ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7194/2012

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 15 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, reclamanta SC G.R.B.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin Primar General, și SC G.N.I.E. SRL,

obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, sector 1.

Prin sentința

civilă nr. 10620 din 11 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare imobiliară nu

poate fi înscrisă în categoria faptelor de comerț obiective enumerate la art. 3

C. com. și nici nu poate fi prezumată ca fiind faptă de comerț, și având în vedere

natura litigiului și ținând cont de valoarea obiectului indicat de reclamantă, sub

500.000 RON, competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei de la locul

situării imobilului.

Recursul formulat

împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat, prin decizia comercială

nr. 520 din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin sentința

nr. 10052 din 30 mai 2012, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței

materiale a instanței și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Curții de Apel București, în

vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța

această sentință, judecătoria a reținut că reclamanta a învestit instanța de judecată

cu soluționarea unei acțiuni reale imobiliare, în revendicarea imobilului situat

în municipiul București, sector 1, compus din construcție în suprafață utilă de

158,41 m.p., respectiv suprafața construită desfășurată de 190 m.p. având teren

aferent 110 m.p. și teren în cotă indiviză de 47 m.p.

În raport de evaluarea

provizorie a obiectului acțiunii, indicată de reclamant, în conformitate cu prevederile

art. 112 pct. 3 C. proc. civ. și de natura juridică a litigiului supus judecății,

a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

1 București.

În fața acestei

instanțe părțile au învederat că valoarea obiectului cererii depășește pragul valoric

de 500 000 RON, care atrage competența judecătoriei, conform art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ.

Judecătoria a

reținut că, potrivit raportului de expertiză judiciară efectuat, valoarea de circulație

a imobilului revendicat este de 2.251.517 RON.

Astfel, instanța

a apreciat întemeiată excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului

1 în soluționarea cauzei în considerarea următoarelor argumente:

Evaluarea obiectului

litigiului nu prezintă legătură directă cu soluționarea fondului cauzei - nefiind

incidente dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ., care au ca premisă o cu

totul altă ipoteză decât cea în discuție - astfel că, în temeiul art. 158 alin.

(1) și alin. (3) raportat la art. 159 pct. 2 și la art. 2 C. proc. civ., întrucât

obiectul cererii de chemare în judecată depășește pragul valoric de 500 000 RON,

judecătoria a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea

pricinii în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința

nr. 80 din 22 august 2012, Curtea de Apel București, secția a

VI-

a

civilă, a stabilit competența materială a soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei

sector 1 București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele:

Stabilirea competenței

materiale se face prin cererea introductivă de instanță, aceasta legând instanța.

Conform art. 18

1

C. proc. civ., aplicabil în speță, „Instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare

la competența după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece chiar

dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii

aceluiași obiect”.

Deci momentul

care interesează în stabilirea valorii obiectului cererii este cel al sesizării

instanței, art. 18 C. proc. civ. stabilind în mod expres că instanța învestită potrivit

dispozițiilor referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne

competentă să judece, chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ce

privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Împrejurarea că,

după administrarea probelor, reclamanta și-a majorat prețuirea inițială peste limita

prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. nu este de natură a determina declinarea

competenței de către judecătorie, față de faptul că, în raport cu evaluarea inițială

făcută prin cererea de chemare în judecată, sub 500.000 RON, sesizarea instanței

a fost conformă legii.

Prețuirea obiectului

cererii și determinarea astfel a competenței instanței depinde de voința părții,

în virtutea principiului disponibilității procesului civil.

Așa încât, ceea

ce determină în primul rând competența instanței este valoarea precizată în cererea

principală.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs reclamanta SC G.R.B.G. SRL și pârâta SC G.N.I.E.

SRL.

recursului întemeiat pe dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., reclamanta

a arătat că sentința pronunțată în soluționarea conflictului negativ de competență

este nelegală.

Greșit s-a considerat

că Judecătoria sector 1 București este competentă, deoarece valoarea obiectului

litigiului depășește suma de 500.000 RON, iar normele de competență materială sunt

imperative.

Nelegal s-a reținut

doar aplicabilitatea dispozițiilor art. 18

1

C. proc. civ., pentru că

reclamanta a indicat provizoriu, în vederea stabilirii timbrajului, pragul valoric

al obiectului cererii, pentru evaluarea reală a imobilului, solicitând expertiză

evaluatoare.

În raport de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului

și trimiterea cauzei la Tribunalul București, secția civilă, ca instanță competentă.

temei legal, pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței

recurate și stabilirea competenței materiale de

soluționare a cauzei,

în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Dispozițiile pe

care instanța și-a motivat soluția nu au relevanță în cauză, întrucât valoarea obiectului

cererii nu a fost modificată ulterior în cadrul soluționării dosarului și în urma

administrării unor probe.

„Prețuirea obiectului

cererii și determinarea astfel a competenței depinde de voința părții” nu poate

fi reținută cu titlu absolut pentru că în virtutea rolului activ, instanța trebuie

să cerceteze dacă valoarea corespunde realității, mai ales când valoarea este contestată

de partea adversă și cu atât mai mult în speță când, ulterior chiar reclamantul

precizează faptul că valoarea inițială a fost indicată greșit.

Examinând sentința

în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

În esență, recurentele

critică hotărârea pentru greșita reținere a dispozițiilor art. 18

1

C.

proc. civ., apreciind că Tribunalul București, secția civilă, este competent să

soluționeze cauza, motiv pentru care recursurile vor fi analizate printr-un considerent

comun.

Este nefondată

critica potrivit căreia, față de valoarea obiectului cererii de peste 500.000

RON, competența materială de primă instanță în soluționarea litigiului aparține

tribunalului și nu judecătoriei, așa cum greșit s-a stabilit prin sentința recurată.

Astfel, potrivit

art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele

și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000

RON, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală,

a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar,

inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terții

vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Potrivit art.

18

1

C. proc. civ., instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare

la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar

dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește valoarea aceluiași

obiect.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a arătat că evaluează magazinul revendicat la suma

de 110.000 RON, sumă în raport de care a înțeles să calculeze taxa judiciară de

timbru, adresându-se pentru soluționarea acestei cereri judecătoriei, ca instanță

competentă material. Se constată că, implicit, aceasta a făcut o prețuire a valorii

obiectului litigiului ca fiind sub suma de 500.000 RON, situație care nu poate fi

schimbată de expertiza efectuată în cauză, prin care s-a stabilit că valoarea obiectului

pricinii este mai mare de suma de 500.000 RON (2.251.517 RON) atrăgând competența

materială a tribunalului.

Prin urmare, stabilirea

competenței materiale a instanței se determină după valoarea obiectului pricinii

la data învestirii instanței, iar faptul că ulterior, pe baza unei expertize, valorile

au fost reactualizate nu atrage competența altei instanțe, potrivit art. 18

1

C. proc. civ.

De aceea, constatând

că valoarea obiectului litigiului la data investirii instanței era de 110.000 RON,

sub pragul valoric care atrage competența materială de primă instanță a tribunalului,

Curtea de Apel, în soluționarea conflictului negativ de competență, legal a stabilit

că, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei îi revine competența materială

de primă instanță în soluționarea litigiului.

Deși nu arată

expres, susținând că sentința recurată a fost dată cu încălcarea principiului rolului

activ al judecătorului și că, în raport de valoarea obiectului pricinii care este

de peste 500.000 RON, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului, recurenta-pârâtă

a invocat, implicit, pronunțarea sentinței recurate cu încălcarea prevederilor

art. 129 C. proc. civ., care consacră acest principiu precum și pe cel al disponibilității

în procesul civil și a art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind stabilirea

competenței materiale de primă instanță în soluționarea prezentului litigiu.

Potrivit art.

129 alin. (6) C. proc. civ., „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății”, ceea ce înseamnă că în procesul civil este

la latitudinea reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii,

ceea ce înseamnă că acest text de lege este edictat în favoarea reclamantului, iar

încălcarea lui de către instanța de judecată poate fi invocată numai de către acesta

și nu de către pârâți, pe de o parte, iar pe de altă parte, competența materială

a instanțelor este o excepție de ordine publică, care trebuie respectată de către

instanțele de judecată, întrucât normele care o reglementează au caracter imperativ.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile

declarate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta SC G.R.B.G. SRL și de pârâta SC G.N.I.E.

SRL împotriva sentinței nr. 80 din 22 august 2012 a Curții de Apel București, secția

a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.