ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 412/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 mai 2003 sub nr.1385/2003 reclamantul P.D.D. a chemat în judecată Ministerul Sănătății și Familiei, Comisia Interdepartamentală pentru Coordonarea și Sprijinirea Activității Umanitare solicitând obligarea pârâtului să-i emită de urgență avizul conform H.G. nr.97/1991, aviz necesar pentru prelungirea vizei temporare de ședere în România, precum și obligarea pârâtului și a funcționarilor vinovați, la 500.000.000 lei daune morale. In motivarea acțiunii, reclamantul, cetățean german, cu reședința în România, Președinte al Fundației Umanitare „C.D.B.” cămin pentru copiii străzii, a arătat că deși la data de 31 martie 2003 s-a prezentat la sediul pârâtului și a solicitat eliberarea avizului conform H.G.

nr. 97/1991, necesar pentru prelungirea vizei temporare de ședere în România, prezentând înscrisurile doveditoare din care rezultă că îndeplinește condițiile pentru eliberarea avizului de către autoritatea publică ministerială prin comisia de specialitate, totuși conducerea acestei autorități i-a indicat să completeze un formular și să depună acte din care să rezulte că se încadrează în prevederile Legii nr.195/2001 – legea voluntariatului, în condițiile în care în ultimii 12 ani a primit respectivul aviz doar pe baza recomandării consiliului județean și a hotărârii de autorizare a fundației.

Reclamantul a mai susținut că în lipsa acestui aviz, viza de ședere temporară în România nu i-a mai fost acordată, motiv pentru care fost nevoit să plece din țara de reședință România în Germania timp de 14 zile în fiecare lună, fiind atenționat de fiecare dată de către poliția de frontieră cu privire la expirarea vizei de rezidență, fapt ce i-a lezat onoarea, demnitatea, aflându-se într-un stres permanent datorită expunerii disprețului și neîncrederii altor persoane precum și a autorităților. Pentru aceste motive a solicitat acordarea de daune morale în cuantum de 500.000.000 lei. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ prin sentința civilă nr.1021 din 25 iunie 2003 a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să-i emită reclamantului avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere temporară în România, conform legislației în vigoare privind persoanele care desfășoară activități umanitare.

In baza art. 274 din C. proc. civ. a obligat pârâtul la plata sumei de 8.540.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. Totodată a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000.000 lei daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a beneficiat de avizele acordate conform H.G. nr. 97/1991 încă din anul 1994 până în 14 mai 2002, fiind date conform legislației în vigoare privind persoanele care desfășoară activități umanitare, fără ca, după intrarea în vigoare a Legii nr.195/2001, respectiv 24 iunie 2001 să fi condiționat obținerea avizelor nr. 55.890 din 19 noiembrie 2001 și nr.22216 din 17 mai 2002 de prezentarea contractului de voluntariat conform Legii nr.195/2001.

A mai reținut instanța că petentul reclamant a făcut dovada faptului că este președintele Fundației C.D.B., cu activitate recunoscută în aria teritorială de activitate, după cum rezultă din recomandarea Consiliului județean Sibiu și Consiliile locale Iacobeni și Cincu, făcându-se referire și la faptul că este cetățean de onoare al comunei Cincu din 18 iunie 2001. Cel de al doilea capăt al cererii introductive privind daunele morale în cuantum de 500.000.000 lei a fost respins ca nefondat, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada aducerii vreunei atingeri prestigiului, onoarei și demnității sau reputației sale. Impotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul și pârâtul Ministerul Sănătății, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, Recurentul P.D.D.

a criticat sentința instanței de fond, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. (9) și (10) C. proc. civ., arătând că instanța a interpretat incomplet și greșit probele administrate, în sensul că deși s-a dovedit și reținut refuzul nejustificat al pârâtului de a-i emite avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere în România i-a respins nejustificat cererea privind acordarea de daune morale. Recursul formulat de reclamantul P.D.D. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, în art. 1, consacră principiul că „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanțelor judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei care i-a fost cauzată.” Totodată prin art. 11 din aceeași lege se prevede: „Instanța, soluționând acțiunea poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris.

Instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. In cazul admiterii cererii, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute”. Așadar, prevăzând competența instanței de a se pronunța și asupra daunelor materiale și morale cerute, art.11 alin.(2), cansacră expres dreptul persoanei vătămate în drepturile ei printr-un act ilegal ori prin refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, de a pretinde și daune morale. Repararea prejudiciului de natură morală este condiționată de anularea sau constatarea existenței unui refuz nejustificat, ambele aspecte asociate cu încălcarea unui drept sau interes legitim, acțiunea în daune morale putând fi introdusă în subsidiar cu acțiunea principală având ca obiect constatarea caracterului nejustificat al refuzului autorității administrative de a emite un act.

Recunoașterea caracterului nejustificat al refuzului de emitere a avizului neputând fi asimilată prin ea însuși cu o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, respectiv cu o reparație echitabilă în sensul art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, reclamantul era îndreptățit a pretinde daune morale decurgând din incertitudinea prelungită cu privire la caracterul legal al șederii sale în România, această stare producându-i o sursă de neliniște permanentă referitoare la atingerea onoarei, demnității și personalității sale, prin expunerea disprețului și neîncrederii altor persoane și instituții, cărora a fost nevoit a le da explicații cu privire la motivele refuzului de i se emite respectivul aviz.

Dauna morală produsă reclamantului constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional precum și consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic, instanța de fond putând aprecia în raport cu acestea importanța valorilor morale lezate și intensitatea cu care au fost receptate consecințele vătămării în plan profesional ca preot catolic și social de către reclamant. De altfel, nici până azi avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere în România nu a fost eliberată reclamantului, acesta fiind nevoit a efectua repetate deplasări în țara sa de domiciliu, fapt dovedit cu vizele aplicate pe pașaport situație în care s-a aflat în imposibilitate de a administra și conduce direct activitatea fundației, sub propria sa responsabilitate.

De asemenea s-a creat un climat de neîncredere printre locuitorii localităților din raza de activitate a fundației cât și la nivelul organelor de control de la frontieră, precum și un sentiment de nesiguranță și teamă cu privire la continuarea activității și un profund sentiment de nedreptate datorat faptului că autoritățile nu s-au conformat hotărârii judecătorești pronunțată de prima instanță.

Din această perspectivă motivarea instanței de fond cu privire la respingerea cererii de a se acorda daune morale nu poate fi primită, în speță reclamantul, președinte al unei cunoscute fundații umanitare, cetățean de onoare al comunei Cincu în raza căreia își desfășoară activitatea, a evidențiat o seria de împrejurări la care a fost obligat să se expună ca urmare a refuzului autorității de a-i emite actul solicitat și care i-au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dureri psihice și suferințe morale care nu pot fi într-adevăr comensurate în stabilirea despăgubirilor, dar nici înlăturate în totalitate sub motivul că nu s-a făcut dovada lor.

In raport cu aceste considerente, recursul reclamantului urmează a fi admis, casată sentința atacată în sensul că se va admite în totalitate acțiunea reclamantului și obliga pârâtul la plata sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale, apreciindu-se că aceasta reprezintă echivalentul prejudiciului moral concordant cu atenuarea suferinței părții vătămate. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății. Prin motivele de recurs se critică sentința instanței de fond ca fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motive de casare prevăzute de art. 304 pct. (9) din C. proc. civ. Se susține că instanța a reținut greșit faptul că pentru eliberarea avizului necesar prelungirii vizei temporare de ședere în România nu este necesar să se încheie un contract de voluntariat conform O.U.G.

nr.194/2002 și H.G. nr.97/1991. In opinia recurentului pârât beneficiar al voluntariatului este persoana fizică sau juridică în folosul căreia se desfășoară o activitate de voluntariat. Organizația gazdă poate fi identică sau diferită de beneficiarul voluntariatului, deci și Președintele Fundației era obligat să încheie un contract de voluntariat. Al doilea motiv de recurs se referă la greșita obligare a Ministrului Sănătății la cheltuieli de judecată în sumă de 8.540.000 lei față de reclamant în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii. De asemenea se impunea ca în baza art. 274 alin.3 C. proc. civ. instanța în baza principiului rolului său activ să aprecieze că valoarea onorariului este prea mare în comparație cu valoarea pricinii și a muncii îndeplinite de avocat.

Recursul formulat de Ministerul Sănătății este nefondat și se impune a fi respins ca atare. Instanța de fond, analizând actele dosarului și susținerile părților în mod corect a reținut că reclamantul prin dovezile depuse în susținerea cererii pentru eliberarea avizului pentru scutirea taxei de viză, în sensul prevederilor H.G. nr.97/1991 și a O.U.G. nr.192/2002 îndeplinea condițiile necesare pentru a-i fi eliberat avizul de autoritatea publică prin Comisia de specialitate. S-a mai reținut că reclamantul a mai beneficiat de avizele acordate pentru facilitățile prevăzute de H.G.

nr.97/1991 încă din anul 1994 până în luna mai 2002, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr.195/2001 fără să i se fi condiționat acordarea acestui aviz de prezentarea contractului de voluntariat conform Legii nr.195/2001, întrucât reclamantul este președintele fundației umanitare, cu activitate recunoscută în aria teritorială de activitate având recomandările Consiliului Județean Sibiu și ale Consiliilor Locale ale comunelor Iacobeni și Cincu pentru obținerea acestui aviz. Din examinarea dispozițiilor referitoare la conținutul voluntariatului, a beneficiarului voluntariatului și a contractului de voluntariat, rezultă că această obligație o au străinii care desfășoară activități de interes umanitar pe lângă organizații neguvernamentale.

Aceste dispoziții legale sprijină în special tinerii care doresc să dobândească experiență în activitatea Fundației cu caracter umanitar, situația în care nu se află recurentul-reclamant. Referitor la motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată instanța îl va respinge cu următoarea motivare. Potrivit art.274 C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să suporte cheltuielile de judecată. Faptul că acțiunea a fost admisă în parte nu justifică reducerea cheltuielilor corespunzătoare onorariului de avocat plătit. In speță, instanța în virtutea competenței sale de a mări sau micșoara onorariile avocaților, apreciază că în cauză nu sunt motive de micșorare a cuantumului onorariului de avocat, întrucât acesta nu este disproporționat de mare față de complexitatea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Onorariul avocatului nu se apreciază în raport cu volumul fizic de muncă ci cu gradul de complexitate a procesului, dificultatea și argumentele invocate, de ordin legislativ și probator, în susținerea apărărilor. Având în vedere cele ce preced recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de P.D.D. împotriva sentinței civile nr.1021 din 25 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată în sensul că admite acțiunea în totalitate și obligă pârâtul Ministerul Sănătății la plata sumei de 500.000.000 lei cu titlu de daune morale. Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătății, Comisia Interdepartamentală pentru Coordonare și Sprijinirea Activităților Umanitare declarat împotriva sentinței civile nr.1021 din 25 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.