ÎCCJ, Decizia nr. 47/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 12 ianuarie 1998, Primăria municipiului București s-a adresat Judecătoriei sectorului 1 București cu cerere de chemare în judecată a pârâtei S.C. H.N. S.A., precum și a pârâților F.E. și E.F. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997 privind apartamentul nr. 3 din corpul B, etajul 2, situat în strada Av. Sănătescu nr. 44, sectorul 1, București. În motivarea cererii s-a arătat că imobilul în care se află apartamentul menționat a fost restituit proprietarelor S.P.O, O.T. și Ș.D.M. prin dispoziția Primarului General al municipiului București, emisă în baza sentinței civile nr. 206 din 15 ianuarie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București.

S-a mai relevat, în sprijinul cererii, că apartamentul respectiv nu putea fi vândut deoarece era situat într-un imobil trecut în proprietatea statului, făcând obiectul Legii nr. 112/1995, iar potrivit Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei municipale de aplicare a acelei legi, comunicată și societății comerciale care a efectuat vânzarea, apartamentele la care se referea acea lege nu puteau fi vândute până la clarificarea situației lor juridice. La termenul din 24 februarie 1998, S.P.O., O.T. și Ș.D.M. au formulat cerere de intervenție în nume propriu și în interesul reclamantei, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului în discuție și să se dispună lăsarea apartamentului ce a făcut obiectul acestui contract în deplina lor proprietate și liniștită posesie.

F.E. și E.F. au depus întâmpinare la termenul din 7 aprilie 1998, solicitând respingerea acțiunii și a cererii de intervenție. Ulterior, prin sentința civilă nr. 15319 din 5 octombrie 1999, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 463 din 21 aprilie 2000, a admis acțiunea și cererea de intervenție, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997. S-a motivat că acest contract este lovit de nulitate absolută, deoarece a fost încheiat la data de 17 ianuarie 1998, când era suspendată procedura administrativă reglementată de Legea nr. 112/1995, iar pârâții fuseseră notificați că apartamentul se afla în litigiu.

Apelul declarat de pârâții F.E. și E.F. a fost respins prin decizia civilă nr. 724 din 20 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, motivându-se că respectivul contract este lovit de nulitate absolută, conform art. 9 din H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, deoarece încheierea lui a avut loc după notificarea pârâților și în timp ce procedura administrativă reglementată de această lege era suspendată. Împotriva deciziei menționate pârâții F.E. și E.F. au declarat recurs, acesta fiind admis prin decizia nr. 3723 din 14 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Ca urmare, a fost casată decizia atacată și, admițându-se apelul pârâților F.E.

și E.F., s-a dispus desființarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii și a cererilor de intervenție, ca nefondate. S-a motivat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 11/1997, deoarece aceasta a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului și că nu s-a administrat nici o dovadă concludentă privind existența vreunei cauze care să atragă nulitatea absolută a acelui act. Împotriva acestei din urmă decizii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut, în esență, că din actele dosarului rezultă că, în momentul încheierii contractului, pârâții F.E.

și E.F. aveau cunoștință că apartamentul în care locuiau, în calitate de chiriași, nu aparținea societății comerciale vânzătoare, ceea ce impune constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat. Sub acest aspect, s-a relevat că foștii proprietari au adus la cunoștință pârâților printr-o notificare, cu confirmare de primire, expediată la 21 august 1996, că li se admisese acțiunea în revendicare privind imobilul în discuție, fapt confirmat și de reclamantă, care a declarat, la interogatoriu, că pârâții cunoșteau că acel imobil era în litigiu încă din anul 1994. S-a mai învederat că din actele dosarului rezultă că apartamentul în litigiu fusese preluat de stat fără titlu, încât nici nu-i erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995.

De asemenea, s-a subliniat că prin Hotărârea nr. 117/1996, a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în municipiul București, au fost stabilite imobilele, între care și cel în cauză, ce nu puteau fi vândute până la clarificarea situației lor juridice, ceea ce face irelevantă invocarea art. 9 din H.G. nr. 11/1997, mai ales că aceasta nu diferă de spiritul legii pentru aplicarea căreia a fost emisă. În concluzie, considerându-se că se impunea să se rețină încălcarea de către pârâți a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-a cerut casarea deciziei atacate și respingerea recursului declarat de pârâții F.E. și E.F. Recursul în anulare este fondat, în sensul celor ce urmează: Potrivit art. 314 C. proc.

civ., „Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite". Or, atât Primăria municipiului București, ca titulară a acțiunii, cât și intervenientele S.P.O., O.T. și Ș.D.M. au cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997 pe motiv că pârâții F.E. și E.F. au fost de rea credință la data încheierii acestuia întrucât au cunoscut că apartamentul fusese restituit intervenientelor prin sentința civilă nr. 206 din 15 ianuarie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București. În urma verificării acestei susțineri, prima instanță și instanța de apel au constatat și reținut, pe baza materialului probator administrat, că părțile contractante au fost de rea credință.

Pe de altă parte, este de observat că instanța de recurs și-a întemeiat soluția de casare pe împrejurarea că prima instanță și instanța de apel au invocat, prin considerentele hotărârilor ce le-au pronunțat, dispozițiile art. 1 pct. 6 din H.G. nr. 11/1997, subliniind că această hotărâre (M. Of., nr. 11/29.01.1997), nu putea fi aplicată în cazul unui contract încheiat anterior, la data de 17 ianuarie 1997, pentru că s-ar contraveni prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție și dispozițiilor art. 1 C. civ. În fine, mai este de reținut că instanța de recurs a ajuns la concluzia că primele două instanțe au pronunțat hotărâri nelegale,ca urmare a încălcării principiului neretroactivității legii și regulii „ tempus regit actum ", în condițiile în care nu s-a administrat nici o dovadă concludentă privind existența vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Or, așa cum rezultă din dosarul nr. 5601/1999 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pentru dovedirea susținerii că soții Florea au cunoscut că apartamentul în care locuiau nu putea fi vândut, intervenientele au depus acte de natură a confirma că notificarea ce li s-a trimis în acest sens a fost primită de ei la data de 22 august 1996. Instanța de recurs, însă, nu s-a referit la aceste probe deși, în raport cu dispozițiile art. 725 alin. (4) C. proc.

civ., avea obligația să examineze decizia atacată și sub aspectul temeiniciei, deoarece abrogarea art. 304 pct. 11 din același cod a intrat în vigoare ulterior pronunțării acelei decizii, respectiv la 2 mai 2001. De altfel, din considerentele deciziei instanței de recurs rezultă că această instanță, apreciind la modul general că nu s-a administrat nici o probă concludentă în legătură cu existența vreunei cauze de nulitate absolută a contractului, s-a pronunțat implicit asupra motivelor vizând netemeinicia, ceea ce i-a dat posibilitate să rețină o altă situație de fapt decât aceea avută în vedere de primele două instanțe și să pronunțe, pe fond, soluția de respingere a acțiunii și a cererilor de intervenție.

Sub acest aspect, însă, s-au încălcat prevederile art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora, așa cum s-a mai arătat, instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în cazul casării hotărârii atacate, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări, de fapt, deplin stabilite. Ca urmare, din moment ce instanța supremă, ca instanță de recurs, a ajuns la concluzia că reaprecierea probelor administrate impune stabilirea unei situații de fapt, diferite de aceea reținută de cele două instanțe care s-au pronunțat anterior, era obligată să se conformeze dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., în sensul de a trimite cauza pentru rejudecare. Dar, examinându-se cauza în raport cu dispozițiile din Codul de procedură civilă referitoare la competența materială, se constată că atât soluția de declinare a competenței, pronunțată de Judecătoria sectorului 1, cât și judecarea cauzei, în primă instanță, de către Tribunalul București, nu se justifică.

În adevăr, din moment ce prin art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în redactarea anterioară modificării aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, se prevedea că tribunalele judecă, în primă instanță, „procesele și cererile privind drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei", iar valoarea apartamentului în litigiu, înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 ianuarie 1997, era de 17.773.000 lei, în raport cu care a fost calculată și achitată taxa de timbru , este evident că, în cauză, competența de a judeca în primă instanță revenea Judecătoriei sectorului 1 București, căreia i-au fost adresate acțiunea și cererea de intervenție.

Împrejurarea că, ulterior, la termenul din 5 octombrie 1999, pârâții au depus un certificat, eliberat de Administrația Financiară a sectorului 1 la data de 24 septembrie 1999, prin care s-a menționat că apartamentul figura în evidența fiscală cu o valoare impozabilă de 330.443.280 lei, nu îndreptățea Judecătoria sectorului 1 să-și decline competența de a judeca în favoarea Tribunalului București, cât timp acțiunea și intervențiile au vizat o valoare inferioară celei avute în vedere în redactarea de atunci a art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.(peste 150 milioane lei). Așa fiind și cum Tribunalul București, căruia i s-a declinat în mod greșit competența de a judeca, a soluționat cauza în primă instanță fără să fie competent, iar potrivit art. 159 pct. 2 C. proc.

civ. necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, se impune a se constata că atât încheierea de declinare a competenței, cât și hotărârile ulterioare, pronunțate de instanțe într-o pricină de competența unei instanțe de alt grad, sunt nule. În consecință, rezultând că s-au produs încălcări esențiale ale legii sub aspectele arătate, care au determinat soluționarea cauzei pe fond, cu nerespectarea dispozițiilor de ordine publică privind competența, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa atât decizia atacată, cât și hotărârile pronunțate anterior, și a se trimite dosarul, spre rejudecare, la Judecătoria sectorului 1 București, competent și în raport cu conținutul actual al art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. referitor la valoarea obiectului procesului în care competența de a judeca, în primă instanță, revine tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 3723 din 14 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Casează atât decizia atacată, cât și sentința civilă nr. 15319 din 5 octombrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, sentința civilă nr. 463 din 21 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 724 A din 20 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Trimite cauza, spre rejudecare, la Judecătoria sectorului 1 București. Pronunțată în ședință publică, azi 17 martie 2003.