ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2442/2003

S-a luat în examinare

recursul declarat de reclamanții M.M., M.I.S. și M.S.împotriva deciziei nr.16

din 15 ianuarie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat recurenții-reclamanți M.M., M.I.S.  și M. S. toți reprezentați de

avocat M.U., intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București, prin

consilier juridic O.O., Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de consilier

juridic V.C.S.și intimatul-intervenient Serviciul de Informații Externe, prin

consilier juridic B.C..

Procedura completă.

După ce depune la dosar

câteva înscrisuri în original, avocat M.U. solicită admiterea recursului,

astfel cum a fost formulat.

Consilierii juridici O.O.,

V.C.S.și B.C. pun concluzii de respingere a recursului ca nefondat.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

5 noiembrie 1999 reclamanții M.M., M.I.S.și M.S.au chemat în judecată Consiliul

General al Municipiului București și Consiliul Local al comunei Otopeni,

solicitând obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, str.Alex.Traian nr.8, sector 1, compus din teren în

suprafață de 14110 mp și construcție, imobil preluat de stat fără titlu

valabil.

În cauză a formulat

cerere de intervenție în interes propriu Serviciul de Informații Externe, arătând

că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr.34/1970, în prezent făcând parte

din  domeniul public și aflându-se în administrarea sa, ca obiectiv militar, cu

destinație specială. S-a cerut totodată citarea în cauză a Ministerului

Finanțelor, cerere încuviințată de instanță.

La termenul din 03.10.2000,

tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a

reclamanților M.I.S.și S. (cetățeni francez și respectiv argentinian) în ceea

ce privește terenul revendicat, în temeiul art.3 alin.1 din Legea nr.54/1998.

Prin sentința civilă nr.162

din 13 februarie 2001 Tribunalul București – Secția a III-a civilă – a respins

ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanți în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al Municipiului București și intervenienții Serviciul

de Informații Externe și Ministerul Finanțelor, a respins ca rămasă fără obiect

cererea de intervenție în interes propriu formulată de Serviciul de Informații

Externe.

Instanța a reținut că

imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamanților M.N., trecut

apoi în proprietatea statului, cu titlu, prin Decretul de expropriere

nr.34/1970, în administrarea Consiliului Securității Statului, în prezent în

administrarea Serviciului de Informații Externe.

Curtea de Apel București,

Secția a IV-a civilă prin decizia nr.16 din 15 ianuarie 2001, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanții M.M., M.I.S.și M.S.împotriva Încheierii

din 03.10.2000 și a sentinței civile nr.162/13.02.2001 pronunțată de Tribunalul

București, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul General al

Municipiului București și Ministerul Finanțelor;

- a admis apelul

intervenientului Serviciul de Informații Externe și a schimbat în parte

sentința, admițând cererea de intervenție;

- a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București și

a respins acțiunea față de acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă;

- a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Numai în apel s-a făcut

dovada evacuării familiei apelanților din imobil în anul 1951. După evacuare

impozitul aferent a fost achitat în continuare de aceștia, primind chirie până

în anul 1970. Aceste împrejurări dovedesc că autorul apelanților nu a pierdut

dreptul de proprietate în anul 1951, transferul acestui drept către stat

operând ulterior, prin expropriere, în anul 1970.

Pentru a produce efecte

juridice, Decretul de expropriere nr.34/1970 nu era necesar a fi publicat; ca

atare, titlul statului este valabil.

Ca cetățeni străini,

reclamanții M.I.S.și M.S.au capacitate procesuală de folosință în cauză pentru

revendicarea terenului ce le-a fost transmis în proprietate prin moștenire

legală, întrucât, prin acțiune, se tinde la redobândirea unui drept ce a

existat în patrimoniul reclamanților.

Față de dreptul invocat și

dovedit ce justifică participarea în procesul de revendicare, cererea de

intervenție se impunea a fi admisă.

Întrucât imobilul litigios

nu se află în administrarea C.G.M.B., această parte nu-și justifică calitatea

procesuală pasivă în cauză.

Titularul dreptului de

proprietate este statul, reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții, întemeindu-l pe motivele de casare prevăzute de

art.304 pct.9 C.proc.civ..

Se susține în dezvoltarea

motivelor de recurs: în mod greșit s-a reținut că imobilul a fost preluat cu

titlu, aplicându-se eronat dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998.

Prin decretul de

expropriere, nepublicat, s-au încălcat dispozițiile art.481 C.civ., art.17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România este parte cât și

art.69 din Constituția României de la acea dată.

Deși a reținut capacitatea

procesuală de folosință a reclamanților M.I.S.și S., instanța a apreciat că o

schimbare a soluției sub acest aspect ar fi numai formală. Ori, preluarea

imobilului de către stat fiind abuzivă, fără titlu, acțiunea trebuie admisă și

pentru acești reclamanți.

Greșit s-a admis apelul

declarat de Serviciul de Informații Externe și cererea de intervenție formulată

de acesta, apelanta având numai un drept de administrare (și acesta nedovedit),

dreptul de proprietate aparținând statului, care nu a declarat apel în cauză.

Recursul nu este întemeiat.

Este adevărat că în anul

1951, familia recurenților-reclamanți a fost deposedată abuziv de imobil, prin

evacuare forțată, de către stat.

Instanțele au reținut

corect însă că în ce privește transferul dreptului de proprietate, respectiv

preluarea în proprietate de către Statul Român a imobilului din litigiu,

aceasta a avut loc în 1970, prin Decretul de expropriere nr.34/1970 (fila 44

dosar fond). Indubitabil, măsura a fost luată în scop de utilitate publică,

realizată ca atare, imobilul fiind dat în administrarea Consiliului Securității

Statului (la acea vreme).

De necontestat,

exproprierea reprezintă un mod de dobândire a proprietății de către stat,

prevăzut ca atare de lege.

Faptul că, în speță,

decretul de expropriere nu a fost publicat în Monitorul oficial, nu poate lipsi

de efecte juridice măsura luată astfel. Constituția din 1965, cu modificările

ulterioare, prevăzând obligativitatea publicării numai pentru decretele cu

putere de lege (art.68 alin.2), ceea ce, evident, aici, nu este cazul.

În ce privește chestiunea

despăgubirilor, reclamanții au primit despăgubirile stabilite de către Comisia

de evaluare a Consiliului Popular al Municipiului București. Împrejurarea după

care, eventual, suma stabilită și încasată nu cuprindea despăgubiri și pentru

teren, nu poate duce la nulitatea actului de expropriere, ea putând determina,

în anumite condiții cel mult existența unui drept de creanță în acest sens.

Nu se poate contesta că

imobilul, în prezent, se află în administrarea Serviciului de Informații

Externe, fiind obiectiv militar cu destinație specială. Or, dacă așa este,

potrivit Constituției României, art.135 alin.4 și respectiv Legii nr.213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia – art.3 pct.1-29

din Anexă, imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului.

Ca atare, reținând și

faptul că, potrivit celor arătate deja, titlul statului, dat de actul de

expropriere menționat, este valabil, imobilul în litigiu nu putea fi retrocedat

în proprietate, instanța făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale

enunțate de recurenți. Sigur, reclamanții au în continuare la dispoziție

posibilitatea de a recurge la prevederile Legii 10/2001, procedura specială în

acest sens fiind de altfel pornită.

În consecință rămâne fără

semnificație chestiunea vizată în recurs privind capacitatea procesuală de

folosință a reclamanților M.I.S.și S., reținută de altfel de instanța de apel,

ea putând fi luată în discuție, în sensul dorit de recurenți pentru ipoteza în

care acțiunea era admisă.

În ce privește cererea de

intervenție formulată de Serviciul de Informații Externe, aceasta în mod corect

a fost admisă în apel, dreptul de administrare (ce rezultă din însuși actul de

expropriere) instituit în favoarea acestei părți, justificând poziția

procesuală a intervenientei. Or,  respingându-se acțiunea,firesc, cererea de

intervenție în interes propriu pe acest temei și formulată astfel – nu putea fi

decât admisă.

Așa fiind, față de cele arătate,

în temeiul art.312 C.proc.civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.M., M.I.S. și M.S.împotriva deciziei nr.16

din 15 ianuarie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2003.