ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2004

Asupra recursului de față constată următoarele: 1. La data de 18 mai 1995 reclamanta U.S.M. a cerut punerea sub interdicție a fiicei sale S.G., născută la 18 februarie 1963 întrucât păstrează discordanță. Într-un prim ciclu judiciar acțiunea a fost respinsă, iar Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 3909/1998 a trimis cauza pentru rejudecare, pentru administrarea probelor de specialitate necesare și utile conform art. 30, art. 31 și art. 32 din Decretul nr. 321/1954, ‘’impunând ‘’ instanței de trimitere ,,ascultarea celei a cărei punere sub interdicție este cerută ‘’. În cel de-al doilea ciclu judiciar, Tribunalul București prin sentința civilă nr. 720 din 16 mai 2002 a respins acțiunea, soluție datorată absenței ,, unor probe concludente și a neaudierii bolnavei ‘’.

Această hotărâre a fost confirmată prin decizia civilă nr. 356 din 11 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, care a respins apelul reclamantei, reținând că audierea bolnavei ar fi imposibilă, iar ultima examinare medicală a ei ,, datează din anul 1995’’ astfel că este neconcludentă, iar, pe de altă parte, nu există dovezi că boala s-ar fi agravat. Contra deciziei reclamanta a declarat recurs pe temeiul din art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., criticând-o că : - nu a reținut că bolnava se sustrage audierii, a părăsit domiciliul, și-a abandonat copiii, expertiza relevând starea sa de boală psihică, iar - deși ,, instanța reține că bolnava, din 1995, a dispărut din țară, fiind plecată în Germania, unde ar fi fugit dintr-un spital’’ nu a instituit măsura punerii sub interdicție.

2. Recursul este fondat. 2.1. Prin decizia nr. 3909 din 6 noiembrie 1998 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a trimis cauza pentru rejudecare Tribunalului București, în primă instanță, pentru completarea probelor, indicând concret ceea ce s-a dezlegat și probele de administrat, conform art. 315 C. proc. civ.

În decizie se relevă expres că : - instanțele nu s-au conformat dispozițiilor legale sub aspectul administrării probelor : - actul medical este incomplet, instanțele având obligația completării lui ; - lipsește avizul medicului de spital unde se afla internată bolnava în perioada 14 mai – 1 iunie 1995 ; - nu s-au făcut investigații în Germania, deși existau indicii clare, din scrisorile bolnavei, asupra spitalului unde se afla internată : - fiind necesară efectuarea unei comisii rogatorii internaționale pentru audierea sa, iar - declarațiile de martori sunt extrajudiciare, nefiind anulate nemijlocit de instanță, astfel că s-au încălcat dispozițiile Codului familiei și ale Codului de procedură civilă.

2.2. După casare prima instanță a audiat doi martori, consemnările olografe fiind generice și total irelevante (2 propoziții) și identice. Au fost acordate mai multe termene fiind transmisă cererea de comisie rogatorie în Germania, la care s-a răspuns că destinatara este ,, plecată de la adresa indicată,, iar, la 16 mai 2002 prin sentința nr. 720 acțiunea a fost respinsă, în considerente nefiind finalizate toate îndrumările obligatorii din decizia de casare. Hotărârea primei instanțe, în cel de-al doilea ciclu judiciar, a fost păstrată în apel, reținându-se, succint, fără a se răspunde la toate temeiurile casării cu trimitere. 2.3. Potrivit art. 315 (1) C. proc. civ. ,, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, cât și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului’’.

După casare, atât în primă instanță, cât și în apel, nu s-au adus la îndeplinire dispozițiile deciziei instanței de recurs și nici îndatoririle prevăzute în art. 129 C. proc. civ. Ambele instanțe s-au limitat la o constatare formală a lipsei de date și informații asupra stării medicale și sociale a bolnavei,din anul 1995 la zi respingând acțiunea pentru lipsă de probe,deși instanța de recurs, în mod laborios a expus temeiurile de drept ale procedurii speciale a punerii sub interdicție, precum și probele în completare.

Relevant este și faptul că ambele instanțe nu au reușit să stabilească dacă bolnava se mai află în Germania, să obțină informații privind starea ei actuală și, eventual, dacă este în viață, completând probele și cu elementele cerute privind perioada ulterioară anului 1995. Nu se poate admite, în raport de textele citate în decizia nr. 399/1998 a Curții Supreme de Justiție și de dispozițiile art. 6 alin. (1) din CEDO, ca după mai mult de 8 ani de la sesizarea Tribunalului București aceasta să fie soluționată prin respingerea pentru neidentificarea bolnavei și lipsa probelor concludente, dar și contemporane cu cel de-al doilea ciclu judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta U.S.M. Casează decizia civilă nr. 356 din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2004.