ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4738/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 6 februarie 2001 pe rolul Tribunalului București,

reclamanta R.R. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C SA, solicitând obligarea

acesteia la plata sumei de 490.480.290 lei, constând din 20.269.890 lei, prețul

achitat de ea la 12 septembrie 1996 conform contractului de vânzare-cumpărare

nr. 40416/1996; daune-interese , compuse din coeficientul de inflație între

septembrie 1996 și data introducerii acțiunii, precum și diferența de valoare

la data producerii evicțiunii.

S-a arătat în motivarea acțiunii că în calitate de chiriaș,

de bună credintă a încheiat contractul de vânzare-cumpărare menționat iar

ulterior, prin hotărâre judecătorească a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de moștenitorii fostului proprietar, împotriva sa.

In drept au fost invocate

dispozițiile art. 1337 și art. 1344 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 908 din 26

noiembrie  2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă, și de contencios a

admis acțiunea astfel cum a fost formulată. S-a reținut în esență că sunt

întrunite în cauză condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru

evicțiune.

Hotărârea a fost schimbată în tot de

Curtea de apel București, secția a III-a civilă, care prin decizia nr. 317 din

3 septembrie 2002  a respins pe fond acțiunea. In motivarea acestei decizii,

instanța de apel a avut în vedere că la 29 iulie 1996 reclamanta a fost

notificată de moștenitorii proprietarului care o atenționau că dreptul statului

asupra apartamentului este contestat. De aici s-a tras concluzia că nu este

îndeplinită cea de-a treia cerintă a angajării răspunderii vânzătorului pentru

evicțiune, anume aceea ca dobânditorul să nu fi cunoscut, la data încheierii

contractului, cauza evicțiunii.

Impotriva acestei decizii în termen

legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de casare prevăzute

de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. In dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanta a arătat mai întâi că judecarea apelului s-a făcut în condițiile în

care procedura de citare cu ea nu era legal îndeplinită, domiciliul său în

prezent fiind în Timișoara, fapt ce rezulta din mai multe înscrisuri și cereri

pe care le depusese la instanță. Cu privire la fondul cauzei, a susținut că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecătii, cu

referire la pretinsa cunoaștere de către ea a pericolului evicțiunii. Astfel, a

contestat că ar fi primit notificarea la care Curtea de apel s-a referit,

arătând că a depus diligențe anterior încheierii contractului pentru a afla

situația juridică a imobilului, pârâta comunicându-i decizia nr. 714/11 aprilie

1989 prin care apartamentul a fost trecut în proprietatea statului de la F.A.

care se stabilise în străinătate și asigurând-o că potrivit dispozițiilor Legii

nr. 112/1996 imobilul se poate vinde. Abia în anul 1997 a fost citată ca

pârâtă, alături de S.C. C. SA, de reclamanții D.B. și D.R., în dosarul nr.

6433/1997 al Judecătoriei sectorului 5.

Prin întâmpinare, pârâta-intimată a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că reclamanta nu poate

invoca propria turpitudine pentru a obține un drept.

Recursul este fondat, în limitele ce

vor fi arătate, urmând ca în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

să fie admis.

Conform art. 105 alin. (2) teza

întâi C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor

legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a priciniut părții o vătămare ce

nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Incălcarea acestor forme de

procedură constituie motiv de recurs potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Din

dezvoltarea motivării recursului, rezultă că recurenta a avut în vedere mai

întâi acest text când a criticat decizia Curții de apel. Acest motiv al

recursului este nefondat. Astfel cum rezultă din întâmpinarea depusă la fila 30

din dosarul nr. 1730/2002 al Curții de apel București, reclamanta a comunicat

într-adevăr instanței schimbarea domiciliului său în Timișoara, dar a fost

citată în București. Această neregularitate nu poate însă atrage casarea

hotărârii, atâta timp cât a fost acoperită prin prezenta personală a

reclamantei la data de 3 septembrie 2002 în fața instanței de apel.

Celelalte motive, vizând

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, aplicarea greșită a

legii și nepronuntarea asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii, sunt însă fondate.

Potrivit art. 1337 C. civ.,

vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a

răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut,

sau de sarcinile la care s-ar pretinde suspus acel obiect și care n-ar fi

declarate la facerea contractului. Iar conform art. 1339 C. civ, în nici un mod

vânzătorul nu se poate sustrage de la răspunderea pentru evicțiunea ce ar

rezulta dintr-un fapt personal al său; orice convenție contrară este nulă. Art.

1341 din același Cod reglementează dezdăunările la care cumpărătorul evins are

dreptul în cazul angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

In soluționarea litigiului dedus

judecății, instanțele trebuiau să țină seama de aceste dispoziții legale,

administrând probe indubitabile pe care să-și fundamenteze soluțiile.

In privința Curții de apel, aceasta,

pentru a ajunge la concluzia lipsei de temei a acțiunii reclamantei, a ignorat

caracterul de drept al răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, care poate fi

înlăturat numai pentru motive temeinic justificate. S-a avut în vedere, cum s-a

arătat, reaua credință a reclamantei care ar fi cunoscut, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, concluzie trasă din existența unei

notificări formulate de moștenitorii proprietarului la 29 iulie 1996.

Această concluzie este eronată, din

înscrisul aflat la fila 36 dosar fond nerezultând că  reclamanta a luat

cunoștintă de pretențiile formulate de  F.M. prin notificare. Potrivit art. 100

alin. (1) C. proc. civ., procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu

înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă: (…) 4. numele, prenumele și

domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajului,

apartamentului (…) dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuiește într-o

clădire cu mai multe etaje sau apartamente și dacă (…)actul de procedură a fost

afișat pe ușa acestei locuințe. Iar potrivit alin. (3) din art. 100 C. proc.

civ., mențiunile prevăzute la pct. 1, 2, 4, 5, 7 și 8 sunt prevăzute sub

pedeapsa nulității.

In speță, actul de procedură pe care

instanta de apel și-a întemeiat soluția este nul, în sensul textelor de lege

menționate, pentru că deși locuința în discuție era situată într-un imobil cu

mai multe apartamente, procesul verbal de afișare nu menționează numărul

apartamentului persoanei căreia i s-a făcut comunicarea.

Ca atare, nu se putea reține cu

temei că reclamanta ar fi cunoscut pericolul evicțiunii, pentru a i se

respinge, pentru acest motiv, acțiunea în răspundere pentru evicțiune

îndreptată împotriva vânzătorului. Din analiza înscrisurilor aflate în dosar,

se constată că abia în luna iunie 1997 D.B. și D.R. au formulat acțiune în

revendicare, cumpărătoarea fiind evinsă prin admiterea irevocabilă a acelei

acțiuni.

Prin urmare, fiind întrunite în

speță condițiile răspunderii pentru evicțiune, și anume, existența unei

tulburări de drept, cauza anterioară a evicțiunii, necunoașterea cauzei de

către cumpărător, greșit acțiunea a fost respinsă prin decizia Curții de apel.

Cu privire la efectele evicțiunii

totale, consumate, dezdăunările la care reclamanta are dreptul au fost acordate

de instanța de fond în lipsa administrării unui probatoriu suficient, motiv

pentru care, admițând recursul, Curtea va casa ambele hotărâri și va trimite

cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță de fond, pentru administrarea

unor probe pertinente și concludente privind cuantumul despăgubirilor la care

reclamanta are dreptul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta R.R. împotriva deciziei 317 A din 3 septembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a III – a civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința civilă 908 din 26 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V

– a civilă și de contencios administrativ și trimite cauza spre rejudecare

Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  14 noiembrie  2003.