ÎCCJ, decizie (scj.ro #82614)

Revendicarea imobilului, trecut la stat în

baza Decretului nr.223/1974, vândut chiriașului înainte de înregistrarea

acțiunii

Acțiunea nu poate fi admisă în cazul

în care imobilul a fost vândut legal chiriașilor, potrivit prevederilor Legii

nr.112/1995, înainte de înregistrarea acțiunii în revendicare și a fost

formulată numai împotriva vânzătorului, acesta nemaiavând calitatea de posesor

neproprietar.

Secția civilă, decizia nr.1366 din 3 aprilie 2003

Prin acțiunea înregistrată la 7 octombrie 1998, reclamanții B.V. și B.A., soți,

au chemat în judecată   Consiliul General al Municipiului București

și S.C. „TITAN” S.A., solicitând ca, prin sentință: să se constate nulitatea

absolută  a deciziilor nr.110/1982 și nr.1788/1983 emis de fostul Comitet

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București prin care

apartamentul proprietatea lor, a fost trecut abuziv în proprietatea statului și

să fie obligate pârâtele să le lase bunul în deplină proprietate și liniștită

posesie.

În motivarea acțiunii s-a arătat că au dobândit apartamentul în anul 1969 iar

după 1980, nemaisuportînd opresiunea regimului comunist, s-au stabilit în

străinătate. În mod succesiv, prin deciziile administrative menționate, cele

două cote de ½ din apartament au fost trecute în proprietatea statului

potrivit prevederilor Decretului nr.223/1974, act normativ abuziv, în dezacord

cu convențiile internaționale la care România era parte și chiar  cu

Constituția din 1965.

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr.68 din 29 ianuarie 2001, a admis în parte acțiunea și a

obligat pe pârâți să lase reclamanților apartamentul în deplină proprietate și

posesie.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a deciziilor administrative de trecere a bunului în proprietatea statului.

Instanța de fond a reținut, în esență, că statul român nu deține un titlu de

proprietate valabil asupra bunului, Decretul nr.223/1974 fiind în contradicție

cu Constituția României din anul 1965 și cu prevederile Declarației Universale

a Drepturilor Omului, la care țara noastră era parte, ceea ce justifică

admiterea acțiunii în revendicare.

Cu privire la constatarea nulității celor două decizii administrative,

tribunalul a constatat că în cauză nu există nici un motiv de nulitate, ele

fiind emise cu respectarea normelor legale în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Consiliul General al Municipiului

București.

Apelul nu a fost motivat iar Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin decizia nr.361 din 20 iunie 2001, a făcut aplicarea dispozițiilor art.292

alin.2 Cod proc.civ. și l-a respins ca nefondat prin prisma apărărilor făcute

la instanța de fond și a  probatoriilor administrate.

Consiliul General al Municipiului București, prin primar general, a declarat

recurs împotriva acestei decizii, criticând-o sub trei aspecte circumscrise

motivului prevăzut de art.304 pct.9 C. proc.civ.

S-a susținut, în primul rând, că nu  Consiliul General, ci Municipiul

București, reprezentat de primarul general, are calitate procesuală pasivă în

cauză.

O a doua critică se referă la faptul că aprecierea caracterului abuziv al unui

act normativ – în speță Dercretul nr.223/1974, trebuia să se facă în raport cu

prevederile constituționale în vigoare la acea dată, iar nu de cele ulterioare.

În fine, s-a mai arătat că nu s-a făcut dovada de către reclamanți a

restituirii creditului acordat pentru cumpărarea apartamentului și că acesta a

fost înstrăinat în mod valabil către chiriași, potrivit prevederilor Legii

nr.112/1995, astfel încât s-a solicitat ca pe fond acțiunea să fie respinsă.

La primul termen de judecată în  fața Curții Supreme de Justiție au

formulat în cauză cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei

numiții S.I. și S.G.care au arătat că : au fost chiriași în apartament, iar la

data de 19 decembrie 1996 au devenit proprietari, în temeiul dispozițiilor

Legii nr.112/1995; au dobândit proprietatea cu bună credință, respectând

prevederile legale iar la data încheierii contractului bunul nu avea caracter

litigios, neexistînd nici măcar o notificare privind intențiile foștilor

proproetari.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține, în primul rând, că

problema nulității deciziilor administrative de trecere a apartamentului în

proprietatea statului a fost definitiv tranșată prin neatacarea de către

reclamanți a sentinței, prin care le-a fost respins acest capăt de cerere. În

consecință, ea nu mai constituie obiect de preocupare pentru Curte, care se va

limita la problematica acțiunii în revendicare formulată de reclamanți

împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. „Titan”

S.A.

Analizând primul motiv de recurs, referitor la pretinsa lipsă a calității

procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului

București,  Curtea reține că acesta este neîntemeiat.

Dispozițiile Legii Administrației Publice Locale nr.69/1991, în vigoare la data

judecării cauzei (îndeosebi art.2,4,5 și 20 lit.g) stabilește fără echivoc care

sunt  unitățile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică –

comunele, orașele (municipiile) și județele și că autoritățile publice prin

care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt Consiliile locale,

ca autorități deliberative și primarii ca autorități executive. Consiliilor

locale li se prevăd atribuții de administrare a domeniului public și privat al

comunei ori orașului (municipiului).

Pe de altă parte, art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte

din domeniul public sau privat al autorității adminsitrativ-teritoriale ce pot

fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.

În același sens, art.12 alin.5 din lege statuează că, în litigiile referitoare

la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unitățile administrativ teritoriale

sunt reprezentate de Consiliile Județene, respectiv Consiliul General al

Municipiului București sau Consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare

caz președintelui Consiliului Județean sau primarului.

În speță, coroborarea prevederilor legale menționate conduce la concluzia că,

în litigiile care nu pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor

care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate

în  administrarea  Consiliului  General  al

Municipiului  București, acest organ al administrației publice locale, -

ca autoritate deliberativă, și respectiv Municipiul București - ca autoritate

executivă, au calitate procesuală pasivă.

De altfel, recursul este declarat de către „Consiliul General al Municipiului

București prin Municipiul București, reprezentat legal de primarul general”,

ceea ce atestă o dată în plus, caracterul nefondat al criticii formulate.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat.

În mod corect instanțele au făcut o raportare, în sensul prevederilor art.6 din

Legea nr.213/1998 a Decretului nr.223/1974, la  cadrul normativ existent

în acea perioadă, constatând că dispozițiile sale contraveneau Constituției

României din anul l965 și Declarației Universale a Drepturilor Omului semnată

și de țara noastră.

În ceea ce privește achitarea creditului de către reclamanții intimați, s-a

dovedit cu înscrisuri, inclusiv în recurs, că sumele datorate au fost integral

achitate iar ipoteca radiată.

Recursul și cererea de intervenție accesorie sunt însă întemeiate în ceea ce

privește imposibilitatea de a primi o acțiune în revendicare în condițiile în

care pârâții au înstrăinat în mod legal bunul, deci nu mai au posesia, care

aparține unor terți nechemați în judecată.

Într-adevăr, cu doi ani înainte de introducerea acțiunii, pârâții au vândut

apartamentul potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, deci nu sunt niște

„posesori neproprietari”.  Situația juridică a intervenienților nu poate

fi pusă în discuție întrucât reclamanții nu au solicitat anularea titlurilor

lor de  proprietate și nici măcar o comparare de titlu.

Așa fiind, acțiunea în revendicare nu poate fi primită, reclamanții având la

dispoziție, eventual, alte mijloace juridice pentru a-și realiza dreptul.

În consecință, vor fi admise recursul și cererea de intervenție accesorie,

modificându-se decizia atacată  în sensul admiterii apelului declarat de

pârât împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată în sensul

respingerii acțiunii reclamanților.