ÎCCJ, decizie (scj.ro #82665)

Revendicarea imobilului de la chiriașul care l-a cumpărat conform Legii nr.112/1995 Investită cu o acțiune în revendicare, în care titlul reclamantului îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat anterior naționalizării locuinței iar titlul pârâtului este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu proprietarul aparent, instanța va putea să verifice dacă sunt întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent Secția civilă, decizia nr.2685 din 19 iunie 2003 Reclamanta P.S. a chemat în judecată pe pârâții L.R. și SC Titan Al SA, revendicând imobilul precizat în acțiune și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.1557/30 ianuarie 1997, prin care bunul a fost vândut primei pârâte în baza Legii nr.112/1995.

In motivarea acțiunii, încadrată în drept în dispozițiile art.480-481 și art.948 C.civ., reclamanta a arătat că întregul imobil a aparținut tatălui său, de la care a fost naționalizat, măsură nelegală, astfel cum s-a statuat prin sentința civilă nr.6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului 3. Ca atare, se impune anularea contractului încheiat între pârâți având ca obiect un bun ce îi aparține ei, ca unică moștenitoare a fostului proprietar. Ulterior s-a renunțat la cel de-al doilea capăt de cerere. Tribunalul București, secția a III a civilă, a prin sentința nr.84 din 22 ianuarie 2002, a admis acțiunea principală restrânsă, a obligat pe pârâta L.R. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

A motivat instanța de fond soluția la care s-a oprit, în principal, prin efectele constatărilor din hotărârea judecătorească anterior pronunțată și opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate dobândit pe cale succesorală de la autorul său și recunoscute prin caracterul declarativ al sent.civ.nr.6162/4.07.1997. Procedând la compararea titlurilor, s-a considerat că esențial este criteriul legalității titlului autorilor părților, în raport cu care s-a conchis că titlul reclamantei este preferabil. Prin decizia nr.330 din 16 septembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile pârâților și, schimbând sentința, a respins acțiunea. In motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că, necontestat, la data cumpărării apartamentului, pârâta L.R.

nu avea cunoștiintă despre pretențiile reclamantei, astfel încât, chiar dacă prin hotărâre judecătorească s-a constatat, ulterior, nevalabilitatea titlului statului, buna credință a cumpărătoarei o îndreptățește să păstreze bunul. Ca argument a fost invocată chiar renunțarea reclamantei la cel de-al doilea capăt al cererii. In plus, invocându-se principiul introdus prin art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, interpretat și de Curtea Constituțională în decizia nr.191/25 iunie 2002, s-a conchis că, în speță, compararea titlurilor de proprietate nu poate fi primită ca modalitate de soluționare a acțiunii în revendicare.

Impotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, reproșând instanței de apel că: a schimbat natura cauzei cu care a fost investită, invocând decizia Curții Constituționale din materia nulității contractelor de vânzare-cumpărare într-o cauză care nu avea un asemenea obiect; a aplicat greșit Legea nr.112/1995, neinvocată in acțiune, precum și art.129 alin.5 C.proc.civ. care obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Or, susține recurenta, fără a administra probe, instanta de apel a consacrat teza bunei credințe a pârâtei. Recursul este nefondat. Reclamanta a investit instanța la 10 octombrie 2000 cu o acțiune, restrânsă ulterior, prin care a solicitat pârâtei L.R.

să-i lase liniștită posesia asupra unui imobil a cărui proprietară s-a pretins. A precizat în numeroase rânduri că acțiunea formulată este o acțiune în revendicare pe care instanțele trebuie să o soluționeze prin compararea titlurilor celor două părți litigante. In dovedirea cererii sale, reclamanta a depus în copie trei contracte de vânzare-cumpărare prin care în anii 1934, 1936 și 1937 diferite persoane au vândut lui G.I. (despre care reclamanta afirmă că este tatăl său) părțile lor indivize asupra imobilului în discuție. De asemeni a depus copia contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 30 ianuarie 1997 prin care pârâta a cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 apartamentul în care locuia din 1981 în calitate de chiriaș.

Și-a mai completat probatoriul reclamanta cu copia sent.civ.nr.6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului III prin care s-a soluționat o altă acțiune a ei, formulată la 9 aprilie 1997 în contradictoriu cu Primăria București. Bunul a fost naționalizat în anul 1950, figurând în anexa Decretului nr.92/1950 alături de alte trei apartamente care aparținuseră lui I.G. In analiza pe care a făcut-o, prima instanță a folosit pentru comparație criteriul “legalității” titlului, apreciind că dreptul de proprietate a intrat în mod legal în patrimoniul autorului și s-a transmis pe cale succesorală la reclamantă. In schimb, se susține în sentință, pârâta a dobândit de la un neproprietar, iar principiul aparenței nu are nici o incidență.

Instanța de apel, dimpotrivă, a dat eficiență principiului aparenței în drept care a fost aplicat în favoarea pârâtei-posesoare care a dobândit cu titlu oneros, un bun individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului. Procedând în acest mod, prin aplicarea teoriei proprietarului aparent, proprie soluționării acțiunii în revendicare, instanța de apel nu a schimbat natura juridică a obiectului dedus judecății, cum se susține în motivele de recurs. Intr-adevăr, după ce și-a motivat soluția cu referire la datele concrete ale dosarului, instanța de apel, pentru a-și întări argumentarea, a folosit considerații ale Curții Constituționale, care investită cu excepția de neconstituționalitate a art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, a readus în atenție considerațiile teoretice cu privire la adagiul error communis facit jus.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu a făcut decât să aplice exigențele art.261 pct.5 C.proc.civ acordând importanța cuvenită argumentelor instanței de contencios constituțional, fără ca prin aceasta să se considere că obiectul cererilor ar fi trebuit să fie identic pentru această trimitere. Nefondată este și critica referitoare la folosirea de către instanța de apel, în motivare a referirilor la dispozițiile Legii nr.112/1995, neinvocate în acțiune. Investită cu o acțiune în revendicare în care titlul reclamantei îl reprezintă contractele de vânzare-cumpărare din anii 1934, 1936 și 1937 iar titlul pârătei, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu proprietarul aparent, instanța nu putea ignora dispozițiile acestei legi, chiar dacă nu au fost indicate ca temei în drept al acțiunii.

In speță, pârâtei P.S. i s-a acordat cu drept cuvânt preferință în acțiunea în revendicare, în condițiile în care: la data încheierii contractului statul avea aparența că este proprietar al bunului, ce figura în anexa Decretului nr.92/1950; o lege specială permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor în condiții strict reglementate de art.9 din Legea nr.112/1995; nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparențe de legalitate a titlului statului nu fusese pronunțată (acțiunea reclamantei în contradictoriu cu statul fiind promovată ulterior cumpărării bunului de către pârâtă); prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumția de bună-credință a posesorului-pârât. Ca atare, fiind întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la proprietarul aparent.

Desigur că în raporturile dintre proprietarul aparent și adevăratul proprietar este loc de desocotire, care variază după cum proprietarul aparent a fost de bună-credință sau de rea credință. In prezentul litigiu însă, instanța nu a fost investită cu o cerere având un asemenea obiect. Folosind un asemenea raționament, motivat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, astfel că se impune menținerea acesteia. Față de cele ce preced, conform art.312 și 314 C.pr.civ, recursul se va respinge ca nefondat.