ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2433/2003

La data de 15 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.1217 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel București. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 15 aprilie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 22 aprilie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.4283 din 22 martie 2002 Tribunalul București-Secția comercială a admis acțiunea promovată de reclamanta Administrația Piețelor sector 1 București în contradictoriu cu pârâta S.C. Piața „B.D”SRL și cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei de intervenientul Consiliul Local al sectorului 1 București, dispunând, în consecință, evacuarea pârâtei din Piața Dorobanți situată în București, str.R.B.

nr.3-7, sector 1. Instanța de fond, prin aceeași sentință a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. Piața „B.D.”SRL privind obligarea reclamantei la plata contravalorii investițiilor efectuate și instituirea unui drept de retenție, respingând cererea acesteia de constatare a existenței tacitei relocațiuni a contractului nr.573/1992 prin admiterea excepției autorității de lucru judecat precum și excepția prescripției dreptului la acțiune privind obligarea reclamantei la plata contravalorii investițiilor efectuate.

Se reține în motivarea acțiunii că părțile au încheiat contractul de locație de gestiune nr.573/29 decembrie 1992 având ca obiect Piața „B.D.”București pe o perioadă de 3 ani: 1 ianuarie 1993-31 decembrie 1995 iar ulterior expirării termenului, contractul fiind prelungit tacit, au încheiat actul adițional din 16 mai 1997, în aceleași condiții, dar pe o perioadă nedeterminată, conform art.1437 Cod civil, așa încât anunțarea concediului s-a produs prin introducerea prezentei acțiuni. Cum prin sentința nr.2039/2001 a Tribunalului București-Secția comercială, definitivă, s-a respins acțiunea pârâtei în contradictoriu cu aceleași părți, de constatare a existenței tacitei relocațiuni ca urmare a nedenunțării contractului nr.573/1992 s-a constatat existența autorizației de lucru judecat față de cererea pârâtei cu acest obiect.

Cât privește capătul din cererea reconvențională privind obligarea reclamantei la plata sumei de 9.964.150.000 lei reprezentând contravaloarea investițiilor pe care le-a efectuat, s-a constatat că dreptul la acțiune nu este prescris dar cererea care invocă îmbogățirea fără justă cauză nu este întemeiată, față de prevederile art.4 pct.B din contractul nr.573/1992 reînnoit în aceleași condiții, prin care pârâta s-a obligat să conserve patrimoniul primit și să îl dezvolte ca un bun gospodar, să crească eficiența activității prin mijloace de organizare și investiții, să crească nivelul calității serviciilor oferite, să gospodărească rațional mijloacele materiale și financiare și să sporească fondurile gestiunii prin mijloace legale.

Împotriva sentinței pârâta a declarat recurs, critica sa vizând greșita respingere a cererii reconvenționale, aceasta bazându-se pe un dezmembrământ al dreptului de proprietate și anume pe dreptul de superficie. Curtea de Apel București-Secția a VI-a comercială, prin decizia nr.1217 din 30 septembrie 2002 a admis recursul declarat și modificând sentința atacată a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta la plata sumei de 9.167.560.000 lei contravaloare investiții stabilind totodată pârâtei un drept de retenție asupra spațiului situat în București, „B.D.”, str.R. B. nr.3-7, sector 1, până la achitarea integrală a sumei menționate.

Precizând că deși critica recurentei vizează un alt temei de drept invocat pentru prima dată în recurs și anume dreptul de superficie, analiza sentinței sub aspectul legalității se va face prin prisma temeiului de drept pe care aceasta le-a avut în vedere, cel invocat în cererea reconvențională: principiul îmbogățirii fără justă cauză. Raportat la acest principiu se constată că mărirea patrimoniului reclamantei cu valoarea investițiilor realizate de pârâtă nu are o cauză legitimă și ca atare despăgubirea acesteia se justifică, fapt ce rezultă chiar din „Instrucțiunile de ofertare” întocmite de Consiliul Local. În atare situație și cererea pârâtei de acordare a unui drept de retenție asupra spațiului obiect al locațiunii s-a apreciat ca întemeiată, acesta fiind instituit până la achitarea integrală a sumei de 9.167.560.000 lei.

În conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 și ale art.330 pct.2 Cod procedură civilă Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei curții de apel, considerând că aceasta a fost dată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, fiind totodată și vădit netemeinică.

Aceasta deoarece: 1.instanța avea obligația să stabilească dacă acțiunea în restituire a contravalorii investițiilor realizate întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză îndeplinea condițiile acesteia: absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperare; 2.interpretarea clauzelor contractuale (art.6) demonstrează că în speță mărirea patrimoniului reclamantei are o cauză legitimă și anume convenția părților, operantă și în perioada tacitei relocațiuni; 3.instituirea dreptului de retenție, pe cale de consecință, se impune a fi respins. Recursul în anulare este fondat pentru considerentele care urmează: 1. Decizia atacată a fost dată cu încălcarea esențială a legii deoarece instanța de recurs a procedat la soluționarea pe fond a recursului cu încălcarea prevederilor imperative ale art.129 alin.6 Cod procedură civilă.

Potrivit textului citat „În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. Această dispoziție, dată fiind importanța în contextul normelor procedurale imperative, s-a concretizat într-unul din principiile fundamentale ale procedurii de drept privat: principiul disponibilității. Ca atare instanța de recurs era ținută a se pronunța prin raportate la temeiul de drept invocat de către recurentă cu ocazia motivării recursului: dreptul de superficie iar nu prin raportare la principiul îmbogățirii fără justă cauză pe care s-a întemeiat cererea reconvențională de care aceasta s-a desistat însă cu încălcarea art.132 alin.1 Cod procedură civilă. Prin urmare, pentru considerentele expuse, Curtea va admite recursul în anulare, va anula decizia atacată și va respinge recursul declarat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr.1217 din 30 septembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București-secția comercială, anulează decizia atacată. Respinge recursul declarat de S.C. Piața „B.D.”SRL împotriva sentinței nr.4283 din 22 martie 2002 a Tribunalului București-secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2003.