ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 132/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 1997 la Judecătoria sectorului 1 București reclamanta I.S.E. a chemat în judecată pe pârâții C.G.M.B., D.A.F.I., S.C. H.N., N.S. și S.M.S., cerând să i se restituie imobilul situat în București, și să se constate nulitatea absolută a eventualelor contracte de vânzare-cumpărare. În motivare a arătat că imobilul l-a moștenit de la părinții săi (tatăl I.N., funcționar de stat), fiind preluat ulterior nelegal de stat. În drept a invocat art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 20329 din 9 decembrie 1998 Judecătoria sector 1 București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 670 din 5 octombrie 2000 completată cu încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 15 noiembrie 2000 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/26216 din 17 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București reprezentată de S.C. H.N. S.A. în calitate de vânzător și pârâta S.M.S. în calitate de cumpărător. Totodată s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 31907/37678/23 iunie 1997 încheiat între Consiliul Local al Municipiului București – D.A.F.I. în calitate de vânzător și pârâta N.S.I. în calitate de cumpărător ca și a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 1765/30 iunie 1997 încheiat între aceleași părți.

Prin aceeași sentință pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 805 mp și toate construcțiile situate pe acest teren, iar excepția netimbrării acțiunii principale a fost respinsă. De asemenea, a fost admisă în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta N.S.I. cu consecința obligării pârâților Consiliul General al Municipiului București și D. G. A. F. I. la restituirea sumei de 4.159.846 lei reprezentând prețul primit în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 31907/37678 din 23 iunie 1997 și N 1765 din 30 iunie 1997. În ceea ce o privește pe chemata în garanție S.C.

H.N. S.A., cererea pârâtei N.S.I. a fost respinsă. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că imobilul s-a aflat inițial în proprietatea lui I.N. a cărui moștenitoare era fiica sa I.E.S. S-a mai reținut că respectivul bun a fost supus mai întâi unei rechiziții iar ulterior a figurat în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950 fără ca măsura naționalizării să producă efecte deoarece reclamanta era studentă. Întrucât după naționalizare podul construcției a fost transformat pe cheltuiala statului într-un apartament locuibil s-a apreciat că pentru aceasta se aplică regulile generale ale accesiunii imobiliare, motiv pentru care nu se poate invoca un regim juridic diferit de cel aplicabil restului imobilului.

În legătură cu contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamentele din imobil s-a constatat că sunt lovite de nulitate, fiind vânzări ale lucrului altuia și neputând fi reținută buna credință a cumpărătorilor. Excepția netimbrării acțiunii invocată în cauză a fost respinsă cu motivarea că sunt scutite de taxa de timbru atât cererile formulate de foștii proprietari pentru restituirea imobilelor preluate de stat cât și cererile accesorii și incidente. Cu privire la cererea de chemare în garanție tribunalul a reținut că art. 1341 C. civ. dă dreptul cumpărătorului evins să ceară de la vânzător restituirea prețului, fructele civile, cheltuielile de judecată și daune interese și că în speță aceste prevederi legale nu operează în ceea ce privește pe pârâta S.C.

H.N. S.A. care nu are calitatea de vânzător în actele de vânzare-cumpărare. Împotriva acestei hotărâri pârâții N.I.S., S.M.S. și Municipiul București prin Primarul General au formulat apel. Pârâtele N.I.S. și S.M.S. au susținut critici asemănătoare arătând că sentința este nelegală și netemeinică deoarece s-a reținut eronat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără respectarea dispozițiilor art. I și art. II din Decretul nr. 92/1950, ceea ce echivalează cu lipsa unui titlu. Reclamanta fiind studentă la data naționalizării, nu era exceptată de la măsura naționalizării asupra corpului 1 din imobilul greva o ipotecă în favoarea Casei de Credit Economic și Asistență a funcționarilor din Ministerul Finanțelor pe o perioadă de 30 de ani până la achitarea unui împrumut de 1.900.000 lei iar la data trecerii în proprietatea statului imobilul era ocupat de chiriași.

Aceleași apelante au susținut că în perioada 1957-1972 statul a efectuat din fonduri proprii lucrările de supraetajare. În susținerea apelului său Municipiul București prin Primarul General a învederat că nu are calitate procesuală pasivă și apartamentul nr. 1 din corpul A a fost construit din fondurile statului. Prin decizia nr. 615 din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că imobilul (teren și construcție) a aparținut părinților reclamantei și ulterior acesteia în calitate de moștenitor și că trecerea în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 s-a făcut abuziv, prin acest act normativ statul a urmărit deposedarea adevăraților proprietari de bunurile lor.

De asemenea, instanța a reținut că locatarii din imobil erau chiriași ai statului în baza unor ordine de rechiziție și că ipoteca ce greva imobilul nu a afectat dreptul de proprietate, iar supraetajarea făcută din fondurile statului nu putea modifica dreptul de proprietate avut de reclamantă asupra fondului principal. În legătură cu critica formulată de Municipiul București prin Primarul General instanța a reținut că acest apelant are calitate procesuală pasivă ca reprezentant al autorității administrative publice. Împotriva acestei hotărâri pârâtele N.I.S. și S.M.S. au formulat recurs. I. În recursul său pârâta N.I.S.

critică hotărârea pentru că este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii deoarece nu ține seama de faptul că reclamanta era studentă la data aplicării Decretului nr. 92/1950, că imobilul a fost închiriat și ipotecat și că statul a construit din fonduri proprii apartamentul nr. 1 corp B. Recurenta mai arată că fiind cumpărătoare de bună credință în mod greșit instanța a dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare. II. În recursul său pârâta S.M.S. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 10 C. proc. civ. susținând în esență că anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care a devenit proprietara apartamentului nr. 3 este nejustificată, respectiva pârâtă fiind cumpărătoare de bună credință.

I. Recursul pârâtei N.I.S. este fondat pentru următoarele considerente. Curtea are în vedere că potrivit probelor administrate în cauză apartamentul dobândit de pârâta N.I.S. a fost cumpărat în temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990, act normativ menționat expres în contractul depus în copie în primul dosar de fond. Este de asemenea de evidențiat că respectivul apartament este pe deplin individualizat în cadrul construcției și a fost edificat ulterior naționalizării prin investiții ale statului astfel încât prevederile legale referitoare la accesiunea imobiliară nu își găsesc aplicarea în speță. În acest context vânzarea respectivului apartament ca imobil care aparținea statului fiind construit de stat, a fost pe deplin legală.

În aceeași ordine de idei apărările intimatei-reclamante referitoare la notificarea adresată pârâtei N.I.S. ori la pretinsa rea-credință manifestată de către aceasta din urmă sunt irelevante deoarece apartamentul cumpărat nu a aparținut niciodată lui I. S.E. sau autorilor săi. În contextul arătat este irelevantă analiza celorlalte critici formulate de recurenta-pârâtă N.I.S. conform art. 304 pct. 9 și 10, art. 312 alin. (1) - (3) și art. 314 C. proc. civ. acest recurs urmează a fi admis în sensul casării deciziei atacate ca și a sentinței care a precedat-o în ceea ce privește cererile reclamantei de a se constata nulitatea titlului de proprietate al recurentei și de retrocedare a apartamentului care aparținea acesteia.

II. Cu referire la recursul pârâtei S.M.S. urmează a fi respins pentru considerentele ce vor urma. Regimul juridic aplicabil contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/26216 din 17 octombrie 1996 aflat la dosar nr. 20660/1997 al Judecătoriei sector 1 București este cel reglementat de Legea nr. 112/1995. La interogatoriul aflat la dosar nr. 466/1999 al Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, pârâta S.M.S. a recunoscut că anterior cumpărării apartamentului aflase despre intenția reclamantei de a redobândi imobilul. Așa fiind, nu poate fi reținută buna credință a acestei recurente la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Articolul 1898 din C. civ.

definește buna credință ca fiind credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Condițiile validării actelor de înstrăinare cu titlu oneros consimțite de proprietarul aparent sunt: - buna credință a terțului dobânditor ca rezultat al unei erori asupra calității de proprietar a transmițătorului, în momentul încheierii actului trebuie să fie lipsită de orice culpă și îndoială; - eroarea invocată de terțul dobânditor cu privire la calitatea de proprietar a lui non-dominus trebuie să fie o eroare comună, împărtășită de toată lumea; - eroarea terțului trebuie să fie nu numai comună, dar și invincibilă, adică de neînlăturat.

Or, în speță, pârâta S.M.S. nu a demonstrat eroarea comună și invincibilă în care s-ar fi aflat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a statului. În plus, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, apartamentul nu putea fi supus vânzării în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru că, fiind liber la data intrării în vigoare a legii, era susceptibil de a fi restituit în natură fostului proprietar conform art. 2 din Legea nr. 112/1995.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta N.I.S. împotriva deciziei nr. 615 din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează în parte această decizie precum și sentința civilă nr. 670 din 5 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și respinge acțiunea formulată de reclamanta I.S.E. împotriva pârâtei N.I.S. cu privire la revendicare și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 31907/37678 din 23 iunie 1997 referitor la apartamentul nr. 1 situat în București. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor. Respinge recursul declarat de pârâta S.M.S.împotriva deciziei nr. 615 din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2004.