ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 412/2004

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 412/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea  înregistrată  la data de 12 mai 2003 sub nr.1385/2003 reclamantul  P.D.D.

a chemat în judecată Ministerul Sănătății și Familiei, Comisia

Interdepartamentală pentru Coordonarea și Sprijinirea Activității Umanitare

solicitând obligarea pârâtului să-i emită de urgență avizul conform H.G.

nr.97/1991, aviz necesar pentru prelungirea vizei temporare de ședere în

România, precum și obligarea pârâtului  și a funcționarilor vinovați, la

500.000.000 lei daune morale.

In motivarea

acțiunii, reclamantul, cetățean german, cu reședința în România, Președinte al

Fundației Umanitare „C.D.B.” cămin pentru copiii străzii, a arătat că deși la

data de 31 martie 2003 s-a prezentat la sediul pârâtului și a solicitat

eliberarea avizului conform H.G. nr. 97/1991, necesar pentru prelungirea vizei

temporare de ședere în România, prezentând  înscrisurile doveditoare din care

rezultă că îndeplinește condițiile pentru  eliberarea avizului de către

autoritatea publică ministerială prin comisia de specialitate, totuși  conducerea

acestei   autorități i-a indicat să completeze  un formular și să depună acte

din care să rezulte  că  se încadrează în prevederile Legii nr.195/2001 – legea

voluntariatului, în condițiile în care în ultimii 12 ani a primit respectivul

aviz doar pe baza recomandării consiliului județean și a hotărârii de

autorizare a fundației.

Reclamantul

a mai susținut că în lipsa  acestui aviz, viza de ședere temporară în România

nu i-a mai fost acordată, motiv pentru care fost nevoit să  plece din țara de

reședință România în Germania timp de 14 zile  în fiecare lună, fiind

atenționat de fiecare dată de  către poliția de frontieră cu privire la

expirarea vizei de rezidență, fapt ce i-a lezat onoarea, demnitatea, aflându-se

într-un  stres permanent datorită expunerii  disprețului și neîncrederii altor

persoane precum și a autorităților. Pentru aceste motive a solicitat acordarea

de daune morale în cuantum de 500.000.000 lei.

Curtea

de Apel București, secția  de contencios administrativ prin sentința civilă

nr.1021 din 25 iunie 2003 a  admis în parte  acțiunea  reclamantului și a

obligat  pârâtul să-i emită reclamantului avizul necesar pentru prelungirea

vizei  de ședere temporară în România, conform legislației în vigoare privind

persoanele care desfășoară activități umanitare. In baza art. 274 din C. proc.

civ. a obligat pârâtul la plata sumei de 8.540.000 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată către reclamant.

Totodată

a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000.000 lei

daune morale.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a beneficiat de

avizele acordate conform H.G. nr. 97/1991 încă din anul 1994 până  în 14 mai

2002, fiind date conform  legislației în vigoare privind persoanele care

desfășoară activități umanitare, fără ca, după intrarea în vigoare a Legii

nr.195/2001, respectiv 24 iunie 2001 să  fi  condiționat   obținerea avizelor

nr. 55.890 din 19  noiembrie 2001 și  nr.22216 din 17 mai 2002 de prezentarea

contractului de voluntariat conform Legii nr.195/2001.

A mai

reținut instanța că petentul reclamant a făcut  dovada faptului că  este președintele

Fundației C.D.B., cu activitate recunoscută în aria teritorială de activitate,

după cum rezultă din recomandarea Consiliului județean Sibiu și Consiliile

locale Iacobeni și Cincu, făcându-se referire și la  faptul că este cetățean de

onoare al comunei Cincu din 18 iunie 2001.

Cel de

al doilea capăt al cererii introductive  privind daunele  morale în cuantum de

500.000.000 lei a fost respins ca nefondat, cu motivarea că reclamantul nu a

făcut dovada aducerii vreunei atingeri prestigiului,  onoarei și demnității sau

reputației sale.

Impotriva

acestei sentințe au declarat recurs reclamantul  și pârâtul Ministerul

Sănătății, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

Recurentul

P.D.D. a criticat sentința instanței de fond, invocând motivele de casare prevăzute

de art. 304  pct. (9) și (10) C. proc. civ., arătând  că instanța a interpretat

incomplet și greșit probele administrate, în sensul că deși s-a dovedit și

reținut refuzul nejustificat al pârâtului de  a-i emite avizul necesar pentru

prelungirea vizei de ședere în România i-a respins nejustificat cererea privind

acordarea de daune morale.

Recursul

formulat de  reclamantul  P.D.D. este fondat pentru considerentele ce se vor

arăta.

Legea

nr.29/1990 a contenciosului administrativ, în art. 1,  consacră principiul că

„orice persoană  fizică  sau  juridică, dacă se  consideră   vătămată   în

drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin

refuzul  nejustificat al unei autorități administrative de a-i  rezolva

cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanțelor

judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei care i-a fost cauzată.”

Totodată

prin art. 11 din aceeași lege se prevede:  „Instanța, soluționând acțiunea poate,

după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ ori să

elibereze un certificat,  o adeverință sau orice alt înscris. Instanța este

competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor

administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

In

cazul  admiterii cererii, instanța va  hotărî și asupra daunelor materiale și

morale cerute”.

Așadar,

prevăzând  competența instanței de  a se pronunța și  asupra daunelor materiale

și morale cerute, art.11 alin.(2), cansacră expres dreptul persoanei vătămate

în drepturile ei printr-un act ilegal ori prin refuzul nejustificat de rezolvare

a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, de a pretinde și

daune morale.

Repararea

prejudiciului de  natură  morală este  condiționată de anularea sau constatarea

existenței unui refuz nejustificat, ambele aspecte  asociate cu încălcarea

unui drept sau  interes legitim,  acțiunea  în  daune morale putând fi

introdusă în subsidiar  cu acțiunea principală având ca obiect constatarea

caracterului nejustificat al refuzului autorității administrative de a emite un

act.

Recunoașterea

caracterului nejustificat al refuzului de emitere a avizului neputând fi

asimilată prin ea însuși cu o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit, respectiv cu o reparație echitabilă în sensul art. 41 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,  reclamantul

era îndreptățit  a pretinde daune  morale  decurgând  din  incertitudinea

prelungită cu privire  la caracterul legal al șederii sale în România, această

stare producându-i o  sursă de neliniște permanentă referitoare la  atingerea

onoarei, demnității și  personalității sale, prin expunerea disprețului și

neîncrederii altor persoane și instituții, cărora a fost nevoit  a le da

explicații cu privire la motivele refuzului de  i se emite  respectivul aviz.

Dauna

morală produsă reclamantului constă în atingerea valorilor care  definesc

personalitatea umană, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional

precum și consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic,  instanța

de fond putând aprecia  în raport cu acestea  importanța  valorilor morale

lezate  și intensitatea cu  care au fost receptate consecințele  vătămării în

plan profesional ca preot catolic și social de  către reclamant.

De

altfel, nici până azi avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere în

România nu a fost eliberată reclamantului, acesta fiind nevoit  a efectua

repetate deplasări în țara sa de domiciliu, fapt dovedit cu vizele aplicate pe

pașaport situație în care  s-a aflat în imposibilitate  de  a administra și

conduce direct activitatea fundației, sub propria sa responsabilitate.

De

asemenea  s-a creat un climat de neîncredere printre locuitorii localităților

din raza de activitate a fundației cât și la nivelul organelor de control de la

frontieră, precum și  un sentiment  de nesiguranță și teamă cu privire la

continuarea activității și un profund sentiment de nedreptate datorat faptului

că autoritățile nu s-au conformat  hotărârii judecătorești pronunțată de prima

instanță.

Din

această perspectivă    motivarea  instanței de fond cu privire la respingerea

cererii de a se acorda daune morale nu poate fi primită, în speță reclamantul,

președinte al unei cunoscute fundații umanitare, cetățean de onoare al comunei

Cincu în raza căreia  își desfășoară  activitatea, a  evidențiat o seria de

împrejurări la care   a fost obligat să se  expună ca urmare a refuzului

autorității de a-i emite  actul solicitat și care i-au adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,  dureri psihice și

suferințe morale care nu pot  fi într-adevăr  comensurate în stabilirea

despăgubirilor, dar nici înlăturate în totalitate sub motivul că nu s-a făcut

dovada lor.

In

raport  cu aceste considerente, recursul reclamantului urmează a fi admis,

casată  sentința atacată în sensul că  se va  admite  în totalitate  acțiunea

reclamantului și obliga pârâtul la plata sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de

daune morale, apreciindu-se  că aceasta reprezintă  echivalentul  prejudiciului

moral concordant  cu atenuarea suferinței părții vătămate.

Cu

privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății.

Prin

motivele de recurs se critică sentința instanței de fond ca fiind lipsită de

temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motive de

casare prevăzute  de art. 304 pct. (9) din C. proc. civ.

Se

susține  că instanța a reținut greșit  faptul că pentru eliberarea  avizului

necesar prelungirii vizei  temporare  de ședere în România nu este necesar să

se încheie un contract de  voluntariat  conform O.U.G. nr.194/2002 și H.G.

nr.97/1991.

In opinia

recurentului pârât beneficiar al voluntariatului este  persoana fizică  sau

juridică  în folosul căreia se  desfășoară o activitate de voluntariat.

Organizația  gazdă poate fi  identică sau diferită de  beneficiarul voluntariatului,

deci și Președintele Fundației era obligat să  încheie un contract de

voluntariat.

Al

doilea motiv  de recurs se referă la greșita obligare a Ministrului Sănătății

la  cheltuieli de judecată  în sumă de 8.540.000 lei față de  reclamant în

raport  cu soluția de  admitere în parte  a  acțiunii.

De

asemenea se impunea ca în baza art. 274 alin.3 C. proc. civ. instanța  în baza

principiului rolului său activ să aprecieze că valoarea onorariului este prea

mare în comparație  cu valoarea pricinii și a muncii îndeplinite de avocat.

Recursul

formulat  de Ministerul Sănătății  este nefondat și se impune  a fi respins ca

atare.

Instanța

de fond, analizând  actele dosarului și  susținerile părților  în mod corect a

reținut că reclamantul prin dovezile depuse în susținerea cererii pentru

eliberarea avizului pentru scutirea taxei de viză, în sensul prevederilor H.G.

nr.97/1991 și a O.U.G. nr.192/2002 îndeplinea condițiile  necesare pentru a-i

fi eliberat avizul de  autoritatea publică prin Comisia de specialitate.

S-a

mai reținut că reclamantul a mai  beneficiat de avizele acordate pentru

facilitățile prevăzute de H.G. nr.97/1991 încă  din anul 1994 până în luna mai

2002, chiar  după intrarea în vigoare  a Legii nr.195/2001 fără să i se fi

condiționat acordarea acestui aviz de prezentarea contractului de voluntariat

conform Legii nr.195/2001, întrucât reclamantul este președintele fundației

umanitare, cu activitate recunoscută în aria  teritorială de  activitate având

recomandările Consiliului Județean Sibiu și ale Consiliilor Locale ale comunelor

Iacobeni și Cincu pentru obținerea acestui aviz.

Din

examinarea dispozițiilor referitoare la conținutul voluntariatului, a

beneficiarului voluntariatului și a contractului de voluntariat, rezultă că

această obligație o au străinii care desfășoară activități de interes umanitar

pe lângă organizații neguvernamentale. Aceste dispoziții legale sprijină  în

special  tinerii care doresc să  dobândească experiență în activitatea

Fundației cu  caracter umanitar, situația în care nu se  află

recurentul-reclamant.

Referitor

la motivul de  recurs  privind cuantumul cheltuielilor de judecată instanța îl

va respinge cu următoarea motivare.

Potrivit

art.274  C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să suporte cheltuielile de judecată.

Faptul

că  acțiunea a fost  admisă în parte nu  justifică reducerea cheltuielilor

corespunzătoare onorariului de avocat plătit.

In

speță, instanța în virtutea  competenței sale de a mări sau micșoara onorariile

avocaților, apreciază că în cauză nu sunt motive de micșorare a cuantumului

onorariului de avocat, întrucât acesta nu este  disproporționat de mare față de

complexitatea pricinii  sau munca îndeplinită de avocat.

Onorariul

avocatului nu se  apreciază în raport cu volumul fizic de muncă ci cu gradul

de  complexitate a procesului, dificultatea și argumentele invocate, de ordin

legislativ și probator,  în susținerea apărărilor.

Având

în vedere cele ce preced recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății

urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de  P.D.D.  împotriva sentinței civile nr.1021 din 25 iunie 2003

a Curții de Apel București, secția de  contencios administrativ.

Casează

sentința atacată în sensul că admite  acțiunea în totalitate și  obligă pârâtul

Ministerul Sănătății la plata sumei de 500.000.000 lei cu titlu de daune

morale.

Respinge

recursul declarat de Ministerul Sănătății, Comisia Interdepartamentală  pentru

Coordonare și Sprijinirea Activităților  Umanitare declarat împotriva  sentinței

civile nr.1021

din 25 iunie 2003 a

Curții de Apel București, secția  contencios administrativ.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  3  februarie  2004.