ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 973/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 973/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a
luat în examinare contestația în anulare formulată de SC „S” SA împotriva
deciziei nr.3131 din 22 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție –
Secția contencios administrativ.
La
apelul nominal s-au prezentat contestatoarea SC „S” SA reprezentată de
avocatul F.D.; intimata G.G.M., personal și asistată de avocatul Z.L.;
intimatul Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și
Locuinței reprezentat de consilierul juridic M.G.; intimata Autoritatea
pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului
reprezentată de consilierul juridic C.V. Au lipsit intimații
Consiliul General al Municipiului București și Comisia
Județeană pentru Aplicarea Legii nr.18/1991, Ilfov.
Procedura
completă.
Reprezentantul
contestatoarei SC „S” SA a precizat că motivele contestației în
anulare formulate își au temeiul în prevederile art.317 pct.2 și art.318
din Codul de procedură civilă. În susținerea contestației,
a arătat următoarele: cererile privind anularea titlului de
proprietate emis în baza Legii nr.18/1991, sunt de competența
instanțelor de drept comun, respectiv a judecătoriilor, această
competență fiind confirmată și de practica Secțiilor
Unite ale Curții Supreme de Justiție; reclamanta a introdus o
acțiune în revendicare la Judecătoria sectorului 1, acțiunea
fiind respinsă la data de 28 februarie 2003; prin decizia atacată s-a
nesocotit prioritatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate
emis la data de 26 noiembrie 1993, pe seama SC „S” SA, care a fost transcris
la data de 23 ianuarie 1995, în timp ce titlul de proprietate al reclamantei a
fost emis la 1 martie 1994 deși emiterea celui de-al doilea titlu nu putea
fi făcută decât după desființarea primului titlu; prin decizia
atacată, instanța de recurs s-a pronunțat asupra cererilor
reconvenționale formulate de SC „S” SA și Ministerul Lucrărilor
Publice Transporturilor și Locuinței deși nu era
competentă, astfel că decizia atacată este nulă
„atrăgând și nulitatea sentinței nr.16/2002 dată de Curtea
de Apel Ploiești; nu se poate vorbi de o prorogare legală de competență,
întrucât societatea ar fi lipsită de beneficiul celor două grade de
jurisdicție.
Reprezentantul
contestatoarei a mai arătat că soluția pronunțată de
instanța de recurs este rezultatul unor greșeli materiale, așa
cum acestea au fost prezentate prin motivele contestației în anulare. A
solicitat admiterea contestației în anulare; anularea deciziei atacate
și emiterea unei noi hotărâri prin care să fie admis recursul
declarat de societatea „S”; declinarea competenței privind
soluționarea cererilor reconvenționale, în favoarea Judecătoriei
sectorului 1 București. A depus concluzii scrise însoțite de
înscrisuri (filele 43-50, dosar recurs).
Reprezentanta
intimatei G.G.M. a arătat că împotriva sentinței
pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția
comercială și contencios administrativ, contestatoarea, respectiv SC
„S”SA a formulat recurs, având posibilitatea, prin intermediul acestei căi
de atac să-și prezinte toate criticile. A mai arătat că
instanța de fond a fost legal investită cu soluționarea
acțiunii în contencios administrativ privind anularea unui act administrativ
emis de un organ al autorității publice. A pus concluzii de
respingere a contestației în anulare, ca inadmisibilă, întrucât este
vorba de o eroare procedurală în legătură cu care nu este
necesară o apreciere a fondului.
Reprezentanta
Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței a
pus concluzii de admitere a contestației în anulare, arătând că
soluția instanței de recurs este rezultatul unor greșeli
materiale întrucât instanța a confundat elemente importante ale dosarului,
și anume, cele privind emiterea și transcrierea celor două
titluri de proprietate.
Reprezentantul
Autorității pentru Privatizare și Administrarea
Participațiilor Statului, a susținut contestația în anulare
formulată de S.C.„S” SA, solicitând admiterea acesteia, anularea deciziei
atacate și emiterea unei noi hotărâri prin care să fie admis
recursul declarat de societatea „S” SA. A depus concluzii scrise (filele 50-53,
dosar recurs).
C
U R T E A
Asupra
contestației în anulare de față;
Din
examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată la 20 noiembrie 2002 la Curtea Supremă de
Justiție – Secția de contencios administrativ, SC „S” SA a formulat
contestație în anulare împotriva deciziei nr.3131/ 11.10.2002
pronunțată de această secție în dosarul nr.977/2002,
solicitând anularea deciziei atacate și reluarea judecății.
S-a
solicitat de asemeni suspendarea deciziei contestate conform art.403 Cod
procedură civilă până la soluționarea contestației,
cerere ce nu a mai fost susținută în instanță.
În
motivarea contestației, contestatoarea a susținut că:
-
decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de
ordine publică privitoare la competența materială, deoarece prin
cererile reconvenționale formulate de SC „S” SA și Ministerul
Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței s-a solicitat
anularea titlului de proprietate nr.5968/1994, aceste cereri neputând fi
soluționate de instanța de contencios;
-
prin decizia contestată s-a nesocotit prioritatea Certificatului de
Atestare a Dreptului de Proprietate seria M 10 nr.6201/ 26.11.1993,
față de titlul de proprietate al intimatei-reclamante;
-
instanța a soluționat cererea ca o veritabilă acțiune în
revendicare;
-
certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare s-a solicitat
a fost emis cu respectarea prevedeilor Legii nr.15/1990 și H.G.
nr.834/1991;
-
greșit s-a reținut că terenul nu îi este necesar contestatoarei
în realizarea obiectivului de activitate;
-
terenul se află situat în Aleea Teișani nr.13 A și nu la nr.11
sau 11 bis.
În
drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile
art.317 pct.2 Cod procedură civilă și art.318 Cod procedură
civilă.
Analizând
motivele invocate în susținerea contestației în anulare, prin prisma
dispozițiilor procedurale aplicabile, art.317-318 Cod procedură
civilă, Curtea o va respinge ca neîntemeiată pentru următoarele
considerente:
Contestația
în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare comună,
care se poate exercita numai împotriva hotărârilor irevocabile în cazurile
și condițiile expres prevăzute de lege.
Codul
de procedură civilă reglementează o contestație în anulare
obișnuită, de drept comun (art.317) și o contestație în
anulare specială (art.318).
În
cazul de față, contestatoarea a invocat atât motive care vizează
contestația în anulare obișnuită, cât și motive care
vizează contestația în anulare specială.
Astfel,
referitor la primul motiv de contestație, prin care se invocă încalcarea
dispozițiilor art.317 pct.2 Cod procedură civilă, Curtea
reține următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art.317(1) Cod procedură civilă „hotărârile
irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare... numai dacă
aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului când:
...(2) hotărârea a fost dacă de judecători cu încălcarea
dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.
Rezultă
deci că pentru a se invoca acest motiv este necesar ca el să nu fi
putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Or,
în cauza de față, cererile reconvenționale despre care se face
vorbire au fost formulate în anul 1995, iar cauza a parcurs mai multe cicluri
procesuale, inclusiv recursurile declarate de contestatoare, care însă nu
a invocat niciodată acest motiv deși putea să o facă.
Dacă
s-ar admite că în această fază și pe calea unei căi
extraordinare de atac s-ar putea invoca, ca motiv de desființare a unei
hotărâri, încălcarea normelor de competență (generală,
materială, teritorială exclusivă), ar însemna ca partea
interesată să aibă posibilitatea să aleagă între
recurs și contestație în anulare, ceea ce însă contravine
principiilor procedurale care guvernează căile de atac ordinare.
Independent
de această împrejurare, Curtea va reține și faptul că
instanța de fond investită cu soluționarea acțiunii
principale (acțiune ce avea ca obiect anularea unui act administrativ) era
competentă să soluționeze cererile reconvenționale
formulate de contestatoare și de
fostul
M.L.P.A.T prin prorogare de competență în baza dispozițiilor
art.17 din Codul de procedură civilă în raport de care „cererile
accesorii și incidente sunt în căderea instanței competente
să judece cererea principală”.
În
ceea ce privește cel de-al doilea motiv de contestație prin care se
invocă dispozițiile art.318 Cod procedură civilă și
acesta urmează a fi respins ca neîntemeiat, pentru următoarele
considerente:
Contestația
în anulare specială este reglementată de dispozițiile art.318
Cod procedură civilă potrivit cu care „hotărârile
instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când
dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când
instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis
din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau
de casare”.
Prin
„greșeală materială”, în sensul dispozițiilor legale
menționate, se înțelege, astfel cum s-a statuat în practica și
literatura de specialitate, o eroare procedurală în legătură cu
aspectele formale ale judecății pentru rectificarea căreia nu
este necesară o reexaminare a fondului cauzei sau o reapreciere a
probelor.
Cu
alte cuvinte, textul procedural mai sus invocat vizează greșeli de
fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere
a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a
unui incident procedural.
Fiind
vorba de un text de excepție, noțiunea de „greșeală
materială” nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe calea
contestației în anulare nu pot fi valorificate greșeli de
judecată care ar putea pune în discuție o reexaminare a fondului,
deoarece s-ar ajunge în situația în care legea ar permite
părților recursul la recurs, soluționat de aceeași
instanță.
Sub
acest aspect, Curtea reține că motivele invocate de contestatoare la
punctul 2 din contestație, se referă la eventuale greșeli de
judecată care pun în discuție reexaminarea fondului
judecății, precum și o reapreciere a probelor, ceea ce însă
este inadmisibil pe calea unei contestații în anulare.
Astfel,
omisiunea instanței de recurs de a acorda preferabilitate certificatului
de atestare a dreptului de proprietate pe motiv că ar fi fost emis la o
dată anterioară; criticile aduse considerentelor de drept și de
fapt reținute de instanță; identificarea greșită a
terenului în raport de numărul stradal reținut; toate reprezintă
aspecte care vizează fondul judecății, ele neputând fi apreciate
ca greșeli materiale în sensul dispozițiilor art.318 Cod
procedură civilă.
În
consecință, în raport de cele mai sus reținute, contestația
în anulare formulată împotriva deciziei nr.3131/ 22.10.2002, va fi
respinsă ca neîntemiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată
de SC „S” SA împotriva deciziei nr.3131 din 22 octombrie 2002 a Curții
Supreme de Justiție – Secția contencios administrativ, ca neîntemeiată.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 11 martie 2003.