ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1366/2003

La

data de 21 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de Consiliul

General al Municipiului București reprezentat de Primarul General împotriva

deciziei civile nr.361 din 20 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a

IV-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 21 martie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 3 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului civil de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 7 octombrie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 3,

reclamanții B.V.și B.A. soți, au chemat în judecată pârâții Consiliul General

al Municipiului București și S.C. „T.” S.A., solicitând ca prin sentință:

-

să se constate nulitatea absolută  a

deciziilor nr.110/1982 și nr.1788/1983 emis de fostul Comitet Executiv al

Consiliului Popular al Municipiului București prin care apartamentul nr.22

situat în str.Traian nr.77/79, etaj 4, sector 3, proprietatea lor, a fost

trecut abuziv în proprietatea statului;

-

să fie obligate pârâtele să le lase bunul în deplină proprietate și liniștită

posesie.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că au dobândit apartamentul în anul 1969 iar după

1980, nemaisuportînd opresiunea regimului comunist, s-au stabilit în

străinătate. În mod succesiv, prin deciziile administrative menționate, cele

două cote de ½ din apartament au fost trecute în proprietatea statului

potrivit prevederilor Decretului nr.223/1974,  act normativ abuziv, în dezacord

cu convențiile internaționale la care România era parte și chiar  cu

Constituția din 1965.

Judecătoria

sectorului 3, prin sentința civilă nr.6504  din 22 iunie 1999 și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului București potrivit prevederilor art.2 pct.1

lit.b C.proc.civ.., reținând că valoarea apartamentului în litigiu era de circa

300  milioane lei.

Tribunalul

București secția a V-a civilă și de contencios administrativ, examinând

probatoriile cu înscrisuri administrate, a pronunțat sentința civilă nr.68 din

29 ianuarie 2001 prin care a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat

pârâții să le lase apartamentul în deplină proprietate și posesie.

A

fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a deciziilor administrative de trecere a bunului în proprietatea

statului.

Instanța

de fond a reținut în esență că statul român nu deține un titlu de proprietate

valabil asupra bunului, Decretul nr.223/1974 fiind în contradicție cu

Constituția României din anul 1965 și  că prevederile Declarației Universale a

Drepturilor Omului, la care țara noastră era parte, ceea ce justifică admiterea

acțiunii în revendicare.

Cu

privire la constatarea nulității celor două decizii administrative, tribunalul

a constatat că în cauză nu există nici un motiv de nulitate, ele fiind emise cu

reespectarea normelor legale în vigoare la acea dată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul Consiliul General al Municipiului

București.

Apelul nu a fost motivat iar Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr.361 din 20 iunie 2001, a făcut aplicarea

dispozițiilor art.292 alin.2 C.proc.civ.. și l-a respins ca nefondat prin

prisma apărărilor făcute la instanța de fond și a  probatoriilor administrate.

Consiliul

General al Municipiului București, prin Primar general, a declarat recurs

împotriva acestei decizii, criticând-o sub trei aspecte circumscrise motivului

prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ..

S-a

susținut în primul rând că nu  Consiliul General, ci Municipiul București,

reprezentat de Primarul general, are calitate procesuală pasivă în cauuză.

O

a doua critică se referă la faptul că aprecierea caracterului abuziv al unui

act normativ – în speță Dercretul nr.223/1974, trebuia să se facă în raport de

prevederile constituționale în vigoare la acea dată iar nu de cele ulterioare.

În

fine s-a mai arătat că nu s-a făcut dovada de către reclamanți a restituirii

creditului acordat pentru cumpărarea apartamentului și că acesta a fost

înstrăinat în mod valabil către chiriași, potrivit prevederilor Legii

nr.112/1995, astfel încât s-a solicitat ca pe fond acțiunea să fie respinsă.

La

primul termen de judecată în  fața Curții Supreme de Justiție au formulat în

cauză cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei numiții S.I.și

S.G..

Au

arătat că au fost chiriași în apartament iar la data de 19 decembrie 1996 au

devenit proprietari în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995.

Intervenienții

au dobândit cu bună credință, respectând prevederile legale iar la data

încheierii contractului bunul nu avea caracter litigios, neexistînd nici măcar

o notificare privind intențiile foștilor proproetari.

Au

depus înscrisuri eliberate de S.C. T. S.A.

Intimații

reclamanți au formulat întâmpinare, susținând că motivele de recurs sunt

nefondate. Au solicitat respingerea recursului și a cererii de intervenție

accesorie.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține în primul

rând că problema nulității deciziilor administrative de trecere a

apartamnentului în proprietatea statului a fost definitiv tranșată prin

neatacarea de către reclamanți a sentinței pronunțate în fond care le-a respins

acest capăt de cerere. În consecință, ea nu mai constituie obiect de preocupare

pentru Curte, care se va limita la problematica acțiunii în revendicare

formulată de reclamanți împotriva  pârâților Consiliul General al Municipiului

București și S.C. „T.” S.A.

Analizând

primul motiv de recurs, referitor la pretinsa lipsă a calității procesuale

pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București,  Curtea reține

că acesta este neîntemeiat.

Dispozițiile

Legii Administrației Publice Locale nr.69/1991, în vigoare la data judecării

cauzei (îndeosebi art.2,4,5 și 20 lit.g) stabilește fără echivoc care sunt

unitățile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – comunele,

orașele (municipiile) și județele și că autoritățile publice prin care se

realizează autonomia locală în comune și orașe sunt Consiliile locale, ca

autorități deliberative și Primarii ca autorități executive. Consiliilor locale

li se prevăd atribuții de administrare a domeniului public și privat al comunei

ori orașului (municipiului).

Pe

de altă parte, art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte

din domeniul public sau privat al autorității adminsitrativ-teritoriale ce pot

fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.

În

același sens, art.12 alin.5 din lege statuează că în litigiile referitoare la

dreptul de proprietate asupra bunurilor, unitățile administrativ teritoriale

sunt reprezentate de Consiliile Județene, respectiv Consiliul General al

Municipiului București sau Consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare

caz președintelui Consiliului Județean sau Primarului.

În

speță, coroborarea prevederilror legale menționate conduce la concluzia că în

litigiile care nu pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care

fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate  în

administrarea  Consiliului  General  al  Municipiului  București, acest organ

al administrației publice locale, ca autoritate deliberativă și respectiv

Municipiul București ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

De

altfel, recursul este declarat de către „Consiliul General al Municipiului

București prin Municipiul București, reprezentat legal de Primarul general”,

ceea ce atestă o dată în plus, caracterul nefondat al criticii formulate.

Nici

cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat.

În

mod corect instanțele au făcut o raportare, în sensul prevederilor art.6 din

Legea nr.213/1998 a Decretului nr.223/]1974 la  cadrul normativ existent în

acea perioadă, constatând că dispozițiile sale contraveneau constituției

României din anul l965 și Declarației Universale a Drepturilor Omului semnată

și de țara noastră.

În

ceea cre privește achitarea creditului de către reclamanții intimați, s-a

dovedit cu înscrisuri, inclusiv în recurs, că sumele datorate au fost integral

achitate iar ipoteca radiată.

Recursul

și cererea de intervenție accesorie sunt însă întemeiate în ceea ce privește

imposibilitatea de a primi o acțiune în revendicare în condițiile în care

pârâții au înstrăinat în mod legal bunul, deci nu mai au posesia, unor terți

nechemați în judecată.

Într-adevăr,

cu doi ani înainte de introducerea acțiunii, pârâții au vândut apartamentul

potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, deci nu sunt niște „posesori

neproprietari”.  Situația juridică a intervenienților S. nu poate fi pusă în

discuție întrucât reclamanții nu au solicitat anularea titlurilor lor de

proprietate și nici măcar o comparare de titlu.

Așa

fiind, acțiunea în revendicare nu poate fi primită, reclamanții având la

dispoziție, eventual, alte mijloace juridice pentru a-și realiza dreptul.

În consecință, vor fi admise

recursul și cererea de intervenție accesorie, modificându-se decizia atacată

în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței

tribunalului, care va fi schimbată în sensul respingerii acțiunii

reclamanților.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin  Municipiul București reprezentat

de Primarul General precum și cererea de intervenție accesorie formulată de

S.I.și S.G. împotriva deciziei nr.361 din 20 iunie 2001 a Curții de Apel

București – secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în

sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr.68 din 29

ianuarie 2001 a Tribunalului București – secția a V-a civilă și de contencios

administrativ pe care o schimbă în sensul că respinge acțiunea reclamanților.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2003.