ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 631/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 631/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 iulie 2002, la Curtea de Apel Cluj, Ș.M. solicită revizuirea sentințelor civile nr. 404 din 14 noiembrie 2001 și nr. 257 din 19 iunie 2002, ale Curții de Apel Cluj și rejudecarea pricinii sale, întrucât este drept să beneficieze și el de Decretul-lege nr. 118/1990, modificat prin Legea nr. 55/1997, O.G. nr. 105/1999, Legea nr. 189/2000, O.G. nr. 292/2001 și a H.G. nr. 127/2002, privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, în vederea acordării drepturilor, persoanelor persecutate din motive etnice în perioada septembrie 1940 – 6 martie 1945.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține că prin cele 2 hotărâri sus-citate s-a respins cererea petentului, considerându-se că atâta timp, cât refugiul din localitatea de domiciliu, datorat persecuțiilor regimului horthyst, nu se regăsește în situațiile limitativ prevăzute în art. 1 din Legea nr. 189/1999, cererea sa nu poate fi admisă.
S-a precizat (sentința nr. 257/2002 a Curții de Apel Cluj) că deși reclamantul a făcut trimitere la un act nou, H.G. nr. 127/2002, care definește că se include în categoria „persoană care a fost strămutată în altă localitate, și persoanele care s-au refugiat, nu sunt îndeplinite prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Aceste 2 sentințe sunt nelegale și netemeinice.
Este cert, de necontestat, că petentul, din cauza persecuțiilor regimului horthyst, în teritoriile României aflate temporar sub ocupație maghiară, în condițiile Dictatului de la Viena, s-a refugiat, din localitatea de domiciliu, comuna Sătmărel, județul Satu Mare, în orașul Simeria, județul Hunedoara.
Art. 20 din Constituția României, adoptată în ședința Adunării Constituționale din 21 noiembrie 1991, prevede că:
Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertăților cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță în Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Potrivit art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, „toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricărei incitări la o astfel de discriminare”.
Este limpede că Legea nr. 189/2000 a fost adoptată pentru a repara gravele prejudicii suferite de cetățenii români ce s-au aflat pe teritoriul Ardealului de Nord, cedat guvernului horthyst și care a aplicat, de asemenea în mod necontestat, un regim de persecuții pe motive etnice.
Românii au fost strămutați sau mai mult, unii dintre ei simțindu-și viața amenințată, s-au refugiat de teamă în alte localități, în sfera perimetrului acaparat de regimul horthyst.
O astfel de persoană este și petentul în cauză.
Această Lege nr. 189/2000 a fost adoptată prin alinierea la reglementările internaționale, după decembrie 1989, România devenind un stat democrat, legea având un caracter reparatoriu.
Prin H.G. nr. 127/2002 s-au adoptat normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice.
În această hotărâre, ce cuprinde norme pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, se arată expres în art. 1 că: „beneficiază de prevederile art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, art. 2 precizând expres că strămutat este cel care s-a refugiat”.
Deci, ne aflăm în situația în care drepturile petentului au fost încălcate, întrucât a fost forțat să se refugieze din cauza persecuțiilor etnice ce i-au fost aplicate de regimul horthyst, petentul fiind român.
Așa fiind, cele 2 hotărâri urmează a fi revizuite, actul nou invocat, respectiv H.G. nr. 127/2002, ce nu a putut fi invocat până la data apariției de către petent, referindu-se prin normele de aplicare, la Legea nr. 189/1999 și circumscriindu-se în art. 20 alin. (2) din Constituția României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ș.M., împotriva sentinței civile nr. 257 din 19 iunie 2002, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată. Admite cererea de revizuire, desființează sentința civilă nr. 404 din 14 noiembrie 2001, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, în fond admite acțiunea, anulează hotărârea nr. 2877 din 10 iulie 2002, a Direcției Generale de Muncă și Solidaritate Socială Satu Mare. Obligă pârâta să emită decizie prin care să-i recunoască reclamantului, drepturile conferite, conform art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, modificată, pentru perioada octombrie 1940 – 1 decembrie 1944, cu începere de la 1 aprilie 2001.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2003.