ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1613/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1613/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința nr. 643 pronunțată de Tribunalul
București, secția comercială, la 30 ianuarie 2000, s-a respins, ca
neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Primăria Municipiului București -
Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar în contradictoriu cu
pârâta SC M.I. SRL București, având ca obiect chiria restantă, majorări de
întârziere aferente și evacuare.
În considerentele sentinței se reține că, pe
parcursul procesului, pârâta a plătit chiria solicitată, în sumă de 394.335.255
lei, iar majorările de întârziere, solicitate în baza art. 1 din O.G. nr.
11/1996, nu pot fi acordate deoarece creanța reclamantei nu este o creanță
bugetară în sensul acestui act normativ, relațiile dintre părți fiind de natură
contractuală.
Cererea de evacuare a fost, de asemenea, respinsă, în
lipsa vreunei culpe contractuale a pârâtei.
Curtea de Apel București, secția comercială, a
respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței .
Criticile privind neacordarea majorărilor de
întârziere în baza art. 13 din O.G. nr. 11/1996 și nedispunerea evacuării,
conform art. 12 din contract, au fost înlăturate cu motivarea că O.G. nr.
11/1996 nu se aplică afacerilor private, iar art. 12 nu există în contractul
părților, acesta având numai opt articole, fără ca vreunul din ele să arate
conținutul invocat de apelantă, și anume, dreptul locatorului de a cere
evacuarea în cazul în care nu se plătește chiria pe mai mult de trei luni.
Împotriva acestei decizii, reclamantul Consiliul
General al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, a declarat
recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Criticile vizează, în esență, calificarea greșită a
naturii creanței de plată a chiriei, aceasta fiind o creanță bugetară și, în
consecință, cererea de majorări de întârziere în baza O.G. 11/1996 trebuia
admisă, iar nu respinsă.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare solicitând
respingerea recursului deoarece, creanța are un caracter contractual, nefiind
aplicabilă O.G. nr. 11/1996.
Recursul nu este fondat.
Prin acțiune, reclamanta recurentă a solicitat
inițial penalități pentru plata cu întârziere a chiriei convenită prin
contractul de închiriere, temeiul de drept invocat fiind art. 969 C. civ.,
1073, 1429 și 1439 C. civ.
Față de apărarea pârâtei că în contract nu au
prevăzut o clauză penală, reclamanta își modifică cererea și temeiul de drept,
solicitând majorări de întârziere în baza O.G. nr. 11/1996, fără ca pârâta să
se prevaleze, însă, de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Cum bine au reținut instanțele de fond și de apel, o
atare cerere nu poate fi primită.
Aceasta deoarece, pe de o parte, părțile au încheiat
contractul de închiriere în anul 1990, anterior intrării în vigoare a O.G. nr.
11/1996, iar, pe de altă parte, acest act normativ privește executarea
creanțelor bugetare individualizate ca atare în art. 1: impozite, taxe,
contribuții, amenzi ori alte sume ce reprezintă venituri publice, potrivit
Legii privind finanțele publice.
Chiar dacă, potrivit Legii finanțelor publice, sumele
provenind din chirii se varsă la bugetul local, dată fiind calitatea
reclamantei de autoritate publică locală, ele nu reprezintă pentru partea
contractantă debitoare o obligație bugetară, nefiind de natura fiscală.
Obligația intimatei pârâte de plată a chiriei este de
natură comercială și în cazul de față are ca izvor numai contractul, nefiindu-i
aplicabilă prevederea art. 13 din O.G. nr. 11/1996 cu privire la majorările de
întârziere.
De altfel, titularul realizării creanțelor pe care
acest act normativ le prevede este, potrivit art. 3 din O.G. nr. 11/1996,
Ministerul Finanțelor, cu unitățile sale teritoriale subordonate. Realizarea
creanțelor bugetare poate fi făcută și de alte organe potrivit unei dispoziții
legale, recurenta reclamantă nefăcând o atare dovadă în ce o privește.
Prin urmare, Curtea va respinge recursul declarat de
reclamantă ca nefondat, menținând ca legală și temeinică decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul
Consiliul General al Municipiului București, Administrarea Fondului Imobilelor,
succesor al Primăriei Municipiului București prin primar, împotriva deciziei
nr. 1015 din 14 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2003.