ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2442/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții M.M., M.I.S. și M.S.împotriva deciziei nr.16 din 15 ianuarie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurenții-reclamanți M.M., M.I.S. și M. S. toți reprezentați de avocat M.U., intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București, prin consilier juridic O.O., Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de consilier juridic V.C.S.și intimatul-intervenient Serviciul de Informații Externe, prin consilier juridic B.C.. Procedura completă. După ce depune la dosar câteva înscrisuri în original, avocat M.U. solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. Consilierii juridici O.O., V.C.S.și B.C.

pun concluzii de respingere a recursului ca nefondat. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 5 noiembrie 1999 reclamanții M.M., M.I.S.și M.S.au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și Consiliul Local al comunei Otopeni, solicitând obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.Alex.Traian nr.8, sector 1, compus din teren în suprafață de 14110 mp și construcție, imobil preluat de stat fără titlu valabil. În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu Serviciul de Informații Externe, arătând că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr.34/1970, în prezent făcând parte din domeniul public și aflându-se în administrarea sa, ca obiectiv militar, cu destinație specială.

S-a cerut totodată citarea în cauză a Ministerului Finanțelor, cerere încuviințată de instanță. La termenul din 03.10.2000, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamanților M.I.S.și S. (cetățeni francez și respectiv argentinian) în ceea ce privește terenul revendicat, în temeiul art.3 alin.1 din Legea nr.54/1998. Prin sentința civilă nr.162 din 13 februarie 2001 Tribunalul București – Secția a III-a civilă – a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și intervenienții Serviciul de Informații Externe și Ministerul Finanțelor, a respins ca rămasă fără obiect cererea de intervenție în interes propriu formulată de Serviciul de Informații Externe.

Instanța a reținut că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamanților M.N., trecut apoi în proprietatea statului, cu titlu, prin Decretul de expropriere nr.34/1970, în administrarea Consiliului Securității Statului, în prezent în administrarea Serviciului de Informații Externe.

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă prin decizia nr.16 din 15 ianuarie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții M.M., M.I.S.și M.S.împotriva Încheierii din 03.10.2000 și a sentinței civile nr.162/13.02.2001 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Finanțelor; - a admis apelul intervenientului Serviciul de Informații Externe și a schimbat în parte sentința, admițând cererea de intervenție; - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București și a respins acțiunea față de acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; - a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Numai în apel s-a făcut dovada evacuării familiei apelanților din imobil în anul 1951. După evacuare impozitul aferent a fost achitat în continuare de aceștia, primind chirie până în anul 1970. Aceste împrejurări dovedesc că autorul apelanților nu a pierdut dreptul de proprietate în anul 1951, transferul acestui drept către stat operând ulterior, prin expropriere, în anul 1970. Pentru a produce efecte juridice, Decretul de expropriere nr.34/1970 nu era necesar a fi publicat; ca atare, titlul statului este valabil. Ca cetățeni străini, reclamanții M.I.S.și M.S.au capacitate procesuală de folosință în cauză pentru revendicarea terenului ce le-a fost transmis în proprietate prin moștenire legală, întrucât, prin acțiune, se tinde la redobândirea unui drept ce a existat în patrimoniul reclamanților.

Față de dreptul invocat și dovedit ce justifică participarea în procesul de revendicare, cererea de intervenție se impunea a fi admisă. Întrucât imobilul litigios nu se află în administrarea C.G.M.B., această parte nu-și justifică calitatea procesuală pasivă în cauză. Titularul dreptului de proprietate este statul, reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, întemeindu-l pe motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9 C.proc.civ.. Se susține în dezvoltarea motivelor de recurs: în mod greșit s-a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu, aplicându-se eronat dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998. Prin decretul de expropriere, nepublicat, s-au încălcat dispozițiile art.481 C.civ., art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România este parte cât și art.69 din Constituția României de la acea dată.

Deși a reținut capacitatea procesuală de folosință a reclamanților M.I.S.și S., instanța a apreciat că o schimbare a soluției sub acest aspect ar fi numai formală. Ori, preluarea imobilului de către stat fiind abuzivă, fără titlu, acțiunea trebuie admisă și pentru acești reclamanți. Greșit s-a admis apelul declarat de Serviciul de Informații Externe și cererea de intervenție formulată de acesta, apelanta având numai un drept de administrare (și acesta nedovedit), dreptul de proprietate aparținând statului, care nu a declarat apel în cauză. Recursul nu este întemeiat. Este adevărat că în anul 1951, familia recurenților-reclamanți a fost deposedată abuziv de imobil, prin evacuare forțată, de către stat.

Instanțele au reținut corect însă că în ce privește transferul dreptului de proprietate, respectiv preluarea în proprietate de către Statul Român a imobilului din litigiu, aceasta a avut loc în 1970, prin Decretul de expropriere nr.34/1970 (fila 44 dosar fond). Indubitabil, măsura a fost luată în scop de utilitate publică, realizată ca atare, imobilul fiind dat în administrarea Consiliului Securității Statului (la acea vreme). De necontestat, exproprierea reprezintă un mod de dobândire a proprietății de către stat, prevăzut ca atare de lege. Faptul că, în speță, decretul de expropriere nu a fost publicat în Monitorul oficial, nu poate lipsi de efecte juridice măsura luată astfel. Constituția din 1965, cu modificările ulterioare, prevăzând obligativitatea publicării numai pentru decretele cu putere de lege (art.68 alin.2), ceea ce, evident, aici, nu este cazul.

În ce privește chestiunea despăgubirilor, reclamanții au primit despăgubirile stabilite de către Comisia de evaluare a Consiliului Popular al Municipiului București. Împrejurarea după care, eventual, suma stabilită și încasată nu cuprindea despăgubiri și pentru teren, nu poate duce la nulitatea actului de expropriere, ea putând determina, în anumite condiții cel mult existența unui drept de creanță în acest sens. Nu se poate contesta că imobilul, în prezent, se află în administrarea Serviciului de Informații Externe, fiind obiectiv militar cu destinație specială. Or, dacă așa este, potrivit Constituției României, art.135 alin.4 și respectiv Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia – art.3 pct.1-29 din Anexă, imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului.

Ca atare, reținând și faptul că, potrivit celor arătate deja, titlul statului, dat de actul de expropriere menționat, este valabil, imobilul în litigiu nu putea fi retrocedat în proprietate, instanța făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale enunțate de recurenți. Sigur, reclamanții au în continuare la dispoziție posibilitatea de a recurge la prevederile Legii 10/2001, procedura specială în acest sens fiind de altfel pornită. În consecință rămâne fără semnificație chestiunea vizată în recurs privind capacitatea procesuală de folosință a reclamanților M.I.S.și S., reținută de altfel de instanța de apel, ea putând fi luată în discuție, în sensul dorit de recurenți pentru ipoteza în care acțiunea era admisă.

În ce privește cererea de intervenție formulată de Serviciul de Informații Externe, aceasta în mod corect a fost admisă în apel, dreptul de administrare (ce rezultă din însuși actul de expropriere) instituit în favoarea acestei părți, justificând poziția procesuală a intervenientei. Or, respingându-se acțiunea,firesc, cererea de intervenție în interes propriu pe acest temei și formulată astfel – nu putea fi decât admisă. Așa fiind, față de cele arătate, în temeiul art.312 C.proc.civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.M., M.I.S. și M.S.împotriva deciziei nr.16 din 15 ianuarie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2003.