ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la

Tribunalul București, înregistrată la nr. 201/12 A din 17 august 2001,

reclamanta, B.C., domiciliată în București, a solicitat punerea sub interdicție

a tatălui său, B.I., domiciliat în București, invocând, în esență, grava

alterare a capacității psihice, a discernământului acestuia, dublată de

incapacitatea fizică de a se îngriji singur de interesele sale, împrejurări

care constituie cauza comiterii unor fapte și acte iresponsabile, de natură să

afecteze atât pe cel în cauză, cât și pe ea, unicul lui copil.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

mai arătat că starea fizică și psihică a tatălui ei, B.I. s-a înrăutățit și

datorită unor lovituri la cap suferite în urmă cu 10 ani și în februarie 2001

(prin cădere), acesta devenind indisponibil, mobilizat la pat, confuz în ce

privește persoana sa, fiica, cei apropiați, evenimentele etc. Dintre

manifestările mai recente ale celui în cauză, reclamanta prezintă: limbajul

violent în locuință și în afara acesteia, lovirea cu o sticlă a unui colocatar,

necunoașterea ocupației fiicei, a celorlalți membri de familie, a împărțirii

locuinței, confundând baia cu bucătăria, exprimarea că „ar trebui să dea de

mâncare unor muncitori inexistenți”, că „nu e destul de elegant ca să meargă la

Capșa”, etc.

În sfârșit, în acțiune, reclamanta a

arătat că starea psihică a celui în cauză este ereditară, întrucât mama și sora

acestuia au suferit de scleroză senilă. Contestă capacitatea M.V., actuală

soție, de a reprezenta interesele celui în cauză și de a-l îngriji

corespunzător.

Acțiunea a fost trimisă Parchetului

de pe lângă Tribunalul București, în vederea efectuării cercetărilor prealabile,

conform art. 30 din Decretul nr. 32/1954.

Dosarul, cu rezultatul cercetărilor

prealabile, a fost trimis Tribunalului București la data de 18 noiembrie 2002,

pentru a hotărî cu privire la cererea de punere sub interdicție.

Curator al persoanei a cărei punere

sub interdicție s-a cerut a fost desemnată V.M., soția acestuia (dispoziția nr.

13 din 9 ianuarie 2003, emisă de Primarul Sectorului 2 București).

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 173 din 11 februarie 2003, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea, cu motivarea că, din cuprinsul expertizei psihiatrice, al

depozițiilor martorilor audiați, a rezultat că B.I. nu este în situația de a fi

pus sub interdicție, deoarece se comportă în limite normale pentru vârsta sa,

având un QI = 90, cu un profil de personalitate normal structurat, ușoară

labilitate emoțională.

Tribunalul a mai reținut că cel în

cauză, audiat fiind, a răspuns în mod coerent la întrebările puse, demonstrând

că are reprezentarea faptelor sale.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de către reclamantă,

prin decizia nr. 297 A din 22 mai 2003, l-a respins, ca nefondat, reținând: că

soluționarea cererii de către prima instanță s-a făcut cu respectarea

dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 32/1954, art. 142 și următoarele din Codul

Familiei; că, din concluziile expertizei medico-legale psihiatrice, rezultă, în

mod cert, că B.I. prezintă o personalitate organică în limitele normale,

corespunzătoare vârstei și afecțiunilor asociate și că, având discernământul păstrat,

nu este cazul a fi pus sub interdicție.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

a declarat recurs reclamanta, B.C., criticând-o ca fiind netemeinică și

nelegală prin următoarele motive care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct.

9, 10 C. proc. civ.

Criticile aduse deciziei atacate,

prin motivele 1 și 2, vizează încălcarea de către instanța de apel și, implicit,

de instanța de fond, a principiului dreptului la apărare, sub acest aspect

recurenta-reclamantă susținând: că nu i-au fost comunicate întâmpinarea, actele

medicale și toate declarațiile martorilor, așa cum prevede art. 116 alin. (1)

și art. 129 alin. (2) C. proc. civ., împrejurare care a pus-o în situația de a

nu-și putea pregăti apărarea, în cauză, de a beneficia de o judecată echitabilă

de care se face vorbire în art. 6 pct. 1 din convenția europeană a drepturilor

omului; că avea dreptul de a i se comunica actele menționate, cu atât mai mult

cu cât, din dosar, rezulta că a solicitat judecarea cauzei în lipsă; că, în

aceste condiții, hotărârile pronunțate sunt nule. Mai arată că, de altfel, judecătorul

de la instanța de fond, N.M., se află în cercetări pentru comiterea unor fapte

penale cu prilejul pronunțării sentinței.

Motivele 3, 4 și 5 de recurs vizează

fondul pricinii, sub acest aspect recurenta-reclamantă reproșând instanței de

apel:

- că a confundat examenul psihologic

cu expertiza medico-legală psihiatrică;

- că răspunsurile lui B.I. la testul

psihologic nu au fost verificate dacă sunt reale;

- că nu a analizat foaia de

observație, care, pe baza datelor puse în evidență (diagnostic la 72 ore, internare

din 8 până în 9 ianuarie 2003; număr bilet externare 501, fără arătarea orei

internării și a celei privind externarea), și a împrejurării că o internare a

celui în cauză imediat după Sfântul Ion, s-ar părea că nu este reală, având în

vedere obiceiul acestuia de a-și sărbători ziua prenumelui, ar fi permis

concluzia că a fost întocmită formal;

- că s-a erijat în expertă, ca și

tribunalul, în cunoscătoare a bolilor mintale;

- că a soluționat pricina cu

superficialitate, neanalizând temeinic ansamblul probelor administrate,

motivând decizia în termeni generali, cu folosirea inadecvată a unor termeni de

specialitate (personalitate organică) și fără a face referire la dispozițiile

legale pretins respectate de către tribunal.

- că nu i-a comunicat raportul de

expertiză medico-legală-psihiatrică, fiindu-i astfel răpită posibilitatea

contestării lui.

Pentru toate aceste motive,

reclamanta solicită admiterea recursului, constatarea nulității celor două

hotărâri, rejudecarea pricinii în fond și admiterea acțiunii.

Recursul nu este întemeiat, pentru

considerentele ce vor fi arătate.

Cu privire la motivul prim de

recurs, criticile 1 și 2, vizând încălcarea dreptului de apărare:

Criticile formulate nu sunt

întemeiate.

Este adevărat că, potrivit art. 116 alin.

(1) C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, întâmpinarea și

înscrisurile anexă trebuie să fie comunicate celorlalte părți.

Nu e mai puțin adevărat că, potrivit

art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au îndatorirea ca, în condițiile

legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, fiind obligate să

îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și în termenele

stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale

conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) (cu bună-credință) și să-și probeze

pretențiile și apărările.

Fiind vorba de o cauză ce vizează

punerea sub interdicție, mai trebuie menționat și articolul 32 din Decretul nr.

32/1954 (ultima propoziție), care cuprinde dispoziția potrivit căreia „cererea

și toate înscrisurile depuse se vor comunica celui a cărui punere sub

interdicție este cerută”.

În cauză, se constată că pârâtul, B.I.,

nu a formulat întâmpinare nici în dosarul tribunalului, nici în cel de apel.

Astfel, în dosarul tribunalului, se

constată că pârâtul, B.I., la 6 ianuarie 2003, a depus un memoriu, având

caracter de note scrise, însoțit de patru declarații extrajudiciare ale unor

persoane: D.S.S., N.I.E., B.M. și Z.N.

Comunicarea memoriului și a

declarațiilor menționate nu intra în sfera obligațională prevăzută de lege

pentru instanță.

În același dosar, se află un memoriu

depus de către reclamantă la 7 februarie 2003, în care aceasta precizează că a

luat cunoștință de rezultatul examenului psihologic al lui B.I., și de foaia de

observație clinică, și că nu este de acord cu acestea pentru motivele anume

indicate.

În aceste condiții, pricina a fost

judecată la termenul din 11 februarie 2003, pronunțându-se sentința nr. 173.

Nici în dosarul instanței de apel,

pârâtul, B.I., nu a formulat întâmpinare, în acesta aflându-se, de asemenea, un

memoriu (note scrise).

În apel, pricina a avut două termene

de judecată, 17 aprilie 2003 și 22 mai 2003, cel de al doilea termen fiind

acordat la cererea reclamantei (apelantă) pentru lipsă de apărare.

În același dosar, se află o cerere prin

care reclamanta-apelantă, pentru termenul din 22 mai 2003, a solicitat

judecarea cauzei în lipsă, în baza motivelor de apel scrise, dar, în același

timp, a precizat că insistă a se da curs cererii anterioare privind comunicarea

întâmpinării și a celorlalte înscrisuri.

În apel, cauza a fost judecată la

termenul din 23 mai 2003, când a fost prezentă numai V.M., curator.

În această fază procesuală,

reclamanta-apelantă a dispus, efectiv, de posibilitatea studierii și a

raportului de expertiză medico-legală-psihiatrică, existent în dosarul de fond.

Din cele reținute mai sus, rezultă că,

atât tribunalul, cât și instanța de apel, au judecat pricina în condiții

legale, neputându-li-se imputa că au încălcat principiul dreptului de apărare.

Efectiv, întâmpinare nu a fost

formulată în cauză, deci nu s-a pus problema obligației de comunicare prevăzută

de lege, iar cererea de punere sub interdicție, înscrisurile și actele medicale

au fost comunicate pârâtului, așa cum prevede art. 32 din Decretul nr. 32/1954.

Neîntemeiate sunt și motivele de

recurs, care vizează fondul pricinii (criticile 3, 4, 5).

Punerea sub interdicție este o

instituție menită să ocrotească persoana care, din cauza alienației sau

debilității mintale, nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de

interesele sale.

Procedura legală înscrisă în art. 142

din Codul familiei, condiționează punerea sub interdicția de existența unei

stări de tulburare mintală cu caracter general și permanent.

În consecință, slăbirea trecătoare a

facultăților mintale, inconștiența generată de beție, hipnoză, de unele

decepții trecătoare etc., nu sunt de natură să determine luarea unei asemenea

măsuri.

Se impune, de asemenea, precizarea

că dacă o persoană, deși capabilă, deci cu discernământ, nu poate să-și

administreze bunurile și să-și apere interesele în condiții mulțumitoare din

cauza bătrâneții, a unei infirmități fizice sau psihice, nu sunt întrunite

condițiile pentru punerea sub interdicție, ci cele pentru instituirea curatelei

de către autoritatea tutelară.

Constatarea alienației mintale ori a

debilității mintale, a persoanei cerută a fi pusă sub interdicție, trebuie să

rezulte din acte medicale întocmite așa cum prevăd dispozițiile legale care

reglementează această materie.

Procedura punerii sale sub

interdicție se realizează, potrivit art. 30 și 31 din Decretul nr. 32/1954, în

două faze, și anume: prima, în care procurorul efectuează cercetările și „ia

părerea unei comisii de medici specialiști”, iar dacă cel a cărui punere sub

interdicție s-a cerut se găsește internat într-o instituție sanitară, și

părerea medicului sub supravegherea căruia se află (art. 30 alin. (1) din

Decretul nr. 32/1954); a doua, când instanța de judecată, intrând în posesia

acestor acte, poate dispune internarea provizorie a celui în cauză, dacă

observarea mai îndelungată a stării lui mintale este necesară (art. 31 din

Decretul nr. 32/1954).

Evident, în cauzele de acest gen nu

este exclusă, în scopul arătat, și efectuarea unei expertize psihiatrice.

Se impune mențiunea că prevederea

din art. 30 alin. (1) al Decretului nr. 32/1954 are caracter imperativ.

Conform art. 33 alin. (2) și (3) din

Decretul nr. 32/1954, instanța de judecată are obligația să asculte pe cel a

cărui punere sub interdicție s-a cerut, pentru a constata starea sa mintală;

dacă cel în cauză nu este în stare să se înfățișeze la dezbateri, obligația de

ascultare va fi realizată la locul unde acesta se află.

Și această prevedere legală are

caracter imperativ. Înseamnă deci, că avizul comisiei de medici specialiști (care

nu poate lipsi din dosar, așa cum s-a arătat) și declarațiile martorilor, în

sensul că ar fi întrunite cerințele legii pentru punerea sub interdicție, nu

pot suplini obligația ascultării persoanei în cauză, pentru a se constata, și

în acest mod, starea sa mintală.

În sfârșit, un ultim considerent de

drept, necesar a fi prezentat, vizează măsura în care concluziile medicilor

specialiști se oglindesc în soluția instanței.

În această privință, urmează a se

reține că, în spețele de genul celei de față, concluziile medicilor

specialiști, deși constituie un mijloc de probă deosebit datorită caracterului

lor științific, nu au forță probantă absolută, fiind supuse, ca oricare alt

mijloc de dovadă, liberei aprecieri a organului judiciar, potrivit intimei

convingeri.

Prin urmare, instanța poate aprecia

capacitatea celui ce urmează să fie pus sub interdicție și pe baza altui

material probator, având posibilitatea să ajungă la o altă concluzie diferită

de cea a medicilor.

În speță, este adevărat că instanța

de fond a soluționat pricina fără ca în dosar să existe și opinia (concluziile)

medicilor specialiști, care a fost depusă la dosar, sub forma expertizei

medico-legale-psihiatrice, după pronunțarea sentinței.

Soluția de respingere a acțiunii a

fost, însă, pronunțată în baza celorlalte probe din dosar (foaia de observație

clinică, rezultatul examenului psihologic, rezultatul spitalizării consemnat în

biletul de ieșire din spital, la care sunt anexate observațiile cu privire la

examenul clinic general, cel de specialitate, cuprinzând concluzia că B.I. are

discernământul păstrat, inclusiv constatarea că cel în cauză a răspuns coerent

la întrebările puse când a fost audiat), și s-a dovedit că este corectă, fiind,

în concordanță cu opinia medicilor specialiști, exprimată în expertiza

medico-legală-psihiatrică.

Instanța de apel a confirmat soluția

tribunalului, în urma analizei întregului material probator din dosar, inclusiv

a expertizei medico-legale-psihiatrice, formându-și convingerea că B.I., chiar

dacă prezintă unele disfuncționalități specifice vârstei (născut în 22

decembrie 1927), are discernământul păstrat și nu este cazul să fie pus sub

interdicție.

Susținerea recurentei-reclamante, că

mențiunile din foaia de observație clinică, din biletul de ieșire din spital nu

ar fi reale, reprezintă o simplă afirmație nedovedită prin înscrierea în fals.

De altfel, constatările cuprinse în

actele menționate au fost confirmate și prin expertiza

medico-legală-psihiatrică de la dosar.

În consecință, recursul reclamantei,

B.C., vădindu-se a fi neîntemeiat, urmează să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta, B.C., împotriva deciziei nr. 297/A din 22 mai 2003, a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 27 februarie 2004.