ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4233/2003

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 103 pronunțate la 5 ianuarie 2001 de Judecătoria Ploiești, deciziei nr. 971 pronunțate la 30 mai 2001 de Tribunalul Prahova și deciziei nr. 2682 pronunțate la 9 octombrie 2001 de secția civilă a Curții de Apel Ploiești, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 11592 pronunțată la 12 noiembrie 1998 Judecătoria Ploiești a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului compus din teren și construcții situat în Ploiești, prin partajarea acestuia în natură.

În consecință au fost constituite trei loturi care au fost atribuite în proprietate exclusivă familiei N.I. și N.E., lui P.N. și respectiv lui P.G.

În urma rămânerii definitive și irevocabile sentința menționată a fost investită cu formulă executorie procedându-se la executarea silită a acesteia.

La 30 iunie 2000 P.N. a formulat o contestație la executare susținând în esență că prin modul în care a stabilit hotarele loturilor atribuite lui P.G. pe de-o parte și familiei N.I. și N.E. pe de altă parte executorul judecătoresc a încălcat drepturile de proprietate ale contestatorului.

Această contestație, formulată în contradictoriu cu intimații C.(fostă P.)G., N.I. și N.E., a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești cu numărul de dosar 9310/2000.

La 31 august 2000 N.I. și N.E. au formulat la rândul lor o contestație îndreptată împotriva acelorași forme de executare, contestație care a fost înregistrată la aceeași instanță cu numărul de dosar 12 347/2000.

Prin încheierea de la 11 octombrie 2000 Judecătoria Ploiești a dispus conexarea celor două dosare sub numărul 9310/2000, iar prin sentința civilă nr. 103 pronunțată la 5 ianuarie 2001 aceeași instanță a respins ambele contestații ca neîntemeiate.

Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe de contestatorul P.N. pe de-o parte și de contestatorii N.I. și N.E. pe de altă parte au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 971 pronunțată de secția civilă a Tribunalului Prahova în dosarul nr. 3765/2001, iar recursurile declarate de aceștia în cauză au fost de asemenea respinse prin decizia nr. 2682 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Ploiești în dosarul nr. 5303/2001.

Pronunțând aceste decizii instanțele de apel și de recurs au reținut că în speță contestatorii tindeau la o modificare a dispozițiilor conținute în hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu apreciind totodată că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 399 și urm. C. proc. civ.

La 9 octombrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2  C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva tuturor hotărârilor mai sus menționate, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 4447/2002.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut că soluționarea cauzei s-a făcut fără a se ține seama de natură juridică a contestației la executare definită ca “mijloc procedural prin intermediul căruia oricare dintre părți și terțe persoane interesate pot obține desființarea măsurilor ilegale de urmărire silită”.

S-a subliniat de asemenea că scopul ultim al contestației consta în “înlăturarea neregularităților comise cu prilejul executării silite” afirmându-se că în speță acest obiectiv nu a fost respectat de către “instanțele de judecată, deși [acestea] au constatat neregularități în modul de aducere la îndeplinire a titlului executoriu de către executorul judecătoresc”.

În sprijinul acestor afirmații s-a relevat că “nu exista nici un dubiu în modul de delimitare a loturilor” astfel cum acestea au fost individualizate în schița topografică care face “parte integrantă din titlu” subliniindu-se că, potrivit aceleiași schițe, aliniamentul care desparte lotul 2 de lotul 1 este “clar determinat”.

Totodată s-a relevat că în pofida acestor premise favorabile cu ocazia executării silite au intervenit mai multe impedimente ce de exemplu:

- imposibilitatea asigurării accesului la terenul aferent lotului nr. 2 altfel decât prin practicarea unei uși în zidul din spatele casei;

- diminuarea cu 12 mp a suprafeței de teren prevăzute în titlul executoriu ca fiind aferentă lotului nr. 3;

- identificarea unui gard din plăci de beton existent pe terenul proprietatea contestatorului P.N. și care prin modul său de amplasare contravine constatărilor din “raportul de expertiză ce face parte integrantă din hotărârea ce se execută”.

Printr-o altă critică s-a susținut că în speță instanțele nu au dat eficiență juridică prevederilor art. 400

1

C. proc. civ. care statuează că “împărțirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părții interesate, în cadrul judecării contestației la executare”.

În concluzie s-a afirmat că în soluționarea cauzei:

-  “trebuiau avute în vedere apărările de fond ale contestatorului care nu priveau aspecte noi asupra cărora instanțele s-au pronunțat deja prin titlul executoriu, ci probleme de fond legate de executarea silită și anume respectarea întocmai a expertizei topo și a schiței aferente titlului executoriu” și că

- “instanțele trebuiau în mod corect să admită contestația la executare pentru neregularitățile sesizate de expertul topo chiar în raportul de expertiză, efectuat în cadrul contestației, să ordone ieșirea din indiviziune conform loturilor deja stabilite și pe aliniamentele fixate anterior prin schița anexă sentinței pusă în executare”.

În ceea ce îi privește intimații contestatori P.N., N.I. și N.E. au solicitat admiterea recursului în anulare.

La rândul său intimata C.(fostă P.) G. a formulat o întâmpinare la care a atașat copii ale diverselor înscrisuri administrate în cauză solicitând respingerea recursului în anulare.

Având a se pronunța asupra recursului în anulare Curtea reține că art. 400

1

C. proc. civ. este aplicabil în acele situații în care se efectuează forme de urmărire silită în legătură cu unul sau mai multe bunuri care formează obiect al proprietății comune, iar unii dintre titularii dreptului de proprietate comună nu au calitatea de debitori ai obligației puse în executare.

În speță, odată cu rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce constituie titlul executoriu și prin care părțile au ieșit din indiviziune nu mai subzistă nici o formă de proprietate comună.

Prin urmare sunt nefondate criticile referitoare la omisiunea instanțelor de a face aplicarea art. 400

1

C. proc. civ., text de lege care nu își găsește incidența în cauză de față.

Pentru considerente similare nu poate fi primită nici critica conform căreia instanțele ar fi avut îndatorirea de a dispune o nouă ieșire din indiviziune, subsecventă celei decise cu ocazia pronunțării hotărârii care constituie titlul executoriu.

În altă ordine de idei Curtea are în vedere ca singurele elemente noi ale situației de fapt în raport cu data emiterii titlului executoriu constau în construirea unor garduri prin care intimate C.(fostă P.) G. și intimații contestatori N.I. și N.E. au îngrădit loturile care le-au fost atribuite în urma procesului de ieșire din indiviziune.

Probele administrate în cauză atestă însă că aceste garduri au fost construite în baza unor autorizații administrative, iar expertul desemnat de către instanță investită cu judecarea contestației la executare a constatat că loturile astfel îngrădite au suprafețe mai reduse decât acelea menționate în titlul executoriu.              În speță delimitarea și îngrădirea unei suprafețe de teren mai mici decât aceea care - conform titlului - se cuvenea familiei N.I. și N.E. s-a făcut în cadrul executării silite pe care chiar acești contestatori au inițiat-o.

Este de principiu însă că eventualele neregularități intervenite în cadrul executării silite nu pot fi evocate ca temei al contestației la executare de către partea aflată în culpă.

Cu atât mai puțin se legitimează demersul procesual al contestatorului P.N., singurul dintre foștii coproprietari care beneficiază de o suprafață de teren mai mare decât aceea la care ar fi avut dreptul conform aceluiași titlu, aspect confirmat expres de expertul desemnat de instanță.

Același expert a evidențiat unele dificultăți în folosirea de către P.N. a propriului lot fără a putea confirma totuși aserțiunile respectivului contestator referitoare la nerespectarea de către C.(fostă P.) G. a hotarului avut în vedere de către instanța care a stabilit loturile ori existența altor elemente de fapt susceptibile de a împiedica o executare silită conforma dispozițiilor titlului .

Prin urmare și din acest punct de vedere contestațiile la executare apar ca nefondate în raport cu prevederile legale aplicabile în materie, în special cu acelea ale art. 399 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Având în vedere că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Curtea urmează a face aplicarea art. 212 alin. (1) raportat la art. 330

3

din același cod respingând recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 103 din 5 ianuarie 2001 a Judecătoriei Ploiești, a deciziei nr. 971 din 30 mai 2001 a Tribunalului Prahova și a deciziei nr. 2682 din 9 octombrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  24 octombrie 2003.