ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2433/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2433/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
La data de 15 aprilie 2003 s-a luat în
examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de
pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.1217 din 30
septembrie 2002 a Curții de Apel București.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea
cu data de 15 aprilie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 22 aprilie
2003.
C U
R T E A
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința nr.4283 din 22 martie 2002
Tribunalul București-Secția comercială a admis acțiunea promovată de reclamanta
Administrația Piețelor sector 1 București în contradictoriu cu pârâta S.C.
Piața „B.D”SRL și cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei de
intervenientul Consiliul Local al sectorului 1 București, dispunând, în
consecință, evacuarea pârâtei din Piața Dorobanți situată în București,
str.R.B. nr.3-7, sector 1.
Instanța de fond, prin aceeași sentință a
respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. Piața
„B.D.”SRL privind obligarea reclamantei la plata contravalorii investițiilor
efectuate și instituirea unui drept de retenție, respingând cererea acesteia de
constatare a existenței tacitei relocațiuni a contractului nr.573/1992 prin
admiterea excepției autorității de lucru judecat precum și excepția
prescripției dreptului la acțiune privind obligarea reclamantei la plata
contravalorii investițiilor efectuate.
Se reține în motivarea acțiunii că părțile au
încheiat contractul de locație de gestiune nr.573/29 decembrie 1992 având ca
obiect Piața „B.D.”București pe o perioadă de 3 ani: 1 ianuarie 1993-31
decembrie 1995 iar ulterior expirării termenului, contractul fiind prelungit
tacit, au încheiat actul adițional din 16 mai 1997, în aceleași condiții, dar
pe o perioadă nedeterminată, conform art.1437 Cod civil, așa încât anunțarea
concediului s-a produs prin introducerea prezentei acțiuni.
Cum prin sentința nr.2039/2001 a Tribunalului
București-Secția comercială, definitivă, s-a respins acțiunea pârâtei în
contradictoriu cu aceleași părți, de constatare a existenței tacitei
relocațiuni ca urmare a nedenunțării contractului nr.573/1992 s-a constatat
existența autorizației de lucru judecat față de cererea pârâtei cu acest
obiect.
Cât privește capătul din cererea
reconvențională privind obligarea reclamantei la plata sumei de 9.964.150.000
lei reprezentând contravaloarea investițiilor pe care le-a efectuat, s-a
constatat că dreptul la acțiune nu este prescris dar cererea care invocă
îmbogățirea fără justă cauză nu este întemeiată, față de prevederile art.4
pct.B din contractul nr.573/1992 reînnoit în aceleași condiții, prin care
pârâta s-a obligat să conserve patrimoniul primit și să îl dezvolte ca un bun
gospodar, să crească eficiența activității prin mijloace de organizare și
investiții, să crească nivelul calității serviciilor oferite, să gospodărească
rațional mijloacele materiale și financiare și să sporească fondurile gestiunii
prin mijloace legale.
Împotriva sentinței pârâta a declarat recurs,
critica sa vizând greșita respingere a cererii reconvenționale, aceasta
bazându-se pe un dezmembrământ al dreptului de proprietate și anume pe dreptul
de superficie.
Curtea de Apel București-Secția a VI-a
comercială, prin decizia nr.1217 din 30 septembrie 2002 a admis recursul
declarat și modificând sentința atacată a admis în parte cererea
reconvențională și a obligat reclamanta la plata sumei de 9.167.560.000 lei
contravaloare investiții stabilind totodată pârâtei un drept de retenție asupra
spațiului situat în București, „B.D.”, str.R. B. nr.3-7, sector 1, până la
achitarea integrală a sumei menționate.
Precizând că deși critica recurentei vizează
un alt temei de drept invocat pentru prima dată în recurs și anume dreptul de
superficie, analiza sentinței sub aspectul legalității se va face prin prisma
temeiului de drept pe care aceasta le-a avut în vedere, cel invocat în cererea
reconvențională: principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Raportat la acest principiu se constată că
mărirea patrimoniului reclamantei cu valoarea investițiilor realizate de pârâtă
nu are o cauză legitimă și ca atare despăgubirea acesteia se justifică, fapt ce
rezultă chiar din „Instrucțiunile de ofertare” întocmite de Consiliul Local.
În atare situație și cererea pârâtei de
acordare a unui drept de retenție asupra spațiului obiect al locațiunii s-a
apreciat ca întemeiată, acesta fiind instituit până la achitarea integrală a
sumei de 9.167.560.000 lei.
În conformitate cu prevederile art.27 lit.f
din Legea nr.92/1992 și ale art.330 pct.2 Cod procedură civilă Procurorul
General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare
împotriva deciziei curții de apel, considerând că aceasta a fost dată cu
încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a
cauzei pe fond, fiind totodată și vădit netemeinică.
Aceasta deoarece:
1.instanța avea obligația să
stabilească dacă acțiunea în restituire a contravalorii investițiilor realizate
întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză îndeplinea condițiile acesteia:
absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului și absența oricărui alt
mijloc juridic pentru recuperare;
2.interpretarea clauzelor contractuale
(art.6) demonstrează că în speță mărirea patrimoniului reclamantei are o cauză
legitimă și anume convenția părților, operantă și în perioada tacitei
relocațiuni;
3.instituirea dreptului de retenție, pe
cale de consecință, se impune a fi respins.
Recursul în anulare este fondat pentru
considerentele care urmează:
1.
Decizia atacată a fost dată cu
încălcarea esențială a legii deoarece instanța de recurs a procedat la
soluționarea pe fond a recursului cu încălcarea prevederilor imperative ale
art.129 alin.6 Cod procedură civilă.
Potrivit textului citat „În toate
cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse
judecății”.
Această dispoziție, dată fiind importanța în
contextul normelor procedurale imperative, s-a concretizat într-unul din
principiile fundamentale ale procedurii de drept privat: principiul
disponibilității.
Ca atare instanța de recurs era ținută a se
pronunța prin raportate la temeiul de drept invocat de către recurentă cu
ocazia motivării recursului: dreptul de superficie iar nu prin raportare la
principiul îmbogățirii fără justă cauză pe care s-a întemeiat cererea
reconvențională de care aceasta s-a desistat însă cu încălcarea art.132 alin.1
Cod procedură civilă.
Prin urmare, pentru considerentele expuse,
Curtea va admite recursul în anulare, va anula decizia atacată și va respinge
recursul declarat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare, declarat de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva
deciziei nr.1217 din 30 septembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel
București-secția comercială, anulează decizia atacată.
Respinge recursul declarat de S.C. Piața
„B.D.”SRL împotriva sentinței nr.4283 din 22 martie 2002 a Tribunalului
București-secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22
aprilie 2003.