ÎCCJ, decizie (scj.ro #82665)

Revendicarea imobilului de la chiriașul

care l-a cumpărat conform Legii nr.112/1995

Investită cu o acțiune în

revendicare, în care titlul reclamantului îl constituie contractul de

vânzare-cumpărare încheiat anterior naționalizării locuinței iar titlul

pârâtului este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr.112/1995 cu proprietarul aparent, instanța va putea să verifice dacă sunt

întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent

Secția

civilă, decizia nr.2685 din 19 iunie 2003

Reclamanta P.S. a chemat în judecată pe

pârâții L.R. și SC Titan Al SA,   revendicând imobilul precizat în

acțiune și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.1557/30

ianuarie 1997, prin care bunul a fost vândut primei pârâte în baza Legii

nr.112/1995. In motivarea acțiunii, încadrată în drept în dispozițiile

art.480-481 și art.948 C.civ., reclamanta a arătat că întregul imobil a

aparținut tatălui său, de la care a fost naționalizat, măsură nelegală, astfel

cum s-a statuat prin sentința civilă nr.6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei

Sectorului 3. Ca atare,  se impune  anularea contractului încheiat

între pârâți având ca obiect un bun ce îi aparține ei, ca unică moștenitoare a

fostului proprietar. Ulterior s-a renunțat la cel de-al doilea capăt de cerere.

Tribunalul București, secția a III a civilă, a prin sentința nr.84 din 22

ianuarie 2002, a admis acțiunea principală restrânsă, a obligat pe pârâta L.R.

să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

A motivat instanța de fond soluția la care

s-a oprit, în principal, prin efectele constatărilor din hotărârea

judecătorească anterior pronunțată și opozabilitatea erga omnes a dreptului de

proprietate dobândit pe cale succesorală de la autorul său și recunoscute prin

caracterul declarativ al sent.civ.nr.6162/4.07.1997. Procedând la compararea

titlurilor, s-a considerat că esențial este criteriul legalității titlului

autorilor părților, în raport cu care s-a conchis că titlul reclamantei este

preferabil.

Prin decizia nr.330 din 16 septembrie

2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile

pârâților și, schimbând sentința, a respins acțiunea.

In motivarea deciziei, instanța de apel a

reținut că, necontestat, la data cumpărării apartamentului, pârâta L.R. nu avea

cunoștiintă despre pretențiile reclamantei, astfel încât, chiar dacă prin

hotărâre judecătorească s-a constatat, ulterior, nevalabilitatea titlului

statului,  buna credință a cumpărătoarei o îndreptățește să păstreze

bunul. Ca  argument a fost invocată chiar renunțarea reclamantei la cel

de-al doilea capăt al cererii. In plus, invocându-se principiul introdus prin

art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, interpretat și de Curtea Constituțională în

decizia nr.191/25 iunie 2002, s-a conchis că, în speță, compararea titlurilor

de proprietate nu poate fi primită ca modalitate de soluționare a acțiunii în

revendicare.

Impotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta,  reproșând instanței de apel că: a schimbat natura cauzei cu

care a fost investită, invocând decizia Curții Constituționale din materia

nulității contractelor de vânzare-cumpărare într-o cauză care nu avea un

asemenea obiect; a aplicat greșit Legea nr.112/1995, neinvocată in acțiune,

precum și art.129 alin.5 C.proc.civ. care obligă judecătorii să stăruie prin

toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Or, susține recurenta, fără a

administra probe, instanta de apel a consacrat teza bunei credințe a pârâtei.

Recursul este nefondat.

Reclamanta a investit instanța la 10

octombrie 2000 cu o acțiune, restrânsă ulterior, prin care a solicitat pârâtei

L.R. să-i lase liniștită posesia asupra unui imobil a cărui proprietară s-a

pretins. A precizat în numeroase rânduri că acțiunea formulată este o acțiune

în revendicare pe care instanțele trebuie să o soluționeze prin compararea

titlurilor celor două părți litigante.

In dovedirea cererii sale, reclamanta a

depus în copie trei contracte de vânzare-cumpărare prin care în anii 1934, 1936

și 1937 diferite persoane au vândut lui G.I. (despre care reclamanta afirmă că

este tatăl său) părțile lor indivize asupra imobilului în discuție. De asemeni

a depus copia contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 30 ianuarie 1997

prin care pârâta a cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 apartamentul în care

locuia din 1981 în calitate de chiriaș. Și-a mai completat probatoriul

reclamanta cu copia sent.civ.nr.6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului

III prin care s-a soluționat o altă acțiune a ei, formulată la 9 aprilie

1997  în contradictoriu cu Primăria București. Bunul a fost naționalizat

în anul 1950, figurând în anexa Decretului nr.92/1950 alături de alte trei

apartamente care aparținuseră lui I.G.

In analiza pe care a făcut-o, prima

instanță a folosit pentru comparație criteriul “legalității” titlului,

apreciind că dreptul de proprietate a intrat în mod legal în patrimoniul

autorului și s-a transmis pe cale succesorală la reclamantă. In schimb, se

susține în sentință, pârâta a dobândit de la un neproprietar, iar principiul

aparenței nu are nici o incidență.

Instanța de apel, dimpotrivă, a dat

eficiență principiului aparenței în drept care a fost aplicat în favoarea

pârâtei-posesoare care a dobândit cu titlu oneros, un bun individual

determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună credință și împărtășind

o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a

înstrăinătorului.

Procedând în acest mod, prin aplicarea

teoriei proprietarului aparent, proprie soluționării acțiunii în revendicare,

instanța de apel nu a schimbat natura juridică a obiectului dedus judecății,

cum se susține în motivele de recurs. Intr-adevăr, după ce și-a motivat soluția

cu referire la datele concrete ale dosarului, instanța de apel, pentru a-și

întări argumentarea, a folosit considerații ale Curții Constituționale, care

investită  cu  excepția  de  neconstituționalitate

a  art.46  alin.2 din Legea nr.10/2001, a readus în atenție

considerațiile teoretice cu privire la adagiul

error communis facit jus.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu a făcut decât să aplice exigențele

art.261 pct.5 C.proc.civ acordând importanța cuvenită argumentelor instanței de

contencios constituțional, fără ca prin aceasta să se considere că obiectul

cererilor ar fi trebuit să fie identic pentru această trimitere.

Nefondată  este   și

critica  referitoare la folosirea de către instanța de apel, în motivare

a  referirilor  la  dispozițiile Legii nr.112/1995, neinvocate

în acțiune. Investită cu o acțiune în revendicare în care titlul reclamantei îl

reprezintă contractele de vânzare-cumpărare din anii 1934, 1936 și 1937 iar

titlul pârătei, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr.112/1995 cu proprietarul aparent, instanța nu putea ignora dispozițiile

acestei legi, chiar dacă nu au fost indicate ca temei în drept al acțiunii.

In speță, pârâtei P.S. i s-a acordat cu

drept cuvânt preferință în acțiunea în revendicare, în condițiile în care: la

data încheierii contractului statul avea aparența că este proprietar al

bunului, ce figura în anexa Decretului nr.92/1950; o lege specială permitea

cumpărarea de către chiriași a apartamentelor în condiții strict reglementate

de art.9 din Legea nr.112/1995; nici o hotărâre judecătorească contrară acestei

aparențe de legalitate a titlului statului nu fusese pronunțată (acțiunea

reclamantei în contradictoriu cu statul fiind promovată ulterior cumpărării

bunului de către pârâtă); prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumția de

bună-credință a posesorului-pârât.

Ca atare, fiind întrunite cerințele teoriei

proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acțiunii în

revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului

dobânditor de la proprietarul aparent. Desigur că în raporturile dintre

proprietarul aparent și adevăratul proprietar este loc de desocotire, care

variază după cum proprietarul aparent a fost de bună-credință sau de rea

credință. In prezentul litigiu însă, instanța nu a fost investită cu o cerere

având un asemenea obiect.

Folosind un asemenea raționament, motivat,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, astfel că se impune menținerea

acesteia.

Față de cele ce preced, conform art.312 și

314 C.pr.civ, recursul se va respinge ca nefondat.