ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 761/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC G. SA a chemat în

judecată Ministerul Industriei și Resurselor și SC M. SA, solicitând instanței

ca, în contradictoriu cu pârâții și pe calea contenciosului administrativ, să

dispună anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria

M.03 nr. 3670/1997, emis de pârât în favoarea SC M. SA , pentru 23.586 mp

teren.

Prin cererea reconvențională,

formulată la data de 12 noiembrie 1998, pârâta SC M. SA a solicitat să se

constate că este proprietară exclusivă asupra terenului în litigiu.

Învestită cu soluționarea acestei

pricini, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin

sentința nr. 1037 din 14 septembrie 2000, a respins acțiunea principală, a

admis cererea reconvențională și a dispus anularea parțială a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate M.03 nr. 3670/1992, pentru suprafața de

23.586 mp teren, cu cheltuieli de judecată.

Nemulțumită de această soluție, SC

G. SA a formulat recurs care a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție,

prin decizia nr. 2662/2000, casată sentința atacată și trimisă cauza spre

rejudecare la aceiași instanță, pentru a se lămuri caracterul juridic al

cererii pârâtei-reclamante, respectiv, reconvențională sau întâmpinare.

Soluționând cauza în fond, după

casare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr. 1716 din 17 decembrie 2001, a respins ca nefondată acțiunea

principală formulată de SC G. SA, dispunând anularea parțială a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate seria M-03 nr. 2392/1995, emis de

Ministerul Industriilor pentru suprafața de 23.586 mp teren.

Totodată, a respins capătul de

cerere reconvențională privind constatarea dreptului de proprietate pentru

acest teren, precum și excepțiile invocate de reclamanta-pârâtă, obligând-o pe

aceasta din urmă la plata sumei de 18.600.000 lei cheltuieli de judecată către

reconvenientă.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că reconvenienta deține terenul din 1984, când i-a fost

atribuit de Consiliul Popular sector 2 pentru a fi construită o bază sportivă.

Această bază a fost construită chiar din 1984, reclamanta fiind de acord cu

formarea granițelor comune.

A mai reținut și că, chiar pârâtul

Ministerul Industriilor a precizat prin întâmpinare că reclamanta nu a

comunicat faptul că în 1984 a fost transferată o suprafață din teren altei

instituții, prezentând doar actele din 1973 pe baza cărora s-a emis

certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu.

Referitor la constatarea dreptului

de proprietate al reconvenientei, acest capăt de cerere a fost respins în

raport de dispozițiile Legii nr. 29/1990, reținându-se că această cerere poate

fi valorificată printr-o altă procedură judiciară.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta SC G. SA.

Recurenta a susținut în esență că:

Referitor la cererea

reconvențională, aceasta era inadmisibilă, întrucât SC M. SA nu a îndeplinit

cerințele art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Instanța de fond a făcut o greșită

aplicare a legii, apreciind că pârâta-reclamantă ar fi dobândit în mod legal

terenul în litigiu, deși procesul-verbal al fostului Comitet Executiv al

fostului Consiliu Popular al sectorului 2, prin care s-a aprobat transferul

unei suprafețe de teren către pârâta-reclamantă, nu putea constitui un astfel

de titlu, întrucât acesta nu putea dispune un asemenea transfer.

Recurenta a mai susținut și că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate.

Astfel, ambele părți susțin și

demonstrează că dețin titluri de proprietate emise de același autor, însă

reclamanta SC G. SA deține titlul din 1995 și transcris la Judecătoria

sectorului 2 la data de 24 februarie 1997, în timp ce pârâta-reclamantă a

obținut titlul său la 24 septembrie 1997, fapt pentru care recurenta susține că

terenul în discuție aparține exclusiv SC G. SA.

Recursul este neîntemeiat.

Cu privire la primul motiv de

recurs, referitor la excepția inadmisibilității cererii reconvenționale a

pârâtei reclamante SC M. SA, instanța de fond, în mod corect, a reținut că

aceasta s-a adresat din noiembrie 1998 cu plângere prealabilă la fostul

Minister al Industriei și Comerțului, cererea fiind înregistrată în luna

octombrie 1998.

Față de momentul formulării

plângerii prealabile, pârâta-reclamantă a formulat în termen legal cererea

reconvențională, fiind respectate astfel dispozițiile art. 5 din Legea nr.

29/1990.

Însuși Ministerul Industriei și

Comerțului cunoscând la acea dată existența acțiunii de chemare în judecată

formulată de SC G. SA, precum și solicitarea adresată emitentului actului

administrativ de către SC M. SA, și-a formulat apărările în fața instanței de

judecată în condițiile Legii nr. 29/1990.

Procedura prealabilă, prevăzută de

Legea nr. 29/1990, a fost respectată, deoarece s-a făcut dovada adresării

plângerii prealabile, anterior formulării cererii reconvenționale, astfel că

instanța de fond, în mod legal, a respins excepția inadmisibilității acesteia

și a pășit la soluționarea pe fond a pricinii.

Recurenta–reclamantă, prin motivele

de recurs, susține că pârâta-reclamantă nu a dobândit în mod legal terenul în

litigiu, întrucât fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al sectorului

2 București nu putea dispune de teren, fiind încălcate dispozițiile Decretului

nr. 409/1955.

Reclamanta SC G. SA a declarat la

cererea de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate că

deține terenul în administrare din 1973 în baza deciziei nr. 1278/1973 a

fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular sector 2.

La rândul său, SC M. SA a susținut

că deține terenul în litigiu din 1984, când acesta a fost atribuit de fostul

Consiliul Popular sector 2 în vederea constituirii unei baze sportive.

Procesul-verbal de primire a fost avizat în ședința Comitetului Executiv din 23

iunie 1984.

Primăria sectorului 2 București a

confirmat instanței de fond legalitatea transferului din 1984, făcând trimitere

la dispozițiile Decretului nr. 409/1955 pe care l-a invocat și pârâta

reconvenientă, în fond după casare.

Instanța de fond a reținut din

adresa de relații primită de la fostul Consiliu Popular că aceste autorități

aveau atribuții de a decide transferul imobilelor pentru întreprinderile aflate

în raza lor teritorială și subordonate aceleiași instituții administrative,

astfel că decizia de transfer din 1984 și avizarea dată în ședința Comitetului

Executiv din 23 iunie 1984 au fost emise legal pârâtei reconveniente care,

ulterior, a justificat deținerea terenului până în anul 1989 și în continuare

au stat la baza emiterii titlului în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

În aceste condiții, instanța de fond

a reținut în mod legal și temeinic că titlul de proprietate al

recurentei-reclamante este anulabil în parte, pentru suprafața de 23.580 mp din

cei 54.500 mp deținuți de aceasta, pentru faptul că la emiterea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate s-a avut în vedere exclusiv decizia de

atribuire 1278/1973, fără a se ține seama că în anul 1984 operase un transfer

pentru suprafața de 23.586 mp, în favoarea intimatei-pârâte reconveniente SC M.

SA, titlul de proprietate al recurentei-reclamante rămânând valabil numai

pentru suprafața de 30.914 mp.

Și cel de-al treilea motiv de recurs

este nefondat, întrucât dispozițiile art. 21 A lit. e) din Legea nr. 7/1996

privind cadastrul și publicitatea imobiliară prevăd că înscrierea titlului de

proprietate în cartea funciară se face cu indicarea faptelor juridice,

drepturilor procesuale sau alte raporturi juridice, precum și acțiunile

privitoare la proprietate.

Or, deși recurenta-reclamantă se

afla în litigiu, la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară a

omis să declare acest lucru, obținând astfel întabularea titlului său de

proprietate, cu încălcarea prevederilor art. 21 A lit. e) din Legea nr. 7/1996.

În raport cu cele ce preced, recursul

se vădește nefondat și urmează a fi respins, sentința instanței de fond fiind

legală și temeinică.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuieli de judecată în sumă de

18.000.000 lei către SC M. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția prescripției

dreptului de a solicita anularea parțială a certificatul de atestare a

dreptului de proprietate, formulate de recurentul SC G. SA, ca neîntemeiată.

Respinge recursul formulat de SC G.

SA București împotriva sentinței civile nr. 1716 din 17 decembrie 2001 Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ, ca neîntemeiat.

Obligă recurenta SC G. SA București

la 18.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC M. SA

București.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 februarie 2003.