ÎCCJ, Decizia nr. 47/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 12 ianuarie 1998,

Primăria municipiului București s-a adresat Judecătoriei sectorului 1 București

cu cerere de chemare în judecată a pârâtei S.C. H.N. S.A., precum și a

pârâților F.E. și E.F. solicitând să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997 privind

apartamentul nr. 3 din corpul B, etajul 2, situat în strada Av. Sănătescu nr. 44,

sectorul 1, București.

În motivarea cererii s-a arătat că

imobilul în care se află apartamentul menționat a fost restituit proprietarelor

S.P.O, O.T. și Ș.D.M. prin dispoziția Primarului General al municipiului

București, emisă în baza sentinței civile nr. 206 din 15 ianuarie 1996 a

Judecătoriei sectorului 1 București.

S-a mai relevat, în sprijinul

cererii, că apartamentul respectiv nu putea fi vândut deoarece era situat

într-un imobil trecut în proprietatea statului, făcând obiectul Legii nr. 112/1995,

iar potrivit Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei municipale de aplicare a acelei

legi, comunicată și societății comerciale care a efectuat vânzarea,

apartamentele la care se referea acea lege nu puteau fi vândute până la

clarificarea situației lor juridice.

La termenul din 24 februarie 1998, S.P.O.,

O.T. și Ș.D.M. au formulat cerere de intervenție în nume propriu și în

interesul reclamantei, solicitând să se constate nulitatea absolută a

contractului în discuție și să se dispună lăsarea apartamentului ce a făcut

obiectul acestui contract în deplina lor proprietate și liniștită posesie.

F.E. și E.F. au depus întâmpinare la

termenul din 7 aprilie 1998, solicitând respingerea acțiunii și a cererii de

intervenție.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 15319

din 5 octombrie 1999, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 463 din 21 aprilie 2000, a admis acțiunea și

cererea de intervenție, constatând nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997.

S-a motivat că acest contract este

lovit de nulitate absolută, deoarece a fost încheiat la data de 17 ianuarie

1998, când era suspendată procedura administrativă reglementată de Legea nr. 112/1995,

iar pârâții fuseseră notificați că apartamentul se afla în litigiu.

Apelul declarat de pârâții F.E. și E.F.

a fost respins prin decizia civilă nr. 724 din 20 noiembrie 2000 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, motivându-se că respectivul contract

este lovit de nulitate absolută, conform art. 9 din H.G. nr. 11/1997 pentru

modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

deoarece încheierea lui a avut loc după notificarea pârâților și în timp ce

procedura administrativă reglementată de această lege era suspendată.

Împotriva deciziei menționate

pârâții F.E. și E.F. au declarat recurs, acesta fiind admis prin decizia nr. 3723

din 14 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Ca urmare,

a fost casată decizia atacată și, admițându-se apelul pârâților F.E. și E.F.,

s-a dispus desființarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii și a

cererilor de intervenție, ca nefondate.

S-a motivat că, în cauză, nu sunt

aplicabile dispozițiile H.G. nr. 11/1997, deoarece aceasta a intrat în vigoare

ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului și că nu

s-a administrat nici o dovadă concludentă privind existența vreunei cauze care

să atragă nulitatea absolută a acelui act.

Împotriva acestei din urmă decizii,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut, în esență, că din

actele dosarului rezultă că, în momentul încheierii contractului, pârâții F.E.

și E.F. aveau cunoștință că apartamentul în care locuiau, în calitate de

chiriași, nu aparținea societății comerciale vânzătoare, ceea ce impune

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

Sub acest aspect, s-a relevat că foștii proprietari au adus la cunoștință

pârâților printr-o notificare, cu confirmare de primire, expediată la 21 august

1996, că li se admisese acțiunea în revendicare privind imobilul în discuție,

fapt confirmat și de reclamantă, care a declarat, la interogatoriu, că pârâții

cunoșteau că acel imobil era în litigiu încă din anul 1994.

S-a mai învederat că din actele

dosarului rezultă că apartamentul în litigiu fusese preluat de stat fără titlu,

încât nici nu-i erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995. De asemenea,

s-a subliniat că prin Hotărârea nr. 117/1996, a Comisiei de aplicare a Legii

nr. 112/1995 în municipiul București, au fost stabilite imobilele, între care

și cel în cauză, ce nu puteau fi vândute până la clarificarea situației lor

juridice, ceea ce face irelevantă invocarea art. 9 din H.G. nr. 11/1997, mai

ales că aceasta nu diferă de spiritul legii pentru aplicarea căreia a fost

emisă.

În concluzie, considerându-se că se

impunea să se rețină încălcarea de către pârâți a dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

s-a cerut casarea deciziei atacate și respingerea recursului declarat de

pârâții F.E. și E.F.

Recursul în anulare este fondat, în

sensul celor ce urmează:

Potrivit art. 314 C. proc. civ., „Curtea

Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în

care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite".

Or, atât Primăria municipiului

București, ca titulară a acțiunii, cât și intervenientele S.P.O., O.T. și Ș.D.M.

au cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997 pe motiv că pârâții F.E. și E.F. au fost de

rea credință la data încheierii acestuia întrucât au cunoscut că apartamentul

fusese restituit intervenientelor prin sentința civilă nr. 206 din 15 ianuarie

1996 a Judecătoriei sectorului 1 București.

În urma verificării acestei

susțineri, prima instanță și instanța de apel au constatat și reținut, pe baza

materialului probator administrat, că părțile contractante au fost de rea

credință.

Pe de altă parte, este de observat

că instanța de recurs și-a întemeiat soluția de casare pe împrejurarea că prima

instanță și instanța de apel au invocat, prin considerentele hotărârilor ce

le-au pronunțat, dispozițiile art. 1 pct. 6 din H.G. nr. 11/1997, subliniind că

această hotărâre (M. Of., nr. 11/29.01.1997), nu putea fi aplicată în cazul

unui contract încheiat anterior, la data de 17 ianuarie 1997, pentru că s-ar

contraveni prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție și dispozițiilor art.

1 C. civ.

În fine, mai este de reținut că

instanța de recurs a ajuns la concluzia că primele două instanțe au pronunțat

hotărâri nelegale,ca urmare a încălcării principiului neretroactivității legii

și regulii „

tempus regit

actum

", în condițiile în care nu

s-a administrat nici o dovadă concludentă privind existența vreunei cauze de

nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Or, așa cum rezultă din dosarul nr. 5601/1999

al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pentru dovedirea susținerii că

soții Florea au cunoscut că apartamentul în care locuiau nu putea fi vândut,

intervenientele au depus acte de natură a confirma că notificarea ce li s-a

trimis în acest sens a fost primită de ei la data de 22 august 1996.

Instanța de recurs, însă, nu s-a

referit la aceste probe deși, în raport cu dispozițiile art. 725 alin. (4) C.

proc. civ., avea obligația să examineze decizia atacată și sub aspectul

temeiniciei, deoarece abrogarea art. 304 pct. 11 din același cod a intrat în

vigoare ulterior pronunțării acelei decizii, respectiv la 2 mai 2001.

De altfel, din considerentele

deciziei instanței de recurs rezultă că această instanță, apreciind la modul

general că nu s-a administrat nici o probă concludentă în legătură cu existența

vreunei cauze de nulitate absolută a contractului, s-a pronunțat implicit

asupra motivelor vizând netemeinicia, ceea ce i-a dat posibilitate să rețină o

altă situație de fapt decât aceea avută în vedere de primele două instanțe și

să pronunțe, pe fond, soluția de respingere a acțiunii și a cererilor de

intervenție.

Sub acest aspect, însă, s-au

încălcat prevederile art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora, așa cum s-a mai

arătat, instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în cazul casării

hotărârii atacate, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări, de

fapt, deplin stabilite.

Ca urmare, din moment ce instanța

supremă, ca instanță de recurs, a ajuns la concluzia că reaprecierea probelor

administrate impune stabilirea unei situații de fapt, diferite de aceea

reținută de cele două instanțe care s-au pronunțat anterior, era obligată să se

conformeze dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., în sensul de a trimite cauza

pentru rejudecare.

Dar, examinându-se cauza în raport

cu dispozițiile din Codul de procedură civilă referitoare la competența

materială, se constată că atât soluția de declinare a competenței, pronunțată

de Judecătoria sectorului 1, cât și judecarea cauzei, în primă instanță, de

către Tribunalul București, nu se justifică.

În adevăr, din moment ce prin art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în redactarea anterioară modificării aduse prin O.U.G.

nr. 138/2000, se prevedea că tribunalele judecă, în primă instanță, „procesele

și cererile privind drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice

civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei", iar

valoarea apartamentului în litigiu, înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 17 ianuarie 1997, era de 17.773.000 lei, în raport cu care

a fost calculată și achitată taxa de timbru , este evident că, în cauză,

competența de a judeca în primă instanță revenea Judecătoriei sectorului 1

București, căreia i-au fost adresate acțiunea și cererea de intervenție.

Împrejurarea că, ulterior, la

termenul din 5 octombrie 1999, pârâții au depus un certificat, eliberat de

Administrația Financiară a sectorului 1 la data de 24 septembrie 1999, prin

care s-a menționat că apartamentul figura în evidența fiscală cu o valoare

impozabilă de 330.443.280 lei, nu îndreptățea Judecătoria sectorului 1 să-și

decline competența de a judeca în favoarea Tribunalului București, cât timp

acțiunea și intervențiile au vizat o valoare inferioară celei avute în vedere

în redactarea de atunci a art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.(peste 150

milioane lei).

Așa fiind și cum Tribunalul

București, căruia i s-a declinat în mod greșit competența de a judeca, a

soluționat cauza în primă instanță fără să fie competent, iar potrivit art. 159

pct. 2 C. proc. civ. necompetența este de ordine publică atunci când pricina

este de competența unei instanțe de alt grad, se impune a se constata că atât

încheierea de declinare a competenței, cât și hotărârile ulterioare, pronunțate

de instanțe într-o pricină de competența unei instanțe de alt grad, sunt nule.

În consecință, rezultând că s-au

produs încălcări esențiale ale legii sub aspectele arătate, care au determinat

soluționarea cauzei pe fond, cu nerespectarea dispozițiilor de ordine publică

privind competența, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa atât

decizia atacată, cât și hotărârile pronunțate anterior, și a se trimite

dosarul, spre rejudecare, la Judecătoria sectorului 1 București, competent și

în raport cu conținutul actual al art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. referitor

la valoarea obiectului procesului în care competența de a judeca, în primă

instanță, revine tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 3723 din 14 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție,

secția civilă.

Casează atât decizia atacată, cât și

sentința civilă nr. 15319 din 5 octombrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1

București, sentința civilă nr. 463 din 21 aprilie 2000 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 724 A din 20 noiembrie 2000 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă.

Trimite cauza, spre rejudecare, la

Judecătoria sectorului 1 București.

Pronunțată în ședință publică, azi

17 martie 2003.