ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3803/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3803/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă

următoarele:

Reclamantul D.P. a acționat în

judecată pe M.P. și P.A.L., pentru ca instanța prin sentința ce o va pronunța

să constate că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din

Ploiești compus dintr-un teren în suprafață de 300 mp și o construcție, parter

și etaj formată din 12 camere și dependințe. În motivarea acțiunii reclamantul

a arătat ca la data de 13 august 1993 a cumpărat de la numita N.M. imobilul de

la adresa susmenționată, în temeiul unui antecontract, intitulat „Declarația de

vânzare-cumpărare” cu suma de 10.000 dolari, plătită integral la data

redactării înscrisului.

Prin același antecontract,

reclamantul s-a angajat să achite vânzătoarei o chirie de 200.000 lei lunar pe

perioada derulării contractului de închiriere înregistrat la Administrația

Financiară sub numărul 562/1993, până la perfectarea actului de

vânzare-cumpărare în formă autentică.

În

cuprinsul acțiunii reclamantul a mai susținut că având credința calității sale

de proprietar și cu acordul vânzătoarei, a realizat lucrări de îmbunătățire explicit

enumerate în acțiune, care au fost de natura a spori în mod considerabil

valoarea imobilului dar că tergiversându-se perfectarea contractului de

vânzare-cumpărare în formă autentică, între timp vânzătoarea decedând, a fost

pus în situația de a-i acționa în judecată pe succesorii acesteia, respectiv

pârâții, pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act

de vânzare-cumpărare.

Prin întâmpinarea cerere

reconvențională, P.A.L. a contestat autenticitatea înscrisului, „Declarație de

vânzare” și făcând în acest sens plângere penală, a solicitat totodată

evacuarea reclamantului-pârât D.P. din spațiu ocupat în imobil pentru lipsa de

titlu și obligarea acestuia la ridicarea lucrărilor pretins de îmbunătățire ale

imobilului, întrucât au fost edificate cu rea credință, fără acordul defunctei N.M.,

iar prin natura lor lucrările sunt demontabile.

La termenul din 17 septembrie 1998,

pârâta a depus la dosar copia contractului de vânzare cumpărare autentificat

sub numărul 798 din 8 iunie 1998, din care rezultă că a vândut imobilul din

Ploiești, numitului D.N.M., și ca urmare, s-a procedat introducerea în cauză,

în calitate de pârât a numitului D.N.M.

Printr-o acțiune separată, formând

obiectul dosarului 9418/1948 reclamantul D.P. a chemat în judecată pe pârâții D.N.M.

și P.A.L., solicitând constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 798 din 8 iunie 1998, precum și a

certificatului de moștenitor nr. 436/1996 eliberat de Biroul Notarial nr. 6

București.

În motivarea acțiunii, reclamantul D.P.

a arătat că după decesul vânzătoarei N.M., pârâta P.A.L. cu rea credință și

printr-un concurs fraudulos cu D.N.M., a vândut acestuia din urmă imobilul,

deși ambele părți cunoșteau ca imobilul ieșise din patrimoniul defunctei.

În temeiul art. 164 C. proc. civ.,

la termenul din 16 februarie 1998, instanța a dispus conexarea dosarului nr.

9418/1998 la dosarul 4013/1997, iar prin sentința 12817 din 16 decembrie 1997

Judecătoria Ploiești și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Prahova, reținând că obiectul litigiului dedus judecății

depășește 150.000.000 lei, care atrage incidența dispozițiunilor art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 238 din 19 iulie

1999, Tribunalul a respins acțiunile conexe formulate de reclamantul D.P. și a

admis parțial cererea reconvențională formulată de P.A.L., dispunând evacuarea

necondiționată a reclamantului D.P. din imobilul situat în Ploiești. Prin

decizia civilă nr. 5 din 28 februarie 2000, Curtea de Apel Ploiești a admis

apelul formulat de D.P. și desființând sentința 238 din 19 iulie 1999 a

Tribunalului Prahova, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

respectiv Tribunalului Prahova.

Curtea a reținut că prima instanță

nu a administrat probele încuviințate și a omis să se pronunțe în legătură cu

probele solicitate de pârâți, necesare stabilirii adevăratelor raporturi ale

părților și a existenței situației de fapt reale.

Prin aceeași decizie s-a dispus ca

instanța să ia în examinare și celelalte aspecte ale apelului, inclusiv cererea

subsidiară de transformare a acțiunii în constatarea proprietății în acțiune în

pretenții, de obligare a pârâtei la plata prețului vânzării, la contravaloarea

lucrărilor de construcție – îmbunătățiri, efectuate la imobil și acordarea

dreptului de retenție asupra imobilului până la executarea creanței.

După reînregistrarea cauzei la

Tribunalul Prahova sub numărul 2539/2000, reclamantul D.P. și-a precizat

acțiunea.

Întrucât

pârâta P.A.L. s-a folosit de clauza de dezicere din actul de vânzare pe care

l-a încheiat autoarea sa N.M. în 1993, prin perfectarea în 1998 a actului de

vânzare-cumpărare, în forma autentică – cu D.N.M., reclamantul D.P. nu a mai

stăruit asupra capătului de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de

proprietate asupra imobilului, solicitând însă obligarea pârâtei Popovici

Luminița la restituirea sumei de 10.000 dolari SUA, prețul vânzării în

echivalent la data restituirii, precum și la plata contravalorii lucrărilor de

îmbunătățire și extindere efectuate imobilului revândut de către pârâtă.

În raport de această precizare a

acțiunii făcută de reclamant, cauza s-a soluționat în continuare numai în

contradictoriu cu pârâta P.A.L.

Prin sentința 581 din 14 mai 2003,

pronunțată după administrarea probatoriilor, Tribunalului Prahova a respins

excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantului invocată de

pârâta, a luat act de renunțarea acesteia la reconvenționala formulată în cauză

și a admis parțial acțiunea reclamantului D.P. sub aspectul obligării pârâtei

la plata către acesta, a echivalentului în lei, la cursul BNR din ziua plății,

a sumei de 10000 dolari SUA precum și a sumei de 12.723.750 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut ca reclamantul D.P. a încheiat la 18 august 1993 cu N.M.,

în prezent decedată, un înscris în baza căruia a plătit acesteia suma de 10.000

dolari SUA, reprezentând prețul de cumpărare al imobilului din Ploiești, teren

de 300 mp, și construcție parter și etaj.

Instanța a mai reținut că înscrisul

încheiat la 18 august 1993 intitulat „Declarația de vânzare” opozabil pârâtei P.A.L.,

moștenitoarea defunctei N.M. nu inserează data efectivă pentru perfectarea

contractului de vânzare cumpărare în forma autentică, motiv pentru care

termenul de prescripție a început să opereze de la data decesului promitentei

vânzătoare N.M., respectiv 18 martie 1996. În raport de această dată, acțiunea

formulată de D.P. la 11 Martie 1997 se înscrie în termenul de prescripție general,

acela de 3 ani, prevăzut de Decretul 167/1958.

S-a mai reținut pe baza probelor

testimoniale coroborate cu înscrisul „Declarație de vânzare” ca reclamantul D.P.

a înmânat promitentei vânzătoare N.M. la data încheierii antecontractului de

vânzare-cumpărare, 18 august 1993, suma de 10.000 dolari SUA, cu titlul de preț

al imobilului. Întrucât nu s-a mai putut executa pe parcurs obligația

perfectării contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică, capăt de

cerere în privința căruia reclamantul D.P. a și renunțat, suma reprezentând

prețul vânzării trebuie restituită de către pârâta P.A.L., moștenitoarea

acceptantă a succesiunii defunctei N.M.(vânzătoarea promitentă).

Prin decizia 194 din 22 septembrie

2003, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul pârâtei P.A.L.

împotriva sentinței nr. 581 din 14 mai 2003 a Tribunalului Prahova precum și

cererea reclamantului D.P. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a înlocuit motivarea primei instanțe, reținând ca termenul

general de prescripție al dreptului material la acțiunea curge nu de la data

decesului promitentei vânzătoare N.M., intervenită la 18 martie 1996, așa cum

greșit a reținut instanța de fond ci din momentul în care reclamantul a aflat

de denunțarea antecontractului de vânzare-cumpărare, intervenită la data

perfectării în formă autentică a vânzării imobilului, între pârâta P.A.L. și D.N.M.

Raportat la data perfectării contractului

de vânzare-cumpărare, 8 iunie 1998, intervenit între pârâta P.A.L. și D.N.M.,

precizarea acțiunii făcută de reclamantul D.P. la 11 aprilie 2000 prin care a renunțat

la capătul de acțiune privind constatarea dreptului de proprietate, solicitând

în schimb returnarea prețului de 10.000 dolari SUA în echivalent de la data

restituirii ca si despăgubirile pentru îmbunătățirile aduse imobilului, se

înscrie în termenul legal de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 Decret

167/1958.

În baza acestor considerente, Curtea

de Apel a conchis ca în mod corect tribunalul ca instanță de fond a respins

excepția de prescripție.

Instanța de apel a înlăturat și

criticile referitoare la lipsa unui temei legal de restituire a prețului, câtă

vreme nu s-a solicitat rezoluțiunea antecontractului, a cărui valabilitate

pârâta P.M. a pus-o la îndoială.

S-a reținut că pârâta în calitate de

moștenitoare acceptantă, este ținută de pasivul succesiunii și ca prin

perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu D.N.M., în formă autentică,

s-a dat eficienta clauzei de dezicere din antecontract, care are drept

consecință restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestuia, respectiv

prețul.

Cât privește aspectele legale de

lipsa de valabilitate a antecontractului, instanța printr-o simplă motivare se

referă la contextul perfectării acestuia precum și la faptul că expertiza

grafică efectuată în cauză confirmă semnătura defunctei, condiție esențială a

oricărui înscris sub semnătură privată.

Instanța

coroborând conținutul înscrisului „Declarație de vânzare” cu dispozițiile

martorilor, a lămurit sensul exact al unora din clauzele înscrisului, inclusiv

plata efectivă de către reclamantul D.P. a prețului de 10.000 dolari către N.M.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea

de Apel Ploiești Tribunalul Prahova a declarat recurs pârâta P.A.L.

Prin încheierea din camera de

consiliu de la 4 martie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând ca

recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 302

1

C.

proc. civ., modificat și completat prin O.U.G. nr. 58/2003 și ca motivele pe

care acesta se întemeiază precum și dezvoltarea lor se încadrează și cele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de

pârâta P.M.

În motivarea recursului, pârâta P.A.L.

invocă următoarele aspecte de nelegalitate ale deciziei.

- Într-un prim motiv de recurs

fondat în drept pe dispozițiunile art. 304 pct. 1 coroborat cu art. 7 alin. (2)

Decretul nr. 167/1958, recurenta arată că în mod greșit instanța de apel a

respins excepția prescripției extinctive.

Acțiunea în restituirea sumei de bani

cuprinsă în pretinsa declarație încheiată la 13 august 1993 se putea face până

la 13 august 1996, deoarece în declarație „nu era trecut un termen”.

Reclamantul precizându-si acțiunea la 11 aprilie 2000 cu ocazia rejudecării

cauzei, pretențiunile sale privind restituirea prețului de 10.000 dolari SUA reprezintă

o cerere nouă formulată la 7 ani de la data nașterii raportului pretins a o

fundamenta.

Instanța a considerat greșit că

termenul de prescripție în restituirea prețului operează din momentul în care

reclamantul a aflat despre existența actului autentic de vânzare-cumpărare

către o terță persoană, fiindu-i aplicabile dispozițiunile art. 7 alin. (2)

Decret nr. 167/1958.

Textul art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958

este textul ce vizează obligațiile ce urmează a se executa la cererea

creditorului. În speță însă, singurul temei al rezoluțiunii este neîndeplinirea

obligației de a face actul autentic până la data de 18 martie 1996, data care

coincide cu decesul promitentei vânzătoare N.M. Ori reclamantul nu a solicitat

niciodată rezoluțiunea vânzării, astfel că prescripția începe să curgă de la

nașterea raportului de drept, în lipsa unui termen de executare a obligației.

Așadar, instanța a făcut o aplicare

greșită a dispozițiunilor art. 7 alin. (1) Decret nr. 167/1958 în loc de a face

aplicarea art. 7 alin. (2) din același decret.

- Lipsa temeiului de drept al

acțiunii a generat și lipsa temeiului de drept al hotărârii, nulitate prevăzută

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acțiunea în pretenții formulată de

reclamant nu este fondată în drept, iar această lipsă s-a reflectat în lipsa

temeiului de drept al hotărârii, care nu putea fi decât rezoluțiunea și nu

îmbogățirea fără just temei invocată în apel.

Susținerea instanței de apel care a

pretins ca reclamantul a indicat acest temei în notele scrise, încalcă dreptul

la apărare al pârâtei, în afară de faptul că întregirea cererii cu motivele de

drept nu se putea face potrivit art. 132 C. proc. civ. decât până la prima zi

de înfățișare.

Nici Curtea nu conferă temeiul de

drept al admiterii acțiunii făcând o vagă trimitere la dispozițiunile art. 774 C.

civ., fără legătură cu cauza.

- Cel de al treilea motiv de recurs

în care se invocă nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

vizează calificarea greșită făcută de instanță a înscrisului „ Declarație de

vânzare” ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare când în realitate acesta

este un contract de închiriere, în care s-au completat fraudulos clauzele unui

pretins contract de vânzare-cumpărare. Soluția instanței în interpretarea

înscrisului și calificarea acestuia, este în contradicție cu actele dosarului,

deoarece nu se motiva încheierea în august 1993 a antecontractului, de vreme ce

în iulie a aceluiași an N.M. o instituia pe pârâta legatară universală, în baza

unui testament olograf.

În sprijinul acestui motiv de

recurs, pârâta face o amplă analiză și argumentare a contradicțiilor

înscrisului intitulat „Declarație de vânzare” de natură a-i descalifica

valoarea juridică, precum și lipsa de logică a existenței contractului de

închiriere, în care reclamantul era ținut de plata unei chirii de 200.000 lei

lunar până la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

- Invocând și nulitatea prevăzută de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborat cu art. 1177 și art. 1295 C. civ. recurenta

P.A.L. arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece

un înscris nu este opozabil unui moștenitor, dacă nu este scris în totalitate

de autor, afară de cazul în care înscrisul a dobândit o dată certă.

Înscrisul fiind întocmit în frauda

succesorilor, ei devin terți, astfel că efectele înscrisului nu le sunt

opozabile.

Actul nu este o vânzare perfectă –

autentică și cu respectarea formelor de publicitate pentru ca pârâta să fie

ținută de efectele acestuia.

- Instanța înfrângând dispozițiunile

art. 1141 C. civ. și art. 1197 alin. (2) C. civ. a comis nulitatea prevăzută de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Curtea nu s-a pronunțat asupra

motivului de apel privind inadmisibilitatea probei cu martori. Înscrisul

nefiind un început de dovadă scrisă, întrucât nu conține decât semnătura

autoarei, proba cu martori era inadmisibilă. În sensul art. 1178 C. civ. termenul

de „scriptură” la care se referă art. 1197 alin. (2) C. civ. presupune o

scriere considerată separat de semnătură.

Mai mult, în condițiile în care

martorii erau prietenii reclamantului și fuseseră cercetați penal, aceștia

aveau suficiente motive de dușmănie, astfel că audierea lor era inadmisibilă.

- Instanța de apel a încălcat și

dispozițiunile art. 1295 și art. 998 săvârșind nulitatea prevăzută de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., deoarece a consfințit vânzarea lucrului altuia.

N.M. nu putea vinde întreg imobilul,

deoarece în conformitate cu certificatul de moștenitor 436 din 18 decembrie 1996

de pe urma defunctei N.M. a rămas cota de ¾ din imobilul în litigiu,

restul de ¼ aparținând tatălui pârâtei M.P. Ca urmare, Curtea a

considerat greșit că pârâta trebuia să plătească 10.000 dolari SUA în loc de

7.500 dolari SUA.

- în ultimul motiv de recurs pârâta

invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 constând în încălcarea

dispozițiunilor art. 1414 alin. (2) C. civ., arată că instanța de apel a creat

un precedent judiciar periculos prin acceptarea unui înscris completat

fraudulos și semnat de o bătrână de 80 ani, căruia i-a conferit efectele unei

vânzări.

Recursul este nefondat.

În

primul motiv de recurs P.A.L. critică soluția instanței de apel referitoare la

respingerea excepției de prescripției.

Elementul esențial în rezolvarea

excepției, raportat la dispozițiunile art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958

invocate în motivele de recurs îl constituie momentul de la care începe să

opereze termenul de prescripție pentru restituirea prețului de 10.000 dolari

SUA.

Este cert că la data de 13 august

1993 între D.P. și N.M. a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare

intitulat „Declarație de vânzare” în privința imobilului din Ploiești pentru

care reclamantul a achitat efectiv prețul de 10.000 dolari SUA stipulat în

contract. Prin același antecontract reclamantul s-a angajat ca pe lângă prețul

plătit la redactarea înscrisului să achite promitentei vânzătoare o chirie

lunară de 200.000 lei pe întreaga perioadă a derulării contractului de

închiriere înregistrat la Administrația Financiară sub nr. 562/1993 până la

perfectarea contractului de vânzare cumpărare.

Până la decesului promitentei

vânzătoare N.M. intervenit la 18 martie 1996, contractul de vânzare cumpărare

nu s-a perfectat în formă autentică.

Pârâta P.A.L. este succesoarea în

drepturi a defunctei N.M. pentru cota de ¾ din imobilul în litigiu,

conform certificatului de moștenitor 436/1996. Coindivizorul imobilului M.P. a

donat cota sa de ¼ din imobil fiicei sale respectiv pârâtei, la data de

8 aprilie 1997 după decesul vânzătoarei promitente, prin actul autentic 1182 al

Biroului Notarial R.C.

La rândul său, P.A.L. s-a prevalat

de clauza de dezicere din antecontractul de vânzare cumpărare încheiat de N.M. cu

D.P., vânzând imobilul – litigios (deci după declanșarea la 11 martie 1997 a

acțiunii în constatare) numitului D.N.M. prin actul autentic 798 din 8 iunie

1998.

Întrucât pârâta a uzat de clauza de

dezicere pe parcursul derulării procesului, reclamantul și-a precizat acțiunea

la 16 august 1998, în fond după casarea cu trimitere intervenită prin Decizia

nr. 5 din 28 ianuarie 2000 a Curții de Apel Ploiești și in temeiul îndrumărilor

acesteia, solicitând obligarea pârâtei P.A.L. la restituirea prețului de 10.000

dolari SUA și contravaloarea îmbunătățirilor.

Antecontractul de vânzare cumpărare

presupune un acord de voință contractual în care părțile își asumă reciproc

obligația de a încheia între ele, în viitor un contract de vânzare-cumpărare

stabilind conținutul esențial al acestuia. Antecontractul de vânzare cumpărare

nu are efecte translative de proprietate, dar constituie un contract valabil

din care izvorăsc pentru părți obligații de „a face” (îndatorirea de a

îndeplini toate operațiile necesare pentru ca vânzarea-cumpărarea să poată fi

perfectată potrivit legii). Drepturile și obligațiile izvorâte din

antecontractul de vânzare cumpărare pot fi transmise prin cesiune sau

moștenire, în condițiile dreptului comun.

Antecontractul nu este supus nici unei

condiții speciale de formă, antecontractul având un caracter consensual.

Neîndeplinirea culpabilă a

obligațiilor de „a face” asumate prin antecontract, îndreptățește cealaltă

parte la acțiunea în rezoluțiune cu consecința restituirii reciproce a

prestațiilor primite și antrenarea răspunderii contractuale a părții în culpă,

potrivit dreptului comun.

Restituirea reciprocă a prestațiilor

intervine și în cazurile în care antecontractul ar fi lovit de nulitate, în

cazurile în care perfectarea contractului de vânzare promis prin antecontract

ar deveni imposibilă din motive neimputabile părților, ori ca urmare a operării

clauzei de dezicere inserată în antecontract.

Dacă antecontractul este constatat

printr-un înscris sub semnătură privată și s-au respectat modalitățile de plată

ale prețului convenit în antecontract, iar una din părți sau succesorii săi în

drepturi refuză să se prezinte la notar în vederea autentificării contractului

de vânzare cumpărare promis, instanța judecătorească este îndreptățită, la

cererea celeilalte părți să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de

vânzare cumpărare și care să servească la intabularea dreptului.

În speță, în virtutea obligației ce

îi revenea pârâtei P.A.L. în calitate de succesoare a promitentei vânzătoare N.M.

de a perfecta contractul de vânzare cumpărare, reclamantul D.P. a acționat-o în

judecată pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de

vânzare cumpărare. Așadar până la data acționării în judecată și după aceea

până la data de 8 iunie 1998 când pârâta P.A.L. a perfectat contractul de

vânzare cumpărare în formă autentică cu D.N.M., aceasta a fost ținută de

obligația de „a face” respectiv de a efectua formalitățile de vânzare, astfel

că nici un moment în raporturile dintre părți nu s-a pus în discuție

desființarea raporturilor contractuale și în consecință restituirea

prestațiilor, respectiv a prețului.

Această

răsturnare de situație a intervenit de abia în momentul în care pârâta P.A.L.,

perfectând contractul în formă autentică cu D.N.M. la 8 iunie 1998 a înțeles să

dea eficiență clauzei de dezicere inserată în contractul „Declarație de

vânzare”. Noua situație intervenită a dus la modificarea acțiunii reclamantului

din acțiune în constatare în actul în realizare (data de 16 august 2000) în fond

după casare, când acesta având reprezentarea imposibilității pronunțării unei

hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare a înțeles să dea

eficiență consecințelor clauzei de dezicere din antecontract, aceea a

restituirii prețului de 10.000 dolari SUA la valoarea zilei și a contravalorii

investiției.

Dreptul la acțiunea în restituire se

prescrie în termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data când

reclamantul a cunoscut faptul că perfectarea vânzării nu mai este posibilă „Raportat

la dispozițiunile art. 7 alin. (1) Decret nr. 167/1958 în speță, dreptul

reclamantului la acțiunea în restituire a prețului și deci termenul de

prescripție a început să opereze cel mai devreme la 8 iunie 1998 data

perfectării actului autentic de vânzare cumpărare, când se prezumă că au fost

îndeplinite și formalitățile de publicitate.

Cu certitudine însă, acest moment

este marcat de data de 3 august 1998 când reclamantul a formulat acțiunea în

constatarea nulității actului autentic 798 din 8 iunie 1998.

Solicitarea făcută de reclamant în

precizarea acțiunii la data de 11 aprilie 2000, în fond după casare, în sensul

renunțării la constatarea dreptului său de proprietate și obligarea pârâtei P.A.L.

la restituirea prețului de 10.000 dolari SUA în echivalent la data restituirii

precum și a despăgubirii aferente îmbunătățirilor aduse imobilului se înscrie

în termenul general de prescripție, care a început să curgă de la data de 3

august 1998, când cu certitudine reclamantul a luat cunoștință de imposibilitatea

pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare.

Este adevărat că în temeiul art. 7

alin. (2) Decret nr. 167/1958 în privința obligațiilor fără termen de

executare, deci care urmează a se executa la cererea creditorului, termenul de

prescripție începe să opereze de la nașterea raportului obligațional, dar în

speță nu se pune în discuție obligația de „a face” decurgând din antecontract

ci obligația de restituire a prețului, care este distinctă de obligația

inițială și care a luat naștere în momentul în care s-a dat eficiența

concluziei de dezicere, care a pus în discuție restituirea prestațiilor

executate.

Temeiul restituirii prețului nu îl

constituie rezoluțiunea contractului, care nu a fost cerută de reclamant așa

cum susține recurenta, ci clauza de dezicere, care avându-și un suport

contractual, poate opera în temeiul simplei manifestări a promitentului

vânzător, în speță a succesoarei P.A.L. Clauza dezicerii nu pune în discuție

neexecutarea culpabilă a obligației contractuale ci denunțarea unilaterală a

contractului în temeiul clauzei contractuale.

Așadar, în cauză reclamantul nu

trebuia să solicite instanței rezoluțiunea contractului de vreme ce acesta

fiind denunțat de pârâta P.A.L. o atare cerere ar fi fost lipsită de obiect.

Aceste considerente conduc la

concluzia netemeiniciei primului motiv de recurs.

Lipsa temeiului de drept al acțiunii

în pretenții a reclamantului, cu referirea pe care recurenta o face la

dispozițiunile art. 112 pct. 4 C. proc. civ. nu afectează valabilitatea

cererii, deoarece acesta nu este obligatoriu.

Fundamentul pretențiunilor formulate

în cererea de chemare în judecată presupune prezentarea situației de fapt, fără

a fi obligatorie indicarea textelor de lege pe care reclamantul își întemeiază

pretențiunile, deoarece încadrarea juridică revine judecătorului, instanței,

care are la dispoziție obiectul și motivele de fapt.

Într-un cuvânt este suficient ca

reclamantul să arate temeiul pretențiunilor sale fără a indica și textul de

drept substanțial corespunzător.

Or în speță, reclamantul

formulându-și acțiunea modificatoare, s-a conformat exigențelor pct. 4 art. 112

C. proc. civ. în sensul precizărilor făcute mai sus, încadrarea în textul de

lege fiind un act de judecată, căruia instanța de apel i s-a conformat.

Ca urmare, arătarea temeiului de

drept al acțiunii nefiind obligatorie, indicarea lui de către reclamant în

concluziile scrise și ne îmbrățișat de instanța de apel, nu este de natură să

afecteze drepturile procesuale ale recurentei și nici să justifice aplicarea

vreunei sancțiuni procedurale, în lipsa unui prejudiciu.

În cel de al treilea motiv de

recurs, P.A.L. arată că instanța de apel a calificat greșit înscrisul dedus

judecății ca fiind un antecontract de vânzare cumpărare, când în realitate este

vorba de un contract de închiriere pe care s-au completat fraudulos clauzele

unui pretins contract de vânzare cumpărare.

Critica este neîntemeiată.

În afară de faptul că în cuprinsul

înscrisului antecontract promitenta vânzătoare explică motivul pentru care a

recurs la întocmirea înscrisului pe un formular tipizat pentru fisc – în ideea

de a conferi înscrisului o oarecare oficialitate, ancheta penală efectuată în

cauză, expertiza grafică și depozițiile martorilor au evidențiat faptul că

înscrisul nu este falsificat, că semnătura aparține defunctei vânzătoare, și că

el exprimă voința reală a acesteia.

Faptul

că reclamantul intimat s-a obligat să achite chiria de 200.00 lei lunar până la

perfectarea actului este explicabil prin aceea că antecontractul de vânzare

cumpărare nu are efecte translative și în plus această clauză denotă

onestitatea cumpărătorului reclamant, care pe această cale a înțeles ca

indirect să complinească prețul vânzării asupra căruia este posibil să fi avut

reprezentarea insuficienței față de valoarea reală a construcției.

Oricum, pârâta P.A.L., deși de-a

lungul întregului proces a contestat existența antecontractului, făcând

referire la anumite deficiențe ale înscrisului, aceasta nu a solicitat anularea

pe calea cererii reconvenționale, astfel ca efectele antecontractului nu puteau

fi ignorate în raport de principiul aparenței de valabilitate a oricărui act

juridic, până la anulare.

Argumentul recurentei potrivit

căreia existența testamentului olograf făcut în favoarea sa în iulie 1993 în

privința imobilului în litigiu excludea posibilitatea încheierii

antecontractului de vânzare cumpărare în luna august 1993 nu are un suport

legal.

Testamentul, ca act unilateral,

formal și

mortis cauza

, este esențialmente revocabil iar, revocarea

acestuia poate fi atât expresă cât și tacită. În speță, încheierea în luna

august 1993 a antecontractului de vânzare cumpărare în privința bunului testat,

semnifică până la evidentă revocare tacită a testamentului olograf întocmit de N.M.

în favoarea recurentei. În nici un caz o atare succesiune a actelor juridice

vizând imobilul în litigiu nu poate căpăta semnificația pe care recurenta

încearcă să o dea, cu referire expresă la caracterul fraudulos al înscrisului

antecontract.

În cel de al patrulea motiv de

recurs se invocă încălcarea dispozițiunilor art. 1177 și art. 1295 ,

susținându-se în esență că înscrisul antecontract nu este opozabil succesoarei,

întrucât a fost întocmit în frauda drepturilor sale, nu are dată certă și nu

reprezintă o vânzare perfectă.

Critica este neîntemeiată, deoarece

art. 1177 C. civ. nu instituie cerința datei certe pentru opozabilitate față de

succesori.

Potrivit textului de referință,

moștenitorii aceluia căruia i se opune un înscris sub semnătură privată pot

declara că nu cunosc scriptura sau semnătura autorului. În această situație

instanța este datoare să ordone verificarea actului (art. 1178 C. civ.).

În speță, expertiza grafică

efectuată a confirmat ca semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată

aparține promitentei vânzătoare N.M. Cât privește scrierea actului „Declarația

de vânzare” nici cumpărătorul nu a susținut că ar aparține defunctei, dar

aceasta nu afectează valabilitatea înscrisului față de statuările art. 1180 C.

civ., căci N.M. nu s-a obligat la plata unei sume de bani ci și-a asumat o

obligație de „a face”.

Mai

mult, ancheta penală efectuată în cauză în privința reclamantului D.P., la

plângerea recurentei P.A.L. în legătură cu săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 288, art. 290 și art. 291 C. proc. civ., a concluzionat că faptele

sesizate de aceasta nu există.

Lipsa

formei autentice la care se referă recurenta în cel de al patrulea motiv de

recurs (art. 1295 C. civ.) nu este o condiție de opozabilitate. Antecontractul

de vânzare cumpărare ca orice contract își produce efectele față de părțile

contractante și față de succesorii acestora în calitatea lor de avânzi cauza

indiferent de forma actului.

Recurenta

ignoră faptul că în speță, litigiul nu se poartă în legătură cu efectele

contractului de vânzare – cumpărare ci cu acelea ale antecontractului, astfel

că aspectele legate de încălcarea art. 1295 C. civ., la care se referă în

motivele de recurs apar ca fiind de prisos.

Instanța de apel admițând proba cu

martori nu a încălcat dispozițiunile art. 1191 și art. 1197 alin. (2) C. civ. așa

cum se susține de P.A.L. în cel de al patrulea motiv de recurs.

Martorii, prezenți la întocmirea

înscrisului „Declarație de vânzare” și semnatare, au fost audiați pentru a se

stabili contextul în care N.M. l-a scris și nu pentru a se proba în contra și

peste cuprinsul înscrisului.

Presupusele relații de dușmănie ale

martorilor cu pârâta recurentă și de aici eventuala lipsă de obiectivitate a

declarațiilor lor nu sunt aspecte ce țin de admisibilitatea probei testimoniale,

așa cum se afirmă în motivele de recurs.

Și cealaltă critică referitoare la

inadmisibilitatea probei cu martori în completarea înscrisului „Declarație de

vânzare” – pe considerentul ca acesta fiind doar semnat și nu scris de defuncta

nu întrunește cerințele unui început de probă scrisă în sensul art. 1197 C.

civ., este de asemenea neîntemeiată.

În accepțiunea legii, prin început

de dovadă scrisă se înțelege orice scriere emanând de la cel împotriva căruia

s-a formulat acțiunea sau de la cel care îl reprezintă, de natura să facă crezut

faptul pretins.

Constituie început de proba scrisă

în sensul legii și înscrisul redactat de altul, dacă este semnat de partea care

i se opune; așa cum este în speță „Declarația de vânzare”.

Așa fiind, susținerea recurentei

referitoare la inadmisibilitatea probei testimoniale nu are acoperire legală.

Este adevărat că N.M. nu putea vinde

întreg imobilul, deoarece aceasta deținea o cotă indiviză de ¾ din

acesta, restul de ¼ aparținându-i pârâtului M.P., tatăl recurentei, dar

o atare vânzare care înglobează și cota indiviză a altuia nu este nulă ci este

afectată de condiția atribuirii integrale a imobilului în lotul vânzătorului cu

ocazia partajului.

Recurenta

este ținută de obligația restituirii integrale a prețului, deoarece înainte de

vânzarea către D.M. a deținut proprietatea întregului imobil în calitate de

succesoare pentru cota de ¾ și în calitate de donatară pentru cota de

¼ (în temeiul contractului de donație autentificat la nr. 1182 din 6

aprilie 1997, primită de la M.P.

Dobândind proprietatea bunului prin

succesiune și donație (în lipsa unei clauze de rezervă a donatorului

referitoare la sarcinile imobilului) pârâta recurentă datorează plata integrală

a prețului și nu în cotă de ¾.

În speță nu se discută desocotirea

între coindivizari, care presupune într-adevăr suportarea pasivului

proporțional cotei, ci raporturile acestora (în ale căror drepturi și obligații

s-a substituit recurenta) cu cumpărătorul, urmare a înlăturării efectelor

antecontractului, care trebuie repus în situația anterioară prin restituirea

integrală a prețului la valoarea zilei, așa cum s-a obligat prin antecontract

promitenta vânzătoare cu ocazia inserării clauzei de dezicere.

Așadar, și acest motiv de recurs

este neîntemeiat.

În ultimul motiv de recurs se

susține că instanța de apel a încălcat dispozițiunile art. 1414 alin. (2) C.

civ., creând un periculos precedent judiciar, deoarece în realitate părțile au

încheiat un contract de închiriere, probă fiind formularul astfel intitulat,

completat fraudulos cu un contract de vânzare cumpărare.

Susținerea recurentei este lipsită

de temei legal.

Dispozițiunile art. 1414 C. civ. definesc

locațiunea și efectele sale, dar ele nu au legătură cu prezentul litigiu.

Făcând în cauză aplicarea dispozițiunilor art. 977 C. civ., referitoare la interpretarea

contractelor după intenția comună a părților, rezultă până la evidenta, așa cum

de altfel a reținut și instanța de apel că avem de a face cu un contract de

vânzare cumpărare.

În cuprinsul înscrisului, promitenta

vânzătoare explică motivația pentru care antecontractul a fost scris pe

formularul intitulat „Declarație”. Și logic nu se mai justifica încheierea unui

contract de închiriere, de vreme ce acesta există deja, fiind înregistrat sub

numărul 562/1992, însăși promitenta vânzătoare făcând referire la acesta.

Pentru toate aceste considerente și

întrucât nici una din criticile formulate nu sunt întemeiate, Înalta Curtea de

Casație și Justiție urmează a respinge recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta P.M.A.L.

împotriva deciziei civile nr. 194 din 22 septembrie 2003 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2004.