ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 132/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3

noiembrie 1997 la Judecătoria sectorului 1 București reclamanta I.S.E. a chemat

în judecată pe pârâții C.G.M.B., D.A.F.I., S.C. H.N., N.S. și S.M.S., cerând să

i se restituie imobilul situat în București,  și să se constate nulitatea

absolută a eventualelor contracte de vânzare-cumpărare.

În motivare a arătat că imobilul l-a

moștenit de la părinții săi (tatăl I.N., funcționar de stat), fiind preluat

ulterior nelegal de stat.

În drept a invocat art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 20329 din 9

decembrie 1998 Judecătoria  sector 1 București și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 670 din 5

octombrie 2000 completată cu încheierea de îndreptare a erorii materiale din

data de 15 noiembrie 2000 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, a admis acțiunea, a constatat nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare nr. 808/26216 din 17 octombrie 1996 încheiat de Primăria

Municipiului București reprezentată de S.C. H.N. S.A. în calitate de vânzător

și pârâta S.M.S. în calitate de cumpărător.

Totodată s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 31907/37678/23 iunie 1997 încheiat între

Consiliul Local al Municipiului București – D.A.F.I. în calitate de vânzător și

pârâta N.S.I. în calitate de cumpărător ca și a contractului de

vânzare-cumpărare nr. N 1765/30 iunie 1997 încheiat între aceleași părți.

Prin aceeași sentință pârâtul Consiliul

General al Municipiului București a fost obligat să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în

suprafață de 805 mp și toate construcțiile situate pe acest teren, iar excepția

netimbrării acțiunii principale a fost respinsă.

De asemenea, a fost admisă în parte

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta N.S.I. cu consecința

obligării pârâților Consiliul General al Municipiului București și D. G. A. F.

I. la restituirea sumei de 4.159.846 lei reprezentând prețul primit în temeiul

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 31907/37678 din 23 iunie 1997 și N 1765

din 30 iunie 1997.

În ceea ce o privește pe chemata în

garanție S.C. H.N. S.A., cererea pârâtei N.S.I. a fost respinsă.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut

că imobilul s-a aflat inițial în proprietatea lui I.N. a cărui moștenitoare era

fiica sa I.E.S.

S-a mai reținut că respectivul bun a fost

supus mai întâi unei rechiziții iar ulterior a figurat în listele anexă ale

Decretului nr. 92/1950 fără ca măsura naționalizării să producă efecte deoarece

reclamanta era studentă.

Întrucât după naționalizare podul

construcției a fost transformat pe cheltuiala statului într-un apartament

locuibil s-a apreciat că pentru aceasta se aplică regulile generale ale

accesiunii imobiliare, motiv pentru care nu se poate invoca un regim juridic

diferit de cel aplicabil restului imobilului.

În legătură cu contractele de

vânzare-cumpărare pentru apartamentele din imobil s-a constatat că sunt lovite

de nulitate, fiind vânzări ale lucrului altuia și neputând fi reținută buna

credință a cumpărătorilor.

Excepția netimbrării acțiunii invocată în

cauză a fost respinsă cu motivarea că sunt scutite de taxa de timbru atât

cererile formulate de foștii proprietari pentru restituirea imobilelor preluate

de stat cât și cererile accesorii și incidente.

Cu privire la cererea de chemare în

garanție tribunalul a reținut că art. 1341 C. civ. dă dreptul cumpărătorului

evins să ceară de la vânzător restituirea prețului, fructele civile,

cheltuielile de judecată și daune interese și că în speță aceste prevederi

legale nu operează în ceea ce privește pe pârâta S.C. H.N. S.A. care nu are

calitatea de vânzător în actele de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei hotărâri pârâții

N.I.S., S.M.S. și Municipiul București prin Primarul General au formulat apel.

Pârâtele N.I.S. și S.M.S. au susținut

critici asemănătoare arătând că sentința este nelegală și netemeinică deoarece

s-a reținut eronat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără

respectarea dispozițiilor art. I și  art. II din Decretul nr. 92/1950, ceea ce

echivalează cu lipsa unui titlu.

Reclamanta fiind studentă la data

naționalizării, nu era exceptată de la măsura naționalizării asupra corpului 1

din imobilul greva o ipotecă în favoarea Casei de Credit Economic și Asistență

a funcționarilor din Ministerul Finanțelor pe o perioadă de 30 de ani până la

achitarea unui împrumut de 1.900.000 lei iar la data trecerii în proprietatea

statului imobilul era ocupat de chiriași.

Aceleași apelante au susținut că în

perioada 1957-1972 statul a efectuat din fonduri proprii lucrările de

supraetajare.

În susținerea apelului său Municipiul

București prin Primarul General a învederat că nu are calitate procesuală

pasivă și apartamentul nr. 1 din corpul A a fost construit din fondurile

statului.

Prin decizia nr. 615 din 12 decembrie

2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,  au fost respinse

apelurile.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut

că imobilul (teren și construcție) a aparținut părinților reclamantei și

ulterior acesteia în calitate de moștenitor și că trecerea în proprietatea

statului prin Decretul nr. 92/1950 s-a făcut abuziv, prin acest act normativ

statul a urmărit deposedarea adevăraților proprietari de bunurile lor.

De asemenea, instanța a reținut că

locatarii din imobil erau chiriași ai statului în baza unor ordine de

rechiziție și că ipoteca ce greva imobilul nu a afectat dreptul de proprietate,

iar supraetajarea făcută din fondurile statului nu putea modifica dreptul de

proprietate avut de reclamantă asupra fondului principal.

În legătură cu critica formulată de

Municipiul București prin Primarul General instanța a reținut că acest apelant

are calitate procesuală pasivă ca reprezentant al autorității administrative

publice.

Împotriva acestei hotărâri pârâtele

N.I.S. și S.M.S. au formulat recurs.

I. În recursul său pârâta N.I.S. critică

hotărârea pentru că este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

deoarece nu ține seama de faptul că reclamanta era studentă la data aplicării

Decretului nr. 92/1950, că imobilul a fost închiriat și ipotecat și că statul a

construit din fonduri proprii apartamentul nr. 1 corp B.

Recurenta mai arată că fiind cumpărătoare

de bună credință în mod greșit instanța a dispus anularea contractelor de

vânzare-cumpărare.

II. În recursul său pârâta S.M.S. a

invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 10 C. proc. civ.

susținând în esență că anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care a

devenit proprietara apartamentului nr. 3 este nejustificată, respectiva pârâtă

fiind cumpărătoare de bună credință.

I. Recursul pârâtei N.I.S. este fondat

pentru următoarele considerente.

Curtea are în vedere că potrivit probelor

administrate în cauză apartamentul dobândit de pârâta N.I.S. a fost cumpărat în

temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990, act normativ menționat expres în

contractul depus în copie în primul dosar de fond.

Este de asemenea de evidențiat că

respectivul apartament este pe deplin individualizat în cadrul construcției și

a fost edificat ulterior naționalizării prin investiții ale statului astfel

încât prevederile legale referitoare la accesiunea imobiliară nu își găsesc

aplicarea în speță.

În acest context vânzarea respectivului

apartament ca imobil care aparținea statului fiind construit de stat, a fost pe

deplin legală.

În aceeași ordine de idei apărările

intimatei-reclamante referitoare la notificarea adresată pârâtei N.I.S. ori la

pretinsa rea-credință manifestată de către aceasta din urmă sunt irelevante

deoarece apartamentul cumpărat nu a aparținut niciodată lui I. S.E. sau

autorilor săi.

În contextul arătat este irelevantă

analiza celorlalte critici formulate de recurenta-pârâtă N.I.S. conform art.

304 pct. 9 și 10, art. 312 alin. (1) - (3) și art. 314 C. proc. civ. acest

recurs urmează a fi admis în sensul casării deciziei atacate ca și a sentinței

care a precedat-o în ceea ce privește cererile reclamantei de a se constata

nulitatea titlului de proprietate al recurentei și de retrocedare a

apartamentului care aparținea acesteia.

II. Cu referire la recursul pârâtei

S.M.S. urmează a fi respins pentru considerentele ce vor urma.

Regimul juridic aplicabil contractului de

vânzare-cumpărare nr. 808/26216 din 17 octombrie 1996 aflat la dosar nr.

20660/1997 al Judecătoriei sector 1 București este cel reglementat de Legea nr.

112/1995.

La interogatoriul aflat la dosar nr.

466/1999 al Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, pârâta S.M.S. a recunoscut că anterior cumpărării apartamentului

aflase despre intenția reclamantei de a redobândi imobilul.

Așa fiind, nu poate fi reținută buna

credință a acestei recurente la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare.

Articolul 1898 din C. civ. definește buna

credință ca fiind credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul

avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Condițiile validării actelor de

înstrăinare cu titlu oneros consimțite de proprietarul aparent sunt:

- buna credință a terțului dobânditor ca

rezultat al unei erori asupra calității de proprietar a transmițătorului, în

momentul încheierii actului trebuie să fie lipsită de orice culpă și îndoială;

- eroarea invocată de terțul dobânditor

cu privire la calitatea de proprietar a lui non-dominus trebuie să fie o eroare

comună, împărtășită de toată lumea;

- eroarea terțului trebuie să fie nu

numai comună, dar și invincibilă, adică de neînlăturat.

Or, în speță, pârâta S.M.S. nu a

demonstrat eroarea comună și invincibilă în care s-ar fi aflat în momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de

proprietar a statului.

În plus, așa cum reiese din actele și

lucrările dosarului, apartamentul nu putea fi supus vânzării în temeiul art.  9

din Legea nr. 112/1995 pentru că, fiind liber la data intrării în vigoare a

legii, era susceptibil de a fi restituit în natură fostului proprietar conform

art. 2 din Legea nr. 112/1995.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta N.I.S.

împotriva deciziei nr. 615 din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Casează în parte această decizie precum

și sentința civilă nr. 670 din 5 octombrie 2000 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și respinge acțiunea

formulată de reclamanta I.S.E. împotriva pârâtei N.I.S. cu privire la

revendicare și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.

31907/37678 din 23 iunie 1997 referitor la apartamentul nr. 1 situat în

București.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor.

Respinge recursul declarat de pârâta

S.M.S.împotriva deciziei nr. 615 din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel

București,  secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14

ianuarie 2004.