Decizia nr. 5307/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 106/2022 a Curții de Apel Târgu-Mureș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18.10.2022 sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea art. 11 și art. 12 din normele adoptate prin H.G. nr. 1206/2001 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 106 din 21 decembrie 2022, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile și excepția lipsei de interes, invocate de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare, iar pe fondul cauzei, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii introductive. Apreciază că interpretarea dispozițiilor art. 108 din Constituție de către prima instanță, în sensul că hotărârile de Guvern "pot fi adoptate când Guvernul consideră necesară organizarea executării legii printr-un act administrativ cu caracter normativ" este în mod evident eronată, pentru că astfel Guvernul ar avea puteri depline de a adopta hotărâri după bunul plac în orice domeniu al vieții publice, ceea ce contravine principiului separării puterilor în stat. În speța de față, este vorba despre un domeniu special, reprezentat de administrația publică locală, unde sunt incidente prevederile Cartei Europene a Autonomiei Locale, transpuse în legislația națională prin prevederile art. 84 alin. (5) din Codul Administrativ, potrivit cărora "Autonomia locală garantează autorităților administrației publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor date în mod expres în competența altor autorități publice", cu mențiunea că, la data adoptării H.G. nr. 1206/2001 era în vigoare Legea nr. 215/2001 care conținea o prevedere practic identică. Astfel, limitele legii înseamnă că, în anumite condiții, denumirile localităților și ale instituțiilor publice trebuie afișate și în limba unei minorități naționale, iar stabilirea modului în care acele denumiri trebuie afișate nu a fost dată în mod expres în competența Guvernului. Prin adoptarea celor două articole criticate în speța de față, Guvernul a încălcat prevederile unui document internațional ratificat de România prin Legea nr. 199/1997, încălcând astfel și art. 11 din Constituție. Consideră că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea art. 108 din Constituție și art. 84 alin. (5) din Codul Administrativ. Mai mult decât atât, prima instanță a reținut în mod eronat că Legea nr. 500/2004 nu este normă de drept material, pentru că se referă numai la "denumiri, informații sau mesaje cu conținut direct sau indirect publicitar", punând semnul egalității între "conținut …publicitar" și publicitate comercială. Interpretarea primei instanțe constituie o restrângere a sferei de aplicare a legii care este contrară voinței legiuitorului, care prin însuși titlul dat legii a arătat că este aplicabilă în toate domeniile vieții publice. A mai susținut recurenta-reclamantă că prima instanța a încălcat în cauza de față și dreptul la un proces echitabil, cu referire la cazul Albina vs. România, întrucât nu a analizat toate susținerile și argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată, printre care se numără și cel conform căruia prin cele două articole din H.G. nr. 1206/2001 se restrâng drepturi constituționale, ceea ce se poate realiza numai prin lege. Având în vedere că cele două articole reglementează în mod diferit inscripționarea denumirii localităților (pe aceeași tabliță) și pe cele ale instituțiilor (pe două tăblițe), apreciază că acestea sunt contrare reglementării unitare și aplicării uniforme pe întreg teritoriul a prevederilor incidente, conformei notei de fundamentare a H.G. nr. 1206/2001.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare față de recursul declarat în cauză, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea ca legală, a sentinței civile nr. 106 din data de 21 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, în soluționarea dosaruui nr. x/2022

Procedura de soluționare a recursului În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen la data de 15 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 108 din Constituția României și ale art. 84 alin. (5) din Codul Administrativ, precum și a prevederilor Legii nr. 500/2004. Concret, recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat în mod eronat că Guvernul României are competența de a adopta hotărâri în orice domeniu al vieții publice, respectiv de a stabili modul în care denumirile localităților și ale instituțiilor publice trebuie afișate în limba unei minorități naționale. Prin demersul judiciar inițiat în prezenta cauză, reclamanta a solicitat anularea art. 11 și art. 12 din Normele de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 215/2001, norme aprobate prin H.G. nr. 1206/2001. Dispozițiile a căror anulare s-a solicitat prevăd următoarele: "Art. 11 - (1) Inscripționarea în limba maternă a denumirii unor localități în care cetățenii aparținând unei minorități au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor se face pe aceeași tăbliță indicatoare, sub denumirea în limba română, folosindu-se aceleași caractere, mărimi de litere și culori, potrivit anexei nr. 2. Inscripționarea se face atât pe indicatoarele rutiere de intrare, cât și pe cele de ieșire din localitate. (2) Confecționarea tăblițelor indicatoare se realizează prin grija primarilor, costul acestora fiind suportat din bugetele locale. Art. 12 - Inscripționarea în limba maternă a denumirii instituțiilor publice de sub autoritatea consiliilor locale sau județene se face printr-o tăbliță similară ca dimensiune, caracter, mărime a literelor și culori cu cea inscripționată în limba română. Tăblița se va amplasa sub tăblița care conține denumirea oficială în limba română". Înalta Curte reține că prevederile anterior menționate au fost adoptate în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor art. 76 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 (în prezent, abrogată), potrivit cărora "(1) În raporturile dintre cetățeni și autoritățile administrației publice locale se folosește limba română. (2) În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autoritățile administrației publice locale, cu aparatul de specialitate și organismele subordonate consiliului local, aceștia se pot adresa, oral sau în scris, și în limba lor maternă și vor primi răspunsul atât în limba română, cât și în limba maternă. (3) În condițiile prevăzute la alin. (2), în posturile care au atribuții privind relații cu publicul vor fi încadrate și persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective. (4) Autoritățile administrației publice locale vor asigura inscripționarea denumirii localităților și a instituțiilor publice de sub autoritatea lor, precum și afișarea anunțurilor de interes public și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective, în condițiile prevăzute la alin. (2). (5)Actele oficiale se întocmesc în mod obligatoriu în limba română". Astfel, prevederile art. 11 și art. 12 din Normele de aplicare au rolul de a stabili condițiile pe care trebuie să le întrunească inscripțiile în limba minorităților naționale, cu privire la caractere, mărimea literelor și culoare, identice cu cele ale inscrițiilior în limba română, cât și cu privire la amplamentul acestora, sub cele în limba română. Potrivit dispozițiilor art. 108 - "Actele Guvernului" din Constituția României, alin. (2): "Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor". Contrar susținerilor recurentei-reclamante și în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că prevederile constituționale îi conferă Guvernului competență în emiterea normelor de punere în aplicare a unei legi, stabilind un cadru general pentru activitate desfășurată de acesta, nefiind necesară o împuternicire expresă sau o trimitere în lege în acest sens. Mai exact, Guvernul României poate adopta hotărâri prin să stabilească detalii tehnice sau procedurale necesare pentru punerea în aplicare a legilor, în mod uniform, pe teritoriul României. Prin aceste hotărâri de guvern nu se modifică substanța legii, ci doar se reglementează condițiile necesare aplicării acesteia, necesitatea adoptării unor astfel de măsuri fiind lăsată la aprecierea autorității pârâte. Așadar, susținerile recurentei-reclamante reprezintă simple afirmații, rezultate în urma unei interpretări proprii, lipsite de fundament juridic. Relevantă cu privire la acest aspect este și Decizia nr. 457/2020 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat, că "Hotărârile Gurvernului sunt acte administrative normative sau individuale, emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri și reguli subsecvente și care să asigure corecta aplicare a acestuia", precum și că "hotărârile Guvernului se adoptă întotdeauna pe baza și în vederea executării legilor, urmărind punerea în aplicare și ducerea la îndeplinire a acestora". Or, în speța de față, deși prin dispozițiile Legii nr. 215/2001 a fost consfințit dreptul cetățenilor aparținând minorităților naționale la inscripționarea denumirii localităților și a instituțiilor publice în limba maternă, nu a fost reglementată și modalitatea în care se va exercita, în concret, acest drept. Astfel cum rezultă din cuprinsul Notei de fundamentare ce a stat la baza adoptării H.G. nr. 1206/2001, depusă de către pârât la dosarul de fond, fila x, scopul emiterii unor norme prin care să fie detaliate modalitățile de aducere la îndeplinire a dispozițiilor legale menționate, respectiv inscripționarea în limba minorităților naționale a denumirilor localităților și a instituțiilor publice de interes local în aceeași formă, fără a fi lăsată la aprecierea vreunei autorități locale, a fost aplicarea uniformă a acestora, pe întreg teritoriul țării și evitarea producerii unor tensiuni în localitățile implicate. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil invocată de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că prima instanță a examinat întreaga situație de fapt și argumentele părților litigante, reținând în mod corect că dispozițiile art. 11 și art. 12 din H.G. nr. 1206/2001, criticate în prezenta cauză, respectă normele constituționale și nu aduc atingere vreunui drept al minorității maghiare la folosirea limbii materne în relațiile cu autoritățiile publice locale și nici nu creează o situație de discriminare, prin raportare la scopul ce a stat la baza reglementării și la prevederile art. 13 din Constituție. În plus, instanța de recurs apreciază că inscripționarea distinctă, în limba maternă, a denumirii unor localități (pe aceeași tăbliță indicatoare, sub denumirea în limba română) față de cea a instituțiilor publice (pe două tăblițe) nu poate conduce la concluzia inaplicabilității uniforme a legii la nivel național, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă, ci are ca scop principal diferențierea acestora. Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat și aplicarea eronată de către instanța de fond a prevederilor Legii nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relații și instituții publice, din perspectiva existenței unei contradicții între act normativ și dispozițiile art. 11 și art. 12 din H.G. nr. 1206/2001. Înalta Curte nu poate primi aceste critici, având în vedere că textele de lege criticate în prezenta cauză au un obiect de reglementare distinct de cel al Legii nr. 500/2004. Astfel, în timp ce dispozițiile art. 11 și art. 12 din H.G. nr. 1206/2001 reglementează modalitatea de inscripționare în limba minorităților naționale a denumirilor localităților și a instituțiilor publice de interes local, Legea nr. 500/2004 vizează, potrivit prevederilor art. 2, doar textele cu caracter de interes public, afișate, expuse, difuzate sau rostite în locuri publice ori prin mijloace de informare în masă, având ca scop aducerea la cunoștința publicului a unei denumiri, a unei informații sau a unui mesaj, cu conținut direct ori indirect publicitar, nefiind incidentă în prezenta cauză. Instanța de recurs subliniază că obiectul de reglementare a acestui act normativ este dat de conținutul său efectiv și nu de denumirea sau titlul acestuia, cum în mod greșit pretinde recurenta-reclamantă. Conchizând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a înfățișat nicio critică de nelegalitate aptă să conducă la reformarea sentinței recurate, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză. Pe cale de consecință, față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.