ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la data de 04 aprilie 2011, reclamanții A.M.D.I., B.L.G. și B.L.A. au chemat în judecată pe pârâții D.N. și D.I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 4 din imobilul situat în București, str. Arcului, având o suprafață utilă de 135,80 mp și teren aferent în suprafață de 43,62 mp. Pârâții D.I. și D.N. au formulat, în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., cerere de chemare in garanție a M.F.P. și a M.B. prin P.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați chemații în garanție să le restituie valoarea de piață a apartamentului situat in București, sector 2, str. Arcului, sumă pe care o estimează provizoriu la 600.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 19640 din 06 decembrie 2013, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială a instanței, invocată de pârâți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că, raportat la cererea de chemare în judecată, petitul acesteia și valoarea de circulație a imobilului în litigiu, respectiv suma de 506.412 lei, valoare stabilită prin expertiza judiciară specialitatea construcții efectuată de domnul expert S.I., se constată că valoarea obiectului cererii determină competența materială de soluționare a cauzei de către tribunal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 10757/3/2014, la data de 28 martie 2014. Prin sentința nr. 721 din 17 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții D.N.

și D.I.; au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul nr. 4 din imobilul situat în București, str. Arcului, compus din vestibul, hol, patru camere, baie, bucătărie, culoar, wc serviciu, cămară, balcon, boxa ms., boxă subsol, în suprafață utilă de 135,80 mp și teren situat sub construcție, în suprafață de 43,62 mp; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.B., prin P.G.; a fost respinsă cererea de chemare în garanție în contradictoriu cu chematul în garanție M.B., prin P.G., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă cererea de chemare în garanție în contradictoriu cu chematul în garanție M.F.P.; a fost obligat chematul în garanție M.F.P.

la plata, către pârâți, a sumei de 568.420 lei; a fost obligat chematul în garanție M.F.P. la plata, către pârâți, a sumei de 1900 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert. Tribunalul a reținut următoarele în considerentele sentinței: S-a reținut că pârâții au dobândit apartamentul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, printr-un contract care nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate conform art. 45 din Legea 10/2001, astfel că în favoarea acestora operează prezumția de bună credință la încheierea respectivului contract. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că reclamanții pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., în sensul că ar avea un drept la restituire efectivă, care să le permită să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură, având în vedere că prin raportare la decizia C.E.D.O.

în hotărârea pilot M.A. contra României s-a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. Reclamanții au dedus judecății, în contradictoriu cu C.L.M. București, o acțiune în revendicare, soluționată prin sentința civilă nr. 4439/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care acestora li s-a admis acțiunea în revendicare, pârâtul fiind obligat, ca urmare a constatării inaplicabilității în cauză a prevederilor Decretului nr. 92/1950, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Față de cele de mai sus, tribunalul în baza art. 480 și urm, făcând aplicarea art. 1 protocol 1 adițional la C.E.D.O., a constatat că se impune admiterea acțiunii formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții D.N. și D.I.. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, formulată în contradictoriu cu pârâții M.B. prin P.G. și M.F.P., s-au reținut următoarele: Tribunalul a constatat că cererea de chemare în garanție a avut ca obiect obligarea pârâtului M.F.P. la plata prețului de piață, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, obligația M.F.P. de restituire a prețului de piață derivă din lege, împrejurare ce conferă acestei părți legitimare procesuală pasivă. Ca urmare, constatând că ne aflăm în cadrul unui raport juridic distinct, derogatoriu opelege de la dreptul comun, tribunalul nu a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.B.

prin P.G. Scopul avut în vedere de legiuitor la promulgarea unei norme derogatorii de al dreptul comun a fost acela că sumele încasate din vânzarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost însușite de către M.B., ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția M.E.F., plata către chiriași a prețului actualizat se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar. Pe fondul cererii de chemare în garanție, tribunalul a reținut că, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, tribunalul a reținut că în ceea ce privește prima condiție, respectiv aceea de a fi încheiat contractul de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, urmează a analiza acest aspect, prin raportare la cele reținute mai sus, în cadrul analizei cererii principale, când a dat eficiență titlului adevăratului proprietar (al reclamanților) într-o acțiune în revendicare prin constatarea neconcordanței legii speciale nr. 10/2001 cu prevederile C.E.D.O. Tribunalul a constatat că în acțiunea principală, având ca obiect revendicarea prin comparare de titluri, în ipoteza dată de Decizia nr. 33/2009, nu s-a analizat buna sau reaua credință a chiriașului cumpărător.

Cu privire la neîndeplinirea condiției privind „desființarea contractului de vânzare cumpărare”, tribunalul a reținut că noțiunea de „desființare" a contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâri judecătorești irevocabile are un înțeles dat de legiuitor în sens larg, acoperitor și pentru situațiile de ineficacitate a contractului încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, prin pierderea bunului într-o acțiune în revendicare - fără a fi constatat nul contractul. Ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50 1 și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (21), potrivit cărora „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.” Prin urmare, acest text de lege este incident în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași a devenit ineficient, în urma comparării de titluri ca urmare a analizei incidenței prevederilor C.E.D.O.

Astfel, norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice. Întrucât s-a admis acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții din prezenta cauză, cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al pârâților nu a fost desființat, însă aceștia a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligată a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului, se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că, are dreptul la restituirea prețul de piață al imobilului.

Împotriva sentinței civile au formulat apel pârâții D.I. și D.N. și chematul în garanție M.F.P. Prin decizia 171/ A din 27 martie 2015 a Curții de Apel , secția a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză pentru următoarele argumente: Referitor la apelul declarat de pârâții D.I. și D.N. s-a reținut faptul că, în ceea ce privește primul motiv de apel, critica nu poate fi primită. Astfel, este adevărat faptul că prin întâmpinarea depusă la Judecătoria sectorului 2 București s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun și că instanța de fond a omis să se pronunțe expres asupra acestei excepții. Implicit însă, instanța de fond s-a pronunțat atunci când a reținut că, în speță, se aplică teza a doua din Decizia nr. 33/2008, respectiv existența unor neconcordanțe între legea specială și dispozițiile Convenției, caz în care este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun.

În ce privește reiterarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, excepția este nefondată pentru că, așa cum a reținut și instanța de fond, în speță este aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, pentru că reclamanții au invocat existența unui bun, în sensul existenței sentinței civile nr. 4439 din 18 aprilie 1997 dată în dosarul nr. 8435/1996 a Judecătoriei sectorului 2 București prin care s-a constatat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 și s-a dispus obligarea C.L.M. București să restituie reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Arcului.

Existența acestei hotărâri și deci a unui bun actual atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol în cazul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun. În concluzie toate argumentele invocate pentru susținerea inadmisibilității acțiunii în revendicare sunt nefondate. În ce privește cel de-al doilea motiv de apel, și acesta este nefondat pentru că în speță, din examinarea sentinței apelate, rezultă că s-a procedat la examinarea acțiunii în revendicare din perspectiva celei de-a doua teze din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, respectiv s-a dat prioritate Convenției europene, caz în care dispozițiile art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu își mai au aplicarea, în speță fiind aplicabil art. 1 din Primul Protocol.

În concluzie toate argumentele pentru susținerea realizării unei comparații de titluri în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a faptului că apelanții-pârâți au fost de bună-credință sunt nefondate. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel, critica este nefondată pentru că reclamanții beneficiază de un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., dovadă este sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 prin care s-a dispus restituirea imobilului către reclamanți. Referitor la cel de-al patrulea motiv de apel, și acesta este nefondat pentru că în baza sentinței nr. 4439 din 18 aprilie 1999 s-a procedat la emiterea dispoziției nr. 983 din 15 iunie 1999 de către P.G.

al M.B. prin care s-a restituit reclamanților imobilul din București, str. Arcului, din care face parte și apartamentul din litigiu. În aceste condiții, chiar dacă s-a menținut contractul de vânzare-cumpărare, securitatea raporturilor juridice privește și pe reclamanți, nu numai pe pârâți. La fel, atingerea unui drept privește și pe reclamanți, nu numai pe pârâți. Referitor la apelul declarat de către M.F.P., s-au reținut următoarele: Primul motiv de apel este nefondat pentru că apelanta chemată în garanție, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, are calitate procesual pasivă legală și este ținută legal fie să restituie prețul actualizat, fie să restituie prețul de piață. Faptul că parte în contract a fost M.B.

este nerelevant în speță pentru că prin lege, în asemenea cazuri, calitate procesual pasivă o are M.F.P. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel astfel, și acesta este nefondat pentru că, potrivit art. 50^1 alin. (1) și (2), în cazul în care se desființează contractul de vânzare cumpărare sau efectele acestuia, în orice mod, cumpărătorii au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, preț care se stabilește prin expertiză. În speță, s-a stabilit prețul de piață prin expertiză care nu a fost contestată în termenul legal de către apelantă. În ce privește modul de stabilire a prețului de piață, potrivit art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, acesta se face conform standardelor internaționale de evaluare și nu în modalitățile arătate de apelantă.

Faptul pretins că în jurisprudența Curții Europene nu s-ar fi stabilit o indemnizație în sensul unui preț de piață este nerelevant pentru că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă dispozițiile din Constituție sau legile interne sunt mai favorabile se aplică aceste legi mai favorabile, în speță se aplică art. 50^1 din Legea nr. 10/2001. Faptul că prețul plătit pentru cumpărarea imobilului pe temeiul Legii nr. 112/1995 a fost mult inferior prețului de piață, este nerelevant în raport de voința legiuitorului care a reglementat acordarea prețului de piață. Și cel de-al treilea motiv de apel este nefondat, în speță fiind corect reținute de instanțe dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care apelanta a căzut în pretenții, existând totuși o culpă procesuală în sensul contestării calității procesual pasive.

Împotriva deciziei din apel au declarat recurs pârâții D.I. și D.N. și chematul în garanție M.F.P. Recurenții-pârâți D.I. și D.N. critică decizia recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că recursul vizează exclusiv modul de soluționare, de către instanța de apel, a acțiunii în revendicare a reclamanților. O primă critică vizează faptul că instanța de apel s-a pronunțat în mod nelegal asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Astfel, arată recurenții-pârâți, în condițiile admiterii recursului în interesul legii promovat de către Procurorul General, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun urmează a fi respinse, ca inadmisibile, întrucât, conform deciziei mai sus menționate, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Prin urmare, în speța de față, soluția care se impune este respingerea acțiunii formulate pe calea dreptului comun, ca inadmisibilă, întrucât conform art. 329 C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe. În al doilea rând, arată pârâții-recurenți, este inadmisibil ca, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, să se formuleze o acțiune în revendicare în condițiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001. A admite ipoteza contrară înseamnă, pe de o parte, a eluda voința legiuitorului, iar pe de alta parte, a privi instituția juridică a caselor naționalizate dintr-o singură perspectivă, aceea a foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate, ignorându-se normele speciale care au fost edictate tocmai în scopul protejării sociale a foștilor chiriași, cumpărători de bună credință ai acestor imobile.

Legea nr. 213/1998 statuează, în art. 6 alin. (2), dreptul foștilor proprietari (sau al succesorilor) de a revendica bunurile proprietate de stat fără un titlu valabil, dar sub condiția imperativă ca aceste bunuri să nu facă obiectul unor legi speciale de reparație. Cu alte cuvinte, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 – art. 481 C. civ.) putea fi promovată în fața instanțelor judecătorești doar până la momentul în care o lege specială „de reparație” ar fi fost adoptată, urmând ca după această dată, în mod logic, să se urmeze exclusiv procedurile acestei legi speciale. În speță, este vorba despre Legea nr. 10/2001, care, fără putință de tăgadă, constituie o reglementare specială în baza căreia se poate obține restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum sunt ele definite în lege.

Acest fapt înseamnă, procedural vorbind, că o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile codului civil, care, până la urmă, nu este decât o lege și încă una generală, nu mai este admisibilă, dacă ne raportăm la interdicția expresă ce apare în art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998. În speță, acțiunea se întemeiază tocmai pe așa-zise vicii ale titlului cu care imobilul a fost trecut în patrimoniul statului, fiind introdusă la o dată la care era în vigoare tocmai un astfel de act normativ, Legea nr. 10/2001 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe. Acest act normativ este, în mod categoric, o lege specială prin care s-a rezolvat situația juridică a locuințelor trecute în proprietatea statului român, în baza unui titlu, anterior datei de 22 decembrie1989, prin ea fiind reglementate modalitățile de reparație materială de care vor beneficia foștii proprietari sau moștenitorii acestora.

Vorbim, așadar, de un act normativ special, care derogă de la dispozițiile dreptului civil comun, inclusiv sub aspectul posibilității intentării unei acțiuni în revendicare bazate pe dispozițiile generale ale codului civil (art. 480 și urm.), ulterior intrării sale în vigoare, în ceea ce privește imobilele la care face referire.

În mod practic, procedura instituită de către Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilelor naționalizate, care au fost înstrăinate, este formularea în termenul prevăzut de lege al unei notificări privind restituirea în natură a imobilului, procedură ce urmează a fi suspendată până la soluționarea unei acțiuni paralele privind constatarea nulității actelor de înstrăinare în condițiile Legii nr. 112/1995, iar în funcție de soluția pronunțată în cadrul acțiunii în anulare, dacă această soluție este favorabilă fostului proprietar în sensul că se anulează actul de înstrăinare, se reia procedura administrativă, restituirea imobilului făcându-se tot în baza dispoziției de primar conform Legii nr. 10/2001.

Reclamanții nu au uzat de această cale, ceea ce face inadmisibilă acțiunea în revendicare. O a doua critică vizează faptul că instanța de apel a soluționat în mod nelegal fondul acțiunii în revendicare promovată de reclamanți. Astfel, recurenții-pârâți reiterează punctul de vedere potrivit căruia, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, în ipoteza în care s-ar desființa actul de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995, modalitatea legală de obținere a imobilului de către fostul proprietar o reprezintă nu acțiunea judecătorească în revendicare, ci procedura administrativă instituită de către legea specială.

Chiar dacă s-ar trece peste inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanțele judecătorești, investite cu soluționarea unei astfel de acțiuni având drept obiect un imobil naționalizat, trebuie să procedeze la compararea de titluri, având în vedere titlul de proprietate al fostului proprietar și titlul de proprietar al actualului deținător al imobilului, cumpărător în condițiile Legii nr. 112/1995. Nu este vorba de o operațiune de comparare de titluri în sensul clasic, ci o operațiune de comparare de titluri influențată de normele speciale în vigoare, în cadrul căreia, după cum rezultă din dispozițiile art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să dea preferință actualului proprietar, dobânditor în condițiile Legii nr. 112/1995, care a cumpărat de la statul român.

Din coroborarea textelor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 rezultă neîndoielnic că voința legiuitorului a fost de menținere a efectelor actelor de înstrăinare făcute de către statul român, către persoanele îndreptățite, în condițiilor Legilor speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001. A da o altă interpretare dispozițiilor Legii nr. 10/2001 înseamnă a se nesocoti voința legiuitorului și a se lipsi de efecte juridice acte juridice valabile, în condițiile în care actele juridice trebuie interpretate în sensul că pot produce efecte juridice, iar nu că nu pot produce astfel de efecte. Din motive de „oportunitate” socială și având în vedere importanța problematicii care s-a încercat a fi rezolvată prin Legea nr. 112/1995 și, ulterior, prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a optat pentru un anume mod de tranșare a litigiilor permanente dintre foștii proprietari ai apartamentelor naționalizate și chiriașii acestora.

Astfel, Legea nr. 112/1995 a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a imobilelor cu destinația de locuință către foștii proprietari (sau succesorii lor) doar în ipoteza în care ele sunt libere sau sunt ocupate chiar de aceștia. Cu excepția acestor ipoteze, opțiunea legiuitorului a fost în sensul protejării chiriașilor, consacrând dreptul acestora de a opta pentru cumpărarea locuinței, în cazul în care nu erau întrunite condițiile pentru restituirea lor foștilor proprietari sau dacă ultimii solicitau despăgubiri (ambele ipoteze se regăsesc și în prezentul litigiu). Pentru a fi putut obține restituirea în natură, în condițiile înstrăinării imobilului de către stat potrivit Legii nr. 112/1995, fostul proprietar ar fi trebuit să formuleze, în termenul legal prevăzut de art. 45 alin. final, acțiune prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de fostul chiriaș.

În această ipoteză s-ar fi revenit la regula restituirii în natură, instituită de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001. În acest context, între părțile din prezenta cauza s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, buna credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia nr. 793 din 2 februarie 2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 27195/3/2008, respingându-se în mod irevocabil acțiunea reclamanților din prezenta cauza prin care solicitau sa se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a pârâților D.I. și D.N. Prin decizia în interesul legii s-a statuat ca pentru a se prevala de noțiunea de bun în sensul convenției, reclamantul trebuie sa invoce „o hotărâre judecătoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul”.

Recurenții consideră că pentru a se bucura de protecția conferita de Protocolul 1, reclamanții trebuiau să solicite și să obțină constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat la o dată anterioară cumpărării imobilului de către pârâți. Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să promoveze o astfel de acțiune și numai în această ipoteză, a existentei unei hotărâri favorabile anterioare reclamanților, se puteau prevala de noțiunea de „bun” și ar fi încetat totodată și bună-credință a pârâților cumpărători în condițiile Legii nr. 112/1995. Recurentul-chemat în garanție M.F.P. arată, prin recursul său, că hotărârea pronunțata de instanța de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, se critică soluția instanței de apel sub aspectul respingerii căii de atac formulată de M.F.P. și menținerii în sarcina sa a obligației de plată a sumei de 568.420 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului în discuție, în condițiile în care, în speță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, deși în ambele hotărâri pronunțate în dosar s-a reținut faptul că prețul de piață se restituie în baza art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, totuși instanțele anterioare nu au analizat cererea pârâților din perspectiva acestor dispoziții, ci raportându-se la faptul că în revendicare nu a fost analizată buna sau reaua credință a chiriașilor cumpărători și, prin urmare, în cauză trebuia dovedită reau-credință conform Codului Civil.

În speță, însă, este evidentă reaua-credință, nemaifiind necesară dovedirea acesteia. Atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut existența sentinței civile nr. 4439 din 18 aprilie 1997 prin care s-a constatat că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu și s-a dispus obligarea C.L.M. București la restituirea imobilului. Așadar, la data încheierii cu M.B.

a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20 noiembrie 1996, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București exista înregistrată o cerere de revendicare a apartamentului ce făcea obiectul actului de înstrăinare, iar reclamanții formulaseră notificare cu privire la restituirea în natură a imobilului încă de la data de 28 ianuarie 1996. În această situație, este de necontestat faptul că pârâții știau sau ar fi putut afla cu minime diligențe că imobilul este revendicat de către fostul proprietar, reaua credință a acestora neputând fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că ar fi putut sau că ar fi trebuit sa se informeze despre demersurile întreprinse de adevăratul proprietar și că pasivitatea le este imputabilă.

Or, indiferent de considerentele sau temeiul de drept al admiterii capătului de cerere referitor la revendicare, în ceea ce privește soluționarea cererii subsidiare a pârâților de restituire a prețului de piață al imobilului pierdut, aceasta se face în raport de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, la momentul analizării, instanța ar fi trebuit să țină seama de aspectele învederate anterior. Așadar, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea a doua condiții: contractele să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Însă, în prezenta cauza, nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere, pe de o parte faptul că, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor doua condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că pârâții nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, recurentul apreciază că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În subsidiar, arată că o altă critică vizează faptul că, deși prin motivele de apel, acesta fiind o cale de atac devolutiva, s-a contestat cuantumul valorii de piață stabilit prin expertiza tehnică de specialitate administrată la fondul cauzei, curtea de apel a respins superficial apărările formulate de apelantul-chemat în garanție, fără a lua măsuri pentru a stabili prețul real al imobilului.

Având în vedere acest aspect, instanța trebuia să dispună fie refacerea raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei, fie efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere criticile aduse primului raport, prin motivele de apel. În considerarea celor de mai sus, concluzionând că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea prețului de piață, chematul în garanție nu putea fi obligat la plata acestuia, ceea ce conduce implicit la imposibilitatea M.F.P. de a cădea în pretenții, ceea ce înseamnă că și obligarea la plata cheltuielilor de judecata este neîntemeiată. Analizând recursurile prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenți, precum și prin prisma criticilor invocate, se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Referitor la recursul declarat de pârâții D.I.

și D.N.: Atât critica ce vizează faptul că instanța de apel s-a pronunțat în mod nelegal asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, cât și critica ce vizează faptul că instanța de apel a soluționat în mod nelegal fondul acțiunii în revendicare promovată de reclamanți sunt nefondate.

Astfel, î n ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, dobânditori în condițiile Legii nr. 112/1995, se reține că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un „bun” în sensul Convenției deoarece „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Instanța supremă consideră însă că „este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice”. Prin urmare, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În jurisprudența C.E.D.O., în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În speță, intimații-reclamanți au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească și, în consecință, calitatea de „bun” în sensul C.E.D.O.

Astfel, prin sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București acestora li s-a admis acțiunea în revendicare, pârâtul C.L.M. București fiind obligat, ca urmare a constatării inaplicabilității în cauză a prevederilor Decretului nr. 92/1950, să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce face obiectul prezentului litigiu. Această hotărâre judecătorească are ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, ceea ce îi conferă calitatea de „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În baza sentinței civile nr. 4439 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București s-a emis Dispoziția nr. 983 din 15 iunie 1999 de către P.G.

al M.B. prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamanților a imobilului situat în București, str. Arcului. Pe de altă parte, așa cum reiese din conținutul notificării adresate de reclamanți P.G. al capitalei, se reține că acestora nu le-a fost adusă la cunoștință, de către C.L.M. București, situația juridică a imobilului în litigiu, respectiv faptul că apartamentele 5, 4 și 1 fuseseră vândute conform Legii nr. 112/1995, reclamanții cunoscând această situație doar în momentul când li s-a predat scriptic imobilul, conform procesului-verbal nr. 14046 din 28 septembrie 2000. Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, constituie un principiu ce are la bază regula că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Astfel, deși, în speță, nu există autoritate de lucru judecat față de sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, deoarece litigiul nu s-a purtat în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui litigiu s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a reclamanților asupra imobilului în litigiu și dreptul acestora la restituirea în natură a bunului. Prin urmare, în considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură această hotărâre și a securității raporturilor juridice, Curtea apreciază că aceste statuări nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces, astfel încât reclamanții sunt titularii unui „bun actual” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ocrotit de această normă.

Prin motivele de recurs, recurenții-pârâți arată faptul că, pentru a se bucura de protecția conferită de Protocolul 1, reclamanții trebuiau să solicite și să obțină constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat la o dată anterioară cumpărării imobilului de către pârâți. Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să promoveze o astfel de acțiune și numai în această ipoteză, a existentei unei hotărâri favorabile anterioare reclamanților, se puteau prevala de noțiunea de „bun” și ar fi încetat totodată și bună-credință a pârâților cumpărători în condițiile Legii nr. 112/1995. Curtea constată însă că, așa cum s-a arătat anterior, prin sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București reclamanților li s-a admis acțiunea în revendicare, pârâtul C.L.M.

București fiind obligat, ca urmare a constatării inaplicabilității în cauză a prevederilor Decretului nr. 92/1950, să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce face obiectul prezentului litigiu. Pe de altă parte, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare.

Prin urmare, și în raport de această reglementare expresă și de situația juridică a imobilului revendicat prin acțiune (imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950), reclamanții nu justifică un interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului asupra imobilului, ei fiind deja titularii unui „bun actual”, ocrotit de articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În ceea ce îi privește pe pârâți, aceasta beneficiază, la rândul lor, de protecția dreptului lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât, prin decizia civilă nr. 793 din 02 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins în mod irevocabil acțiunea intentată de reclamanții din prezenta în contradictoriu cu pârâții D.N.

și D.I. privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20 noiembrie 1996. În această situație, titlul de proprietate al pârâților asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare amintit, s-a consolidat, conferindu-le un „bun actual” în sensul convenției. În aceste condiții, trebuie analizat în continuare în ce măsură privarea de proprietate a reclamanților, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriașilor, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a fost deja făcută de C.E.D.O. în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat (S. împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare. Dacă în ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 și 50), în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns la concluzia contrară.

Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ( Cauza S . contra României, paragrafele 39 și 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza S., citată anterior, paragraful 47). În speța de față, reclamanții dețin în patrimoniu un „bun actual”, constituit prin sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu.

În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care aceștia ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Legea nr. 165/2013. În ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, natura acestora și procedura stabilirii lor a suferit numeroase modificări, iar acordarea efectivă a despăgubirilor cuvenite proprietarilor deposedați de bunuri în perioada regimului comunist a fost supusă unor amânări repetate, care conduc la privarea îndelungată acestor persoane de orice despăgubire.

În prezent, măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor deposedate de bunuri în perioada regimului comunist au suferit noi modificări prin Legea nr. 165/2013, care reglementează compensarea prin puncte, ca singură măsura reparatorie în echivalent, precum și o altă procedură de stabilire și acordare efectivă a acestor măsuri compensatorii, de natură a prelungi acordarea efectivă a despăgubirilor. Prin urmare, respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.

În ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care C.E.D.O. le-a făcut în cauza F. împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of., nr. 141/06.03.2009). De asemenea, Curtea a constatat deja că părților interesate nu le-a fost oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii (M. și alții împotriva României (reparație echitabilă), cererea nr. 38.113/02). Toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamanții sunt în imposibilitatea de a-și recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a C.E.D.O.

și a jurisprudenței instanței europene. Cum, în prezenta cauză, reclamanții se găsesc în situație similară, deoarece au un „bun actual” în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamanților și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, se poate conchide că restituirea în natură a imobilului către reclamanți este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași.

Aceștia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite recurenților-pârâți foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. De altfel, chiar în cadrul prezentului litigiu, pe calea cererii de chemare în garanție, pârâții au solicitat valoarea de circulație a imobilului. Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în dispozitivul căreia se stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea C.E.D.O.

în raport cu dispozițiile legii interne. În ceea ce privește partea finală a dispozitivului, care condiționează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, Curtea consideră că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de C.E.D.O. în cauza R. împotriva României. În acea cauză C.E.D.O. a reținut că, în virtutea unei hotărâri judecătorești definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând că a fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului.

Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensație pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului în anulare.

S-a mai reținut că o eventuală acțiune în rambursarea prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensații care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea «pecuniară» a apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să compenseze diferența dintre prețul de cumpărare actualizat și valoarea bunului la data hotărârii pronunțată în recursul în anulare (Cauza R. împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006). Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care, de altfel, astfel cum s-a arătat anterior, pârâții din prezenta cauză au și urmat-o chiar în cadrul litigiului de față, pentru a obține valoarea actuală de piață a imobilului.

Recurenții-pârâți nu pot invoca buna credință, pentru a paraliza acțiunea în revendicare și să păstreze, pe cale de consecință, imobilul în litigiu. Referitor la recursul declarat de chematul în garanție M.F.P.: Critica privind faptul că soluția instanței de apel este nelegală sub aspectul respingerii căii de atac formulată de M.F.P. și menținerii în sarcina sa a obligației de plată a sumei de 568.420 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului în discuție, în condițiile în care, în speță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, este nefondată.

Pârâții au dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. nr. 1405 din 20 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar suma de bani plătită ca preț pentru apartamentul ce a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare a intrat în fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea acestuia se face de către M.E.F. din acest fond.

Deși legiuitorul prevede în mod expres în textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că restituirea prețului actualizat se face către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, aceste dispoziții sunt deopotrivă aplicabile și proprietarilor ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate în acțiunile în revendicare promovate de foștii proprietari, care, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea despăgubirilor urmând a se stabili prin expertiză.

Modalitatea în care au fost evinși chiriașii cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate genera aplicabilitatea unor norme diferite de angajare a răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului din aceste contracte, relevanță în stabilirea legii aplicabile având natura bunului, legea în temeiul căreia au fost încheiate contractele de vânzare cumpărare, Legea nr. 112/1995, și fondul comun în care au fost virate sumele plătite cu titlu de preț. Prin urmare, normele cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special față de normele de drept comun, din aceste dispoziții legale rezultând că M.F.P.

este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui valoarea de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20 noiembrie 1996, desființat prin soluția dată acțiunii principale în prezentul litigiu, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu. Cât privește fondul pretențiilor deduse judecății, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Din analiza textului legal, se reține că se înțelege foarte clar care sunt condițiile în care se acordă foștilor proprietari prețul de piață pentru imobil, anume care dintre foștii proprietari sunt îndreptățiți a primi această valoare de piață a imobilului. În acest sens, se reține că dispoziția din Legea nr. 1/2009 se interpretează în sensul că prin hotărâre judecătorească de desființare a contractului trebuie să se prevadă în mod expres că acel contract s-a încheiat cu nerespectarea unei dispoziții a Legii nr. 112/1995, respectiv neîndeplinirea uneia dintre condițiile impuse acest act normativ pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În cazul în care este vorba doar de proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cum este cazul în speță, legiuitorul a statuat expres faptul că aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului. În speță, astfel cum s-a arătat, pârâții au pierdut proprietatea imobilului prin admiterea acțiunii principale în prezenta cauză și s-a dispus obligarea lor de a lăsa în deplina proprietate și posesie imobilul în litigiu. Prin urmare, se constată că, în cauză, a intervenit desființarea titlului de proprietate al pârâților ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, în cadrul căreia contr