ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la data de 04

aprilie 2011, reclamanții A.M.D.I., B.L.G. și B.L.A. au chemat în judecată pe

pârâții D.N. și D.I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 4 din imobilul situat în București, str. Arcului,

având o suprafață utilă de 135,80 mp și teren aferent în suprafață de 43,62 mp.

Pârâții D.I. și D.N. au

formulat, în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., cerere de chemare in

garanție a M.F.P. și a M.B. prin P.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligați chemații în garanție să le restituie valoarea de piață

a apartamentului situat in București, sector 2, str. Arcului, sumă pe care o

estimează provizoriu la 600.000 RON.

Prin sentința civilă nr.

19640 din 06 decembrie 2013, Judecătoria sectorului 2 București a admis

excepția de necompetență materială a instanței, invocată de pârâți și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

cu motivarea că, raportat la cererea de chemare în judecată, petitul acesteia

și valoarea de circulație a imobilului în litigiu, respectiv suma de 506.412

lei, valoare stabilită prin expertiza judiciară specialitatea construcții

efectuată de domnul expert S.I., se constată că valoarea obiectului cererii determină

competența materială de soluționare a cauzei de către tribunal.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 10757/3/2014,

la data de 28 martie 2014.

Prin sentința nr. 721

din 17 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții D.N. și

D.I.; au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie reclamanților apartamentul nr. 4 din imobilul situat în București, str.

Arcului, compus din vestibul, hol, patru camere, baie, bucătărie, culoar, wc

serviciu, cămară, balcon, boxa ms., boxă subsol, în suprafață utilă de 135,80

mp și teren situat sub construcție, în suprafață de 43,62 mp; a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.B., prin

P.G.; a fost respinsă cererea de chemare în garanție în contradictoriu cu

chematul în garanție M.B., prin P.G., ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă cererea de chemare în

garanție în contradictoriu cu chematul în garanție M.F.P.; a fost obligat

chematul în garanție M.F.P. la plata, către pârâți, a sumei de 568.420 lei; a fost

obligat chematul în garanție M.F.P. la plata, către pârâți, a sumei de 1900

lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.

Tribunalul a reținut

următoarele în considerentele sentinței:

S-a reținut că

pârâții au dobândit apartamentul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, printr-un

contract care nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate conform art. 45

din Legea 10/2001, astfel că în favoarea acestora operează prezumția de bună

credință la încheierea respectivului contract.

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat că reclamanții pot pretinde încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., în sensul că ar avea un drept la restituire efectivă,

care să le permită să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea

unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură, având în vedere că

prin raportare la decizia C.E.D.O. în hotărârea pilot M.A. contra României s-a

stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a

dispus și în sensul restituirii bunului.

Reclamanții au dedus

judecății, în contradictoriu cu C.L.M. București, o acțiune în revendicare,

soluționată prin sentința civilă nr. 4439/1997 a Judecătoriei sectorului 2

București, prin care acestora li s-a admis acțiunea în revendicare, pârâtul

fiind obligat, ca urmare a constatării inaplicabilității în cauză a prevederilor

Decretului nr. 92/1950, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Față de cele de mai

sus, tribunalul în baza art. 480 și urm, făcând aplicarea art. 1 protocol 1

adițional la C.E.D.O., a constatat că se impune admiterea acțiunii formulată de

reclamanți în contradictoriu cu pârâții D.N. și D.I..

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție, formulată în contradictoriu cu pârâții M.B. prin P.G. și

M.F.P., s-au reținut următoarele:

Tribunalul a constatat

că cererea de chemare în garanție a avut ca obiect obligarea pârâtului M.F.P. la

plata prețului de piață, în condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, obligația M.F.P. de restituire a prețului de piață derivă din lege,

împrejurare ce conferă acestei părți legitimare procesuală pasivă.

Ca urmare, constatând

că ne aflăm în cadrul unui raport juridic distinct, derogatoriu opelege de la

dreptul comun, tribunalul nu a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a M.B. prin P.G.

Scopul avut în vedere

de legiuitor la promulgarea unei norme derogatorii de al dreptul comun a fost

acela că sumele încasate din vânzarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995

nu au fost însușite de către M.B., ci s-au constituit venit extrabugetar la

dispoziția M.E.F., plata către chiriași a prețului actualizat se face de către

M.E.F. din fondul extrabugetar.

Pe fondul cererii de

chemare în garanție, tribunalul a reținut că, potrivit art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, tribunalul a

reținut că în ceea ce privește prima condiție, respectiv aceea de a fi încheiat

contractul de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

urmează a analiza acest aspect, prin raportare la cele reținute mai sus, în

cadrul analizei cererii principale, când a dat eficiență titlului adevăratului

proprietar (al reclamanților) într-o acțiune în revendicare prin constatarea

neconcordanței legii speciale nr. 10/2001 cu prevederile C.E.D.O.

Tribunalul a

constatat că în acțiunea principală, având ca obiect revendicarea prin

comparare de titluri, în ipoteza dată de Decizia nr. 33/2009, nu s-a analizat

buna sau reaua credință a chiriașului cumpărător.

Cu privire la

neîndeplinirea condiției privind „desființarea contractului de vânzare

cumpărare”, tribunalul a reținut că noțiunea de „desființare" a

contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâri judecătorești irevocabile are

un înțeles dat de legiuitor în sens larg, acoperitor și pentru situațiile de

ineficacitate a contractului încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, prin

pierderea bunului într-o acțiune în revendicare - fără a fi constatat nul

contractul.

Ipotezele avute în

vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele

cuprinse în art. 50

1

și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art.

50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

dispozițiile art. 50

1

se referă la restituirea prețului de piață al

imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (21), potrivit

cărora „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu

bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.”

Prin urmare, acest

text de lege este incident în situația în care contractul încheiat de foștii

chiriași a devenit ineficient, în urma comparării de titluri ca urmare a

analizei incidenței prevederilor C.E.D.O. Astfel, norma juridică nu face

referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce

include orice situație care le lipsește de efecte juridice.

Întrucât s-a admis

acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari împotriva

cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții din prezenta cauză, cu

privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat

titlul de proprietate al pârâților nu a fost desființat, însă aceștia a pierdut

dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra

bunului, fiind obligată a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina

proprietate și liniștita posesie a imobilului, se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel

că, are dreptul la restituirea prețul de piață al imobilului.

Împotriva sentinței

civile au formulat apel pârâții D.I. și D.N. și chematul în garanție M.F.P.

Prin decizia 171/ A

din 27 martie 2015 a Curții de Apel , secția a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondate,

apelurile declarate în cauză pentru următoarele argumente:

Referitor la apelul

declarat de pârâții D.I. și D.N. s-a reținut faptul că, în ceea ce privește

primul motiv de apel, critica nu poate fi primită. Astfel, este adevărat faptul

că prin întâmpinarea depusă la Judecătoria sectorului 2 București s-a invocat

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun și că instanța de

fond a omis să se pronunțe expres asupra acestei excepții. Implicit însă,

instanța de fond s-a pronunțat atunci când a reținut că, în speță, se aplică

teza a doua din Decizia nr. 33/2008, respectiv existența unor neconcordanțe

între legea specială și dispozițiile Convenției, caz în care este posibilă

exercitarea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun.

În ce privește

reiterarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, excepția

este nefondată pentru că, așa cum a reținut și instanța de fond, în speță este

aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție dată în recurs în interesul legii, pentru că reclamanții au invocat

existența unui bun, în sensul existenței sentinței civile nr. 4439 din 18

aprilie 1997 dată în dosarul nr. 8435/1996 a Judecătoriei sectorului 2

București prin care s-a constatat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 și

s-a dispus obligarea C.L.M. București să restituie reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Arcului.

Existența acestei

hotărâri și deci a unui bun actual atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din

Primul Protocol în cazul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun.

În concluzie toate

argumentele invocate pentru susținerea inadmisibilității acțiunii în

revendicare sunt nefondate.

În ce privește cel de-al

doilea motiv de apel, și acesta este nefondat pentru că în speță, din

examinarea sentinței apelate, rezultă că s-a procedat la examinarea acțiunii în

revendicare din perspectiva celei de-a doua teze din Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii,

respectiv s-a dat prioritate Convenției europene, caz în care dispozițiile art.

45 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu își mai au aplicarea, în

speță fiind aplicabil art. 1 din Primul Protocol.

În concluzie toate

argumentele pentru susținerea realizării unei comparații de titluri în raport

de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a faptului că apelanții-pârâți au fost de

bună-credință sunt nefondate.

În ceea ce privește

cel de-al treilea motiv de apel, critica este nefondată pentru că reclamanții beneficiază

de un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., dovadă este

sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 prin care s-a dispus restituirea

imobilului către reclamanți.

Referitor la cel

de-al patrulea motiv de apel, și acesta este nefondat pentru că în baza

sentinței nr. 4439 din 18 aprilie 1999 s-a procedat la emiterea dispoziției nr.

983 din 15 iunie 1999 de către P.G. al M.B. prin care s-a restituit

reclamanților imobilul din București, str. Arcului, din care face parte și

apartamentul din litigiu. În aceste condiții, chiar dacă s-a menținut

contractul de vânzare-cumpărare, securitatea raporturilor juridice privește și

pe reclamanți, nu numai pe pârâți. La fel, atingerea unui drept privește și pe

reclamanți, nu numai pe pârâți.

Referitor la apelul

declarat de către M.F.P., s-au reținut următoarele:

Primul motiv de apel

este nefondat pentru că apelanta chemată în garanție, potrivit art. 50 din

Legea nr. 10/2001, are calitate procesual pasivă legală și este ținută legal

fie să restituie prețul actualizat, fie să restituie prețul de piață.

Faptul că parte în

contract a fost M.B. este nerelevant în speță pentru că prin lege, în asemenea

cazuri, calitate procesual pasivă o are M.F.P.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de apel astfel, și acesta este nefondat pentru că,

potrivit art. 50^1 alin. (1) și (2), în cazul în care se desființează

contractul de vânzare cumpărare sau efectele acestuia, în orice mod,

cumpărătorii au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, preț

care se stabilește prin expertiză.

În speță, s-a

stabilit prețul de piață prin expertiză care nu a fost contestată în termenul

legal de către apelantă.

În ce privește modul

de stabilire a prețului de piață, potrivit art. 50^1 din Legea nr. 10/2001,

acesta se face conform standardelor internaționale de evaluare și nu în

modalitățile arătate de apelantă.

Faptul pretins că în

jurisprudența Curții Europene nu s-ar fi stabilit o indemnizație în sensul unui

preț de piață este nerelevant pentru că, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituție, dacă dispozițiile din Constituție sau legile interne sunt mai

favorabile se aplică aceste legi mai favorabile, în speță se aplică art. 50^1

din Legea nr. 10/2001.

Faptul că prețul

plătit pentru cumpărarea imobilului pe temeiul Legii nr. 112/1995 a fost mult

inferior prețului de piață, este nerelevant în raport de voința legiuitorului

care a reglementat acordarea prețului de piață.

Și cel de-al treilea

motiv de apel este nefondat, în speță fiind corect reținute de instanțe

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care apelanta a căzut în

pretenții, existând totuși o culpă procesuală în sensul contestării calității

procesual pasive.

Împotriva deciziei

din apel au declarat recurs pârâții D.I. și D.N. și chematul în garanție M.F.P.

Recurenții-pârâți D.I.

și D.N. critică decizia recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că recursul vizează

exclusiv modul de soluționare, de către instanța de apel, a acțiunii în

revendicare a reclamanților.

O primă critică

vizează faptul că instanța de apel s-a pronunțat în mod nelegal asupra

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Astfel, arată

recurenții-pârâți, în condițiile admiterii recursului în interesul legii

promovat de către Procurorul General, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunile în revendicare întemeiate

pe dreptul comun urmează a fi respinse, ca inadmisibile, întrucât, conform

deciziei mai sus menționate, concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Prin urmare, în speța

de față, soluția care se impune este respingerea acțiunii formulate pe calea

dreptului comun, ca inadmisibilă, întrucât conform art. 329 C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile pronunțate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.

În al doilea rând, arată

pârâții-recurenți, este inadmisibil ca, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, să se formuleze o acțiune în revendicare în condițiile

dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001.

A admite ipoteza contrară înseamnă, pe de o parte, a eluda voința

legiuitorului, iar pe de alta parte, a privi instituția juridică a caselor

naționalizate dintr-o singură perspectivă, aceea a foștilor proprietari ai

imobilelor naționalizate, ignorându-se normele speciale care au fost edictate

tocmai în scopul protejării sociale a foștilor chiriași, cumpărători de bună

credință ai acestor imobile.

Legea nr. 213/1998

statuează, în art. 6 alin. (2), dreptul foștilor proprietari (sau al

succesorilor) de a revendica bunurile proprietate de stat fără un titlu

valabil, dar sub condiția imperativă ca aceste bunuri să nu facă obiectul unor

legi speciale de reparație.

Cu alte cuvinte,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 – art. 481 C.

civ.) putea fi promovată în fața instanțelor judecătorești doar până la

momentul în care o lege specială „de reparație” ar fi fost adoptată, urmând ca

după această dată, în mod logic, să se urmeze exclusiv procedurile acestei legi

speciale.

În speță, este vorba

despre Legea nr. 10/2001, care, fără putință de tăgadă, constituie o

reglementare specială în baza căreia se poate obține restituirea în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum sunt ele definite în lege.

Acest fapt înseamnă,

procedural vorbind, că o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

codului civil, care, până la urmă, nu este decât o lege și încă una generală,

nu mai este admisibilă, dacă ne raportăm la interdicția expresă ce apare în art.

6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998.

În speță, acțiunea se

întemeiază tocmai pe așa-zise vicii ale titlului cu care imobilul a fost

trecut în patrimoniul statului, fiind introdusă la o dată la care era în

vigoare tocmai un astfel de act normativ, Legea nr. 10/2001 pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe. Acest

act normativ este, în mod categoric, o lege specială prin care s-a rezolvat

situația juridică a locuințelor trecute în proprietatea statului român, în baza

unui titlu, anterior datei de 22 decembrie1989, prin ea fiind reglementate

modalitățile de reparație materială de care vor beneficia foștii proprietari

sau moștenitorii acestora.

Vorbim, așadar, de un

act normativ special, care derogă de la dispozițiile dreptului civil comun,

inclusiv sub aspectul posibilității intentării unei acțiuni în revendicare

bazate pe dispozițiile generale ale codului civil (art. 480 și urm.), ulterior

intrării sale în vigoare, în ceea ce privește imobilele la care face referire.

În mod practic,

procedura instituită de către Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilelor

naționalizate, care au fost înstrăinate, este formularea în termenul prevăzut

de lege al unei notificări privind restituirea în natură a imobilului,

procedură ce urmează a fi suspendată până la soluționarea unei acțiuni paralele

privind constatarea nulității actelor de înstrăinare în condițiile Legii nr. 112/1995,

iar în funcție de soluția pronunțată în cadrul acțiunii în anulare, dacă

această soluție este favorabilă fostului proprietar în sensul că se anulează

actul de înstrăinare, se reia procedura administrativă, restituirea imobilului

făcându-se tot în baza dispoziției de primar conform Legii nr. 10/2001.

Reclamanții nu au uzat de această cale, ceea ce face inadmisibilă acțiunea în

revendicare.

O a doua critică

vizează faptul că instanța de apel a soluționat în mod nelegal fondul acțiunii

în revendicare promovată de reclamanți.

Astfel,

recurenții-pârâți reiterează punctul de vedere potrivit căruia, în conformitate

cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, în ipoteza în care s-ar desființa actul de

vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995, modalitatea legală de

obținere a imobilului de către fostul proprietar o reprezintă nu acțiunea

judecătorească în revendicare, ci procedura administrativă instituită de către

legea specială.

Chiar dacă s-ar trece

peste inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanțele judecătorești,

investite cu soluționarea unei astfel de acțiuni având drept obiect un imobil

naționalizat, trebuie să procedeze la compararea de titluri, având în vedere

titlul de proprietate al fostului proprietar și titlul de proprietar al

actualului deținător al imobilului, cumpărător în condițiile Legii nr. 112/1995.

Nu este vorba de o operațiune de comparare de titluri în sensul clasic, ci o

operațiune de comparare de titluri influențată de normele speciale în vigoare,

în cadrul căreia, după cum rezultă din dispozițiile art. 45 alin. (2) și art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să dea preferință

actualului proprietar, dobânditor în condițiile Legii nr. 112/1995, care a

cumpărat de la statul român.

Din coroborarea

textelor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 rezultă

neîndoielnic că voința legiuitorului a fost de menținere a efectelor actelor de

înstrăinare făcute de către statul român, către persoanele îndreptățite, în

condițiilor Legilor speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001.

A da o altă

interpretare dispozițiilor Legii nr. 10/2001 înseamnă a se nesocoti voința

legiuitorului și a se lipsi de efecte juridice acte juridice valabile, în

condițiile în care actele juridice trebuie interpretate în sensul că pot

produce efecte juridice, iar nu că nu pot produce astfel de efecte.

Din motive de „oportunitate”

socială și având în vedere importanța problematicii care s-a încercat a fi

rezolvată prin Legea nr. 112/1995 și, ulterior, prin Legea nr. 10/2001,

legiuitorul a optat pentru un anume mod de tranșare a litigiilor permanente

dintre foștii proprietari ai apartamentelor naționalizate și chiriașii

acestora.

Astfel, Legea nr. 112/1995

a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a imobilelor cu destinația de

locuință către foștii proprietari (sau succesorii lor) doar în ipoteza în care

ele sunt libere sau sunt ocupate chiar de aceștia.

Cu excepția acestor

ipoteze, opțiunea legiuitorului a fost în sensul protejării chiriașilor,

consacrând dreptul acestora de a opta pentru cumpărarea locuinței, în cazul în

care nu erau întrunite condițiile pentru restituirea lor foștilor proprietari

sau dacă ultimii solicitau despăgubiri (ambele ipoteze se regăsesc și în

prezentul litigiu).

Pentru a fi putut

obține restituirea în natură, în condițiile înstrăinării imobilului de către

stat potrivit Legii nr. 112/1995, fostul proprietar ar fi trebuit să formuleze,

în termenul legal prevăzut de art. 45 alin. final, acțiune prin care să se

constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de fostul

chiriaș. În această ipoteză s-ar fi revenit la regula restituirii în natură,

instituită de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, între

părțile din prezenta cauza s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, buna

credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia nr. 793

din 2 februarie 2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție

în dosarul nr. 27195/3/2008, respingându-se în mod irevocabil acțiunea

reclamanților din prezenta cauza prin care solicitau sa se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare a pârâților D.I. și D.N.

Prin decizia în

interesul legii s-a statuat ca pentru a se prevala de noțiunea de bun în sensul

convenției, reclamantul trebuie sa invoce „o hotărâre judecătoreasca anterioara

prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul”. Recurenții consideră că

pentru a se bucura de protecția conferita de Protocolul 1, reclamanții

trebuiau să solicite și să obțină constatarea caracterului nelegal al

preluării imobilului de către stat la o dată anterioară cumpărării imobilului

de către pârâți. Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să promoveze o astfel de

acțiune și numai în această ipoteză, a existentei unei hotărâri favorabile

anterioare reclamanților, se puteau prevala de noțiunea de „bun” și ar fi

încetat totodată și bună-credință a pârâților cumpărători în condițiile Legii

nr. 112/1995.

Recurentul-chemat în

garanție M.F.P. arată, prin recursul său, că hotărârea pronunțata de instanța

de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se critică

soluția instanței de apel sub aspectul respingerii căii de atac formulată de M.F.P.

și menținerii în sarcina sa a obligației de plată a sumei de 568.420 lei,

reprezentând prețul de piață al imobilului în discuție, în condițiile în care,

în speță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, deși în

ambele hotărâri pronunțate în dosar s-a reținut faptul că prețul de piață se

restituie în baza art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, totuși instanțele

anterioare nu au analizat cererea pârâților din perspectiva acestor dispoziții,

ci raportându-se la faptul că în revendicare nu a fost analizată buna sau reaua

credință a chiriașilor cumpărători și, prin urmare, în cauză trebuia dovedită

reau-credință conform Codului Civil.

În speță, însă, este

evidentă reaua-credință, nemaifiind necesară dovedirea acesteia.

Atât instanța de fond,

cât și cea de apel au reținut existența sentinței civile nr. 4439 din 18

aprilie 1997 prin care s-a constatat că statul a preluat imobilul în litigiu fără

titlu și s-a dispus obligarea C.L.M. București la restituirea imobilului.

Așadar, la data

încheierii cu M.B. a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20

noiembrie 1996, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București exista

înregistrată o cerere de revendicare a apartamentului ce făcea obiectul actului

de înstrăinare, iar reclamanții formulaseră notificare cu privire la

restituirea în natură a imobilului încă de la data de 28 ianuarie 1996.

În această situație,

este de necontestat faptul că pârâții știau sau ar fi putut afla cu minime

diligențe că imobilul este revendicat de către fostul proprietar, reaua credință

a acestora neputând fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că ar fi putut sau că

ar fi trebuit sa se informeze despre demersurile întreprinse de adevăratul

proprietar și că pasivitatea le este imputabilă.

Or, indiferent de considerentele

sau temeiul de drept al admiterii capătului de cerere referitor la revendicare,

în ceea ce privește soluționarea cererii subsidiare a pârâților de restituire a

prețului de piață al imobilului pierdut, aceasta se face în raport de dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, la momentul

analizării, instanța ar fi trebuit să țină seama de aspectele învederate

anterior.

Așadar, pentru a se

acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea a doua

condiții: contractele să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

Însă, în prezenta

cauza, nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute imperativ

de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere, pe

de o parte faptul că, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art.

50 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor doua condiții

expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că pârâții nu au făcut dovada

îndeplinirii niciuneia dintre acestea, recurentul apreciază că speța nu se

circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001.

În subsidiar, arată

că o altă critică vizează faptul că, deși prin motivele de apel, acesta fiind o

cale de atac devolutiva, s-a contestat cuantumul valorii de piață stabilit prin

expertiza tehnică de specialitate administrată la fondul cauzei, curtea de apel

a respins superficial apărările formulate de apelantul-chemat în garanție, fără

a lua măsuri pentru a stabili prețul real al imobilului.

Având în vedere acest

aspect, instanța trebuia să dispună fie refacerea raportului de expertiză aflat

la dosarul cauzei, fie efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere

criticile aduse primului raport, prin motivele de apel.

În considerarea celor

de mai sus, concluzionând că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru

acordarea prețului de piață, chematul în garanție nu putea fi obligat la plata

acestuia, ceea ce conduce implicit la imposibilitatea M.F.P. de a cădea în

pretenții, ceea ce înseamnă că și obligarea la plata cheltuielilor de judecata

este neîntemeiată.

Analizând recursurile

prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat de recurenți, precum și prin prisma criticilor invocate, se

constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Referitor la recursul

declarat de pârâții D.I. și D.N.:

Atât critica ce

vizează faptul că instanța de apel s-a pronunțat în mod nelegal asupra

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, cât și critica ce

vizează faptul că instanța de apel a soluționat în mod nelegal fondul acțiunii

în revendicare promovată de reclamanți sunt nefondate.

Astfel, î

n ceea ce privește

soluționarea acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în

contradictoriu cu chiriașii cumpărători, dobânditori în condițiile Legii nr. 112/1995,

se reține că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, atunci

când reclamantul invocă un „bun” în sensul Convenției deoarece „nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție”.

Instanța

supremă consideră însă că „este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice”.

Prin

urmare, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei

îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. (obligatorie pentru

statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să

fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de

titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau

pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul

părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în

materialitatea sa.

În

jurisprudența C.E.D.O., în mod constant se reține că un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în

care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul

acestei prevederi.

Noțiunea

de „bunuri” (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține

folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În

speță, intimații-reclamanți au făcut dovada recunoașterii calității lor de

proprietari asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea

judecătorească și, în consecință, calitatea de „bun” în sensul C.E.D.O.

Astfel,

prin sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2

București acestora li s-a admis acțiunea în revendicare, pârâtul C.L.M.

București fiind obligat, ca urmare a constatării inaplicabilității în cauză a

prevederilor Decretului nr. 92/1950, să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Această hotărâre judecătorească are ca efect recunoașterea, indirect și cu

efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor,

ceea ce îi conferă calitatea de „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție.

În

baza sentinței civile nr. 4439 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2

București s-a emis Dispoziția nr. 983 din 15 iunie 1999 de către P.G. al M.B. prin

care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamanților a imobilului situat

în București, str. Arcului.

Pe

de altă parte, așa cum reiese din conținutul notificării adresate de reclamanți

P.G. al capitalei, se reține că acestora nu le-a fost adusă la cunoștință, de

către C.L.M. București, situația juridică a imobilului în litigiu, respectiv

faptul că apartamentele 5, 4 și 1 fuseseră vândute conform Legii nr. 112/1995,

reclamanții cunoscând această situație doar în momentul când li s-a predat

scriptic imobilul, conform procesului-verbal nr. 14046 din 28 septembrie 2000.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, constituie un

principiu ce are la bază regula că o constatare făcută prin hotărâre

judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre,

tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Astfel,

deși, în speță, nu există autoritate de lucru judecat față de sentința civilă nr.

4439 din 18 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

deoarece litigiul nu s-a purtat în contradictoriu cu pârâții din prezenta

cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui litigiu s-a recunoscut în

mod irevocabil calitatea de proprietar a reclamanților asupra imobilului în

litigiu și dreptul acestora la restituirea în natură a bunului.

Prin

urmare, în considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate

habetur) de care se bucură această hotărâre și a securității raporturilor

juridice, Curtea apreciază că aceste statuări nu mai pot fi contrazise sau

infirmate în prezentul proces, astfel încât reclamanții sunt titularii unui

„bun actual” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ocrotit

de această normă.

Prin

motivele de recurs, recurenții-pârâți arată faptul că, pentru a se bucura de

protecția conferită de Protocolul 1, reclamanții trebuiau să solicite și

să obțină constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de

către stat la o dată anterioară cumpărării imobilului de către pârâți. Nimic nu

i-a împiedicat pe reclamanți să promoveze o astfel de acțiune și numai în

această ipoteză, a existentei unei hotărâri favorabile anterioare

reclamanților, se puteau prevala de noțiunea de „bun” și ar fi încetat totodată

și bună-credință a pârâților cumpărători în condițiile Legii nr. 112/1995.

Curtea

constată însă că, așa cum s-a arătat anterior, prin sentința civilă nr. 4439

din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București reclamanților li s-a

admis acțiunea în revendicare, pârâtul C.L.M. București fiind obligat, ca

urmare a constatării inaplicabilității în cauză a prevederilor Decretului nr. 92/1950,

să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce

face obiectul prezentului litigiu.

Pe

de altă parte, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin imobile

preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, imobilele

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor

imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948

pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,

miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de

naționalizare.

Prin

urmare, și în raport de această reglementare expresă și de situația

juridică a imobilului revendicat prin acțiune (imobil naționalizat în

baza Decretului nr. 92/1950), reclamanții nu justifică un interes pentru

constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului

asupra imobilului, ei fiind deja titularii unui „bun actual”, ocrotit de

articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În

ceea ce îi privește pe pârâți, aceasta beneficiază, la rândul lor, de protecția

dreptului lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenție, întrucât, prin decizia civilă nr. 793 din 02 februarie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins în

mod irevocabil acțiunea intentată de reclamanții din prezenta în contradictoriu

cu pârâții D.N. și D.I. privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20 noiembrie 1996. În această

situație, titlul de proprietate al pârâților asupra imobilului în litigiu,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare amintit, s-a consolidat, conferindu-le

un „bun actual” în sensul convenției.

În

aceste condiții, trebuie analizat în continuare în ce măsură privarea de

proprietate a reclamanților, prin înstrăinarea bunului lor de către stat

chiriașilor, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1,

respectiv dacă această „ingerință” a statului este prevăzută de legea internă,

este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just

echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și

imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul

acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a

fost deposedat.

Această

analiză a fost deja făcută de C.E.D.O. în cauzele pilot soluționate în materia

imobilelor preluate de stat (S. împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005,

P. împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, P. împotriva României,

Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în

hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă

în ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a

reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva

României, paragrafele 49 și 50), în privința proporționalității ingerinței

Curtea a ajuns la concluzia contrară.

Astfel,

Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a

bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a

dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei

despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție (

Cauza

S

.

contra României, paragrafele 39 și 59). În

această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către

stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod

abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal

intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza S., citată anterior,

paragraful 47).

În

speța de față, reclamanții dețin în patrimoniu un „bun actual”, constituit prin

sentința civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului

în litigiu.

În

acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi

remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având

în vedere procedura greoaie și de durată pe care aceștia ar trebui să o

parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Legea nr.

165/2013.

În

ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001,

natura acestora și procedura stabilirii lor a suferit numeroase modificări, iar

acordarea efectivă a despăgubirilor cuvenite proprietarilor deposedați de

bunuri în perioada regimului comunist a fost supusă unor amânări repetate, care

conduc la privarea îndelungată acestor persoane de orice despăgubire.

În

prezent, măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor deposedate

de bunuri în perioada regimului comunist au suferit noi modificări prin Legea nr.

165/2013, care reglementează compensarea prin puncte, ca singură măsura

reparatorie în echivalent, precum și o altă procedură de stabilire și acordare

efectivă a acestor măsuri compensatorii, de natură a prelungi acordarea

efectivă a despăgubirilor.

Prin

urmare, respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților ar echivala cu o

lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate,

întrucât chiar în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că măsurile reparatorii

prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.

În

ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente

constatările pe care C.E.D.O. le-a făcut în cauza F. împotriva României

(Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of., nr. 141/06.03.2009). De

asemenea, Curtea a constatat deja că părților interesate nu le-a fost oferită

nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a

procedurii (M.  și alții împotriva României (reparație echitabilă), cererea nr.

38.113/02).

Toate

aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul

restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamanții sunt

în imposibilitatea de a-și recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura

soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși

în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al

prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a C.E.D.O. și

a jurisprudenței instanței europene.

Cum,

în prezenta cauză, reclamanții se găsesc în situație similară, deoarece au un

„bun actual” în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea

dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către

chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția

proprietății reclamanților și cerințele interesului general, iar repararea

acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale

interne de reparație, se poate conchide că restituirea în natură a imobilului

către reclamanți este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de

proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași.

Aceștia

din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din

contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziție calea

dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel,

Legea nr. 1/2009 permite recurenților-pârâți foști chiriași, cumpărători în

temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii

bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea

prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

De

altfel, chiar în cadrul prezentului litigiu, pe calea cererii de chemare în

garanție, pârâții au solicitat valoarea de circulație a imobilului.

Această

soluție este în acord și cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, în dispozitivul căreia se stabilește, în caz de

neconcordanță, prioritatea C.E.D.O. în raport cu dispozițiile legii interne. În

ceea ce privește partea finală a dispozitivului, care condiționează această

prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice, Curtea consideră că prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul

încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile

în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în

cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

Noua

reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de C.E.D.O. în cauza R. împotriva

României. În acea cauză C.E.D.O. a reținut că, în virtutea unei hotărâri

judecătorești definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de

proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând

că a fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului.

Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensație pentru

apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii

sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului în

anulare. S-a mai reținut că o eventuală acțiune în rambursarea prețului plătit

și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut

duce la acordarea unei compensații care să fie în mod rezonabil în raport cu

valoarea «pecuniară» a apartamentului de care a fost privată, deoarece

reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să

compenseze diferența dintre prețul de cumpărare actualizat și valoarea bunului

la data hotărârii pronunțată în recursul în anulare (Cauza R. împotriva României,

Hotărârea din 19 octombrie 2006).

Or,

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

reglementează tocmai o asemenea cale, pe care, de altfel, astfel cum s-a arătat

anterior, pârâții din prezenta cauză au și urmat-o chiar în cadrul litigiului

de față, pentru a obține valoarea actuală de piață a imobilului.

Recurenții-pârâți

nu pot invoca buna credință, pentru a paraliza acțiunea în revendicare și să

păstreze, pe cale de consecință, imobilul în litigiu.

Referitor

la recursul declarat de chematul în garanție M.F.P.:

Critica privind

faptul că soluția instanței de apel este nelegală sub aspectul respingerii căii

de atac formulată de M.F.P. și menținerii în sarcina sa a obligației de plată a

sumei de 568.420 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului în discuție,

în condițiile în care, în speță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile

prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, este nefondată.

Pârâții

au dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.

nr. 1405 din 20 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar suma

de bani plătită ca preț pentru apartamentul ce a făcut obiectul acestui

contract de vânzare-cumpărare a intrat în fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel încât, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea acestuia se face de către M.E.F. din

acest fond.

Deși

legiuitorul prevede în mod expres în textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

că restituirea prețului actualizat se face către chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, aceste

dispoziții sunt deopotrivă aplicabile și proprietarilor ale căror contracte de

vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, pronunțate în acțiunile în revendicare promovate de

foștii proprietari, care, potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea despăgubirilor urmând

a se stabili prin expertiză.

Modalitatea

în care au fost evinși chiriașii cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr.

112/1995 nu poate genera aplicabilitatea unor norme diferite de angajare a

răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului din aceste contracte, relevanță în

stabilirea legii aplicabile având natura bunului, legea în temeiul căreia au

fost încheiate contractele de vânzare cumpărare, Legea nr. 112/1995, și fondul

comun în care au fost virate sumele plătite cu titlu de preț.

Prin

urmare, normele cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter

special față de normele de drept comun, din aceste dispoziții legale rezultând

că M.F.P. este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a

restitui valoarea de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20 noiembrie 1996, desființat prin soluția dată

acțiunii principale în prezentul litigiu, prin care a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Cât

privește fondul pretențiilor deduse judecății, se reține că, potrivit

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 1/2009 „Proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare”.

Din

analiza textului legal, se reține că se înțelege foarte clar care sunt

condițiile în care se acordă foștilor proprietari prețul de piață pentru

imobil, anume care dintre foștii proprietari sunt îndreptățiți a primi această

valoare de piață a imobilului. În acest sens, se reține că dispoziția din Legea

nr. 1/2009 se interpretează în sensul că prin hotărâre judecătorească de

desființare a contractului trebuie să se prevadă în mod expres că acel contract

s-a încheiat cu nerespectarea unei dispoziții a Legii nr. 112/1995, respectiv

neîndeplinirea uneia dintre condițiile impuse acest act normativ pentru

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În cazul

în care este vorba doar de proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor, cum este cazul în speță, legiuitorul a statuat expres faptul că

aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului.

În

speță, astfel cum s-a arătat, pârâții au pierdut proprietatea imobilului prin

admiterea acțiunii principale în prezenta cauză și s-a dispus obligarea lor de

a lăsa în deplina proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Prin

urmare, se constată că, în cauză, a intervenit desființarea titlului de

proprietate al pârâților ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, în

cadrul căreia contr