ÎCCJ, decizie (scj.ro #82614)

Revendicarea imobilului, trecut la stat în baza Decretului nr.223/1974, vândut chiriașului înainte de înregistrarea acțiunii Acțiunea nu poate fi admisă în cazul în care imobilul a fost vândut legal chiriașilor, potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, înainte de înregistrarea acțiunii în revendicare și a fost formulată numai împotriva vânzătorului, acesta nemaiavând calitatea de posesor neproprietar. Secția civilă, decizia nr.1366 din 3 aprilie 2003 Prin acțiunea înregistrată la 7 octombrie 1998, reclamanții B.V. și B.A., soți, au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și S.C.

„TITAN” S.A., solicitând ca, prin sentință: să se constate nulitatea absolută a deciziilor nr.110/1982 și nr.1788/1983 emis de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București prin care apartamentul proprietatea lor, a fost trecut abuziv în proprietatea statului și să fie obligate pârâtele să le lase bunul în deplină proprietate și liniștită posesie. În motivarea acțiunii s-a arătat că au dobândit apartamentul în anul 1969 iar după 1980, nemaisuportînd opresiunea regimului comunist, s-au stabilit în străinătate.

În mod succesiv, prin deciziile administrative menționate, cele două cote de ½ din apartament au fost trecute în proprietatea statului potrivit prevederilor Decretului nr.223/1974, act normativ abuziv, în dezacord cu convențiile internaționale la care România era parte și chiar cu Constituția din 1965. Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.68 din 29 ianuarie 2001, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâți să lase reclamanților apartamentul în deplină proprietate și posesie. A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a deciziilor administrative de trecere a bunului în proprietatea statului.

Instanța de fond a reținut, în esență, că statul român nu deține un titlu de proprietate valabil asupra bunului, Decretul nr.223/1974 fiind în contradicție cu Constituția României din anul 1965 și cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care țara noastră era parte, ceea ce justifică admiterea acțiunii în revendicare. Cu privire la constatarea nulității celor două decizii administrative, tribunalul a constatat că în cauză nu există nici un motiv de nulitate, ele fiind emise cu respectarea normelor legale în vigoare la acea dată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Consiliul General al Municipiului București. Apelul nu a fost motivat iar Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr.361 din 20 iunie 2001, a făcut aplicarea dispozițiilor art.292 alin.2 Cod proc.civ.

și l-a respins ca nefondat prin prisma apărărilor făcute la instanța de fond și a probatoriilor administrate. Consiliul General al Municipiului București, prin primar general, a declarat recurs împotriva acestei decizii, criticând-o sub trei aspecte circumscrise motivului prevăzut de art.304 pct.9 C. proc.civ. S-a susținut, în primul rând, că nu Consiliul General, ci Municipiul București, reprezentat de primarul general, are calitate procesuală pasivă în cauză. O a doua critică se referă la faptul că aprecierea caracterului abuziv al unui act normativ – în speță Dercretul nr.223/1974, trebuia să se facă în raport cu prevederile constituționale în vigoare la acea dată, iar nu de cele ulterioare.

În fine, s-a mai arătat că nu s-a făcut dovada de către reclamanți a restituirii creditului acordat pentru cumpărarea apartamentului și că acesta a fost înstrăinat în mod valabil către chiriași, potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, astfel încât s-a solicitat ca pe fond acțiunea să fie respinsă. La primul termen de judecată în fața Curții Supreme de Justiție au formulat în cauză cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei numiții S.I. și S.G.care au arătat că : au fost chiriași în apartament, iar la data de 19 decembrie 1996 au devenit proprietari, în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995; au dobândit proprietatea cu bună credință, respectând prevederile legale iar la data încheierii contractului bunul nu avea caracter litigios, neexistînd nici măcar o notificare privind intențiile foștilor proproetari.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține, în primul rând, că problema nulității deciziilor administrative de trecere a apartamentului în proprietatea statului a fost definitiv tranșată prin neatacarea de către reclamanți a sentinței, prin care le-a fost respins acest capăt de cerere. În consecință, ea nu mai constituie obiect de preocupare pentru Curte, care se va limita la problematica acțiunii în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. „Titan” S.A. Analizând primul motiv de recurs, referitor la pretinsa lipsă a calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București, Curtea reține că acesta este neîntemeiat.

Dispozițiile Legii Administrației Publice Locale nr.69/1991, în vigoare la data judecării cauzei (îndeosebi art.2,4,5 și 20 lit.g) stabilește fără echivoc care sunt unitățile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – comunele, orașele (municipiile) și județele și că autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt Consiliile locale, ca autorități deliberative și primarii ca autorități executive. Consiliilor locale li se prevăd atribuții de administrare a domeniului public și privat al comunei ori orașului (municipiului). Pe de altă parte, art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al autorității adminsitrativ-teritoriale ce pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.

În același sens, art.12 alin.5 din lege statuează că, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate de Consiliile Județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București sau Consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare caz președintelui Consiliului Județean sau primarului. În speță, coroborarea prevederilor legale menționate conduce la concluzia că, în litigiile care nu pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administrației publice locale, - ca autoritate deliberativă, și respectiv Municipiul București - ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

De altfel, recursul este declarat de către „Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat legal de primarul general”, ceea ce atestă o dată în plus, caracterul nefondat al criticii formulate. Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat. În mod corect instanțele au făcut o raportare, în sensul prevederilor art.6 din Legea nr.213/1998 a Decretului nr.223/1974, la cadrul normativ existent în acea perioadă, constatând că dispozițiile sale contraveneau Constituției României din anul l965 și Declarației Universale a Drepturilor Omului semnată și de țara noastră. În ceea ce privește achitarea creditului de către reclamanții intimați, s-a dovedit cu înscrisuri, inclusiv în recurs, că sumele datorate au fost integral achitate iar ipoteca radiată.

Recursul și cererea de intervenție accesorie sunt însă întemeiate în ceea ce privește imposibilitatea de a primi o acțiune în revendicare în condițiile în care pârâții au înstrăinat în mod legal bunul, deci nu mai au posesia, care aparține unor terți nechemați în judecată. Într-adevăr, cu doi ani înainte de introducerea acțiunii, pârâții au vândut apartamentul potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, deci nu sunt niște „posesori neproprietari”. Situația juridică a intervenienților nu poate fi pusă în discuție întrucât reclamanții nu au solicitat anularea titlurilor lor de proprietate și nici măcar o comparare de titlu. Așa fiind, acțiunea în revendicare nu poate fi primită, reclamanții având la dispoziție, eventual, alte mijloace juridice pentru a-și realiza dreptul.

În consecință, vor fi admise recursul și cererea de intervenție accesorie, modificându-se decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată în sensul respingerii acțiunii reclamanților.