ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1630/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea, înregistrată la 1

august 2002, la Curtea de Apel București, P.R.M. a declarat recurs împotriva

deciziei nr. 701 din 27 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 364/2002.

În motivarea recursului, recurenta,

a precizat că prin acțiunea formulată la Curtea de Apel București, a solicitat

anularea H.G. nr. 1206/2001, privind aprobarea normelor de aplicare a

dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități

naționale, de a folosi limba maternă în administrația publică locală, cuprinsă

în Legea administrației publice locale nr. 215/2001, precum și a Normelor

metodologice cu anexele sale, pe care aprobă.

S-a precizat de recurent că această

hotărâre este nelegală, încălcând principiul constituțional al supremației

legii, fiind contrar art. 13 din Constituția României și modificând ca act

juridic de valoare ulterioară, Legea nr. 2/1968, privind organizarea

administrativă a teritoriului, repusă în vigoare de Decretul-lege nr. 38/1990,

ce se aplică și în prezent.

Recurentul a susținut că denumirile în limba

maghiară nu reprezintă traducerea denumirilor românești, prin aceste norme

conferindu-se, de fapt, alte denumiri, impusă prin Legea ungară IV 1898 și în

perioada ocupației hortyste, ca urmare a Dictatului de la Viena.

S-a mai precizat că în același timp,

denumirile au fost acordate în lipsa unui criteriu legal, al recesămîntului,

prevăzut de Legea nr. 215/2001.

Reclamantul a menționat că prin

decizia atacată, s-a respins acțiunea, considerându-se în esență că în concret,

reclamanul, în raport cu actul administrativ contestat, nu are, în sensul

prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, un drept recunoscut de lege, vătămat

într-un anumit mod de actul administrativ contestat.

S-a motivat nelegalitatea deciziei Curții de Apel

București, prin invocarea art. 8 alin. (2) din Constituție (partidele politice

se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie

la definirea și la expirarea voinței politice a cetățenilor, respectând

suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și

principiile democrației ) și a art. 1 din Legea nr. 27/1996 (partidele politice

sunt asociații ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod

liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune

publică garantată de Constituție. Ele sunt persoane juridice de drept public).

Recurentul a susținut că

în condițiile în care calitatea de persoane juridice de drept public constă în

îndeplinirea unei misiuni publice, se legitimează calitatea procesuală a

partidelor în orice acțiune, privind vătămarea cu caracter general a

drepturilor tuturor cetățenilor

.

În cauză, actul normativ atacat își

produce efectele asupra tuturor cetățenilor, iar nelegalitatea lui este în

raport cu atingerile aduse drepturilor fundamentale ale cetățenilor, astfel cum

sunt prevăzute în Constituție.

Prin întâmpinare, intimatul Guvernul

României a solicitat respingerea recursului, întrucât reclamantul nu are un

drept propriu recunoscut de lege, care să fi fost vătămat.

Din actele cauzei, Curtea Supremă de

Justiție reține următoarele: prin sentința civilă nr. 701 din 27 iunie 2002,

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de P.R.M., în

contradictoriu cu Guvernul României și intervenientul Ministerul Administrației

Publice, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței atacate,

instanța a reținut că: „reclamantul nu are un drept propriu, recunoscut de

lege” și care să fi fost vătămat prin actul atacat, iar normele cuprinse în

hotărârea de guvern au fost adoptate în conformitate cu art. 13 din Constituția

României.

Recursul declarat este întemeiat și

urmează a fi admis, urmând a se proceda la casarea sentinței atacate, cu

trimitere spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe pe fondul cauzei.

Este de necontestat că potrivit art.

2 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, „Prin activitatea lor, partidele

politice promovează valorile și interesele naționale, pluralismul politic,

contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidați în alegeri și la

constituirea unor autorități publice și stimulează participarea cetățenilor la

scrutinuri, potrivit legii”.

Mai mult conform art. 3 din aceeași

lege: pot funcționa ca partide politice, numai societățile cu caracter politic,

constituite potrivit legii și care militează pentru respectarea suveranității

naționale, a independenței, și a unității statului, a integrității teritoriale,

a ordinii de drept și a principiilor democrației constituționale.

În aceste condiții, avându-se în

vedere și programul politic al P.R.M., acest partid fiind înregistrat legal,

deci recunoscîndu-i-se ca atare, programul politic, ca fiind legal, avându-se

în vedere și invocarea de către această persoană juridică de drept public, a

art. 13 din Constituția României, conform căreia în România, limba oficială

este limba română, nu se poate susține că recurentul nu are dreptul de a cere

verificarea legalității actului administrativ contestat. Vătămarea derivă din

însăși faptul că în raport cu misiunea sa publică (așa cum se desprinde din

programul și statulul său, legal înregistrate), invocând vătămarea cu caracter

general a drepturilor cetățenilor, acțiunea este admisibilă în principiu,

urmând, însă, ca instanța, în raport cu probele cauzei, să stabilească dacă

acțiunea este întemeiată sau nu, respectiv dacă actul administrativ atacat este

abuziv sau nu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de P.R.M.,

împotriva sentinței civile nr. 707 din 27 iunie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată cu

trimitere spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 aprilie 2003.