ÎCCJ, decizie (scj.ro #85188)

Acțiune

în contencios administrativ. Refuzul nejustificat de a emite un aviz. Dreptul

la acordarea de daune morale. Condiții

Prevăzând  competența instanței de  a se pronunța și  asupra

daunelor materiale și morale cerute, art.11 alin.(2), consacră expres dreptul

persoanei vătămate în drepturile ei printr-un act ilegal ori prin refuzul

nejustificat de rezolvare  a unei cereri privind un drept recunoscut de

lege, de a pretinde și daune morale.

Repararea prejudiciului de natură morală este condiționată de anularea sau

constatarea existenței unui refuz nejustificat, ambele aspecte fiind asociate

cu încălcarea  unui drept sau  interes legitim. Acțiunea

în  daune morale poate fi  introdusă în subsidiar  cu acțiunea

principală, având ca obiect constatarea caracterului nejustificat al refuzului

autorității administrative de a emite un act.

Secția de contencios

administrativ, decizia nr.412 din 3 februarie 2004

Prin acțiunea  înregistrată  la data de 12 mai 2003 sub nr.1385/2003

reclamantul  P.D.D. a chemat în judecată Ministerul Sănătății și Familiei,

Comisia Interdepartamentală pentru Coordonarea și Sprijinirea Activității

Umanitare, solicitând obligarea pârâtului să-i emită de urgență avizul conform

H.G. nr.97/1991, aviz necesar pentru prelungirea vizei temporare de ședere în

România, precum și obligarea pârâtului  și a funcționarilor vinovați, la

500.000.000 lei daune morale.

In motivarea acțiunii, reclamantul, cetățean german, cu reședința în România,

Președinte al Fundației Umanitare „C.D.B. cămin pentru copiii străzii”, a arătat

că, deși la data de 31 martie 2003 s-a prezentat la sediul pârâtului și a

solicitat  eliberarea avizului, conform H.G. nr. 97/1991, necesar pentru

prelungirea vizei temporare de ședere în România, prezentând  înscrisurile

doveditoare din care rezultă că îndeplinește condițiile pentru  eliberarea

avizului de către autoritatea publică ministerială prin comisia de

specialitate, totuși  conducerea  acestei   autorități i-a

indicat să completeze  un formular și să depună acte din care să

rezulte  că  se încadrează în prevederile Legii nr.195/2001 a

voluntariatului, în condițiile în care în ultimii 12 ani a primit respectivul

aviz doar pe baza recomandării consiliului județean și a hotărârii de

autorizare a fundației.

Reclamantul a mai susținut că în lipsa  acestui aviz, viza de ședere

temporară în România nu i-a mai fost acordată, motiv pentru care a fost nevoit

să  plece din țara de reședință (România), în Germania, timp de 14 zile în

fiecare lună, fiind atenționat de fiecare dată de  către poliția de

frontieră cu privire la expirarea vizei de rezidență, fapt ce i-a lezat

onoarea, demnitatea, aflându-se într-un  stres permanent datorită

expunerii  disprețului și neîncrederii altor persoane, precum și a

autorităților. Pentru aceste motive a solicitat acordarea de daune morale în

cuantum de 500.000.000 lei.

Curtea de Apel București, secția  de contencios administrativ, a

admis în parte  acțiunea  reclamantului și a obligat  pârâtul

să-i emită reclamantului avizul necesar pentru prelungirea  vizei  de

ședere temporară în România, conform legislației în vigoare privind persoanele

care desfășoară activități umanitare. In baza art. 274 din C. proc. civ. a

obligat pârâtul la plata sumei de 8.540.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

către reclamant. Totodată, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata

sumei de 500.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a beneficiat

de avizele acordate, conform H.G. nr. 97/1991, încă din anul 1994 până  în

14 mai 2002. Avizele au fost date conform  legislației în vigoare privind

persoanele care desfășoară activități umanitare, fără ca, după intrarea în

vigoare a Legii nr.195/2001, respectiv 24 iunie 2001 să  fi  condiționat

obținerea avizelor nr. 55.890 din 19  noiembrie 2001 și  nr.22216 din

17 mai 2002 de prezentarea contractului de voluntariat, conform Legii

nr.195/2001.

Instanța a mai  reținut că petentul-reclamant a făcut  dovada

faptului că  este președintele Fundației C.D.B., cu activitate recunoscută

în aria teritorială de activitate, după cum rezultă din recomandarea

Consiliului județean Sibiu și Consiliile locale Iacobeni și Cincu, făcându-se

referire și la  faptul că este cetățean de onoare al comunei Cincu din 18

iunie 2001.

Cel de al doilea capăt al cererii introductive  privind daunele

morale în cuantum de 500.000.000 lei a fost respins ca nefondat, cu motivarea

că reclamantul nu a făcut dovada aducerii vreunei atingeri prestigiului,

onoarei și demnității sau reputației sale.

Impotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul  și pârâtul

Ministerul  Sănătății, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

Recurentul P.D.D. a criticat sentința instanței de fond, invocând motivele de

casare prevăzute  de art. 304  pct. (9) și (10) C. proc. civ.,

arătând  că instanța a interpretat  incomplet și greșit probele

administrate, în sensul că, deși s-a dovedit și reținut refuzul nejustificat al

pârâtului de  a-i emite avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere

în România, instanța i-a respins nejustificat cererea privind acordarea de

daune morale.

Recursul formulat de  reclamantul  P.D.D. este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta.

Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, în art. 1,  consacră

principiul că „orice persoană  fizică  sau  juridică, dacă

se  consideră   vătămată   în drepturile sale,

recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul

nejustificat al unei autorități administrative de a-i  rezolva

cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanțelor

judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei care i-a fost cauzată.”

Totodată prin art. 11 din aceeași lege se prevede:  „ (1)Instanța,

soluționând acțiunea poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul

administrativ ori să elibereze un certificat,  o adeverință sau orice alt

înscris. Instanța este  competentă să se pronunțe și asupra legalității

actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului

supus judecății. (2) In cazul  admiterii cererii, instanța va  hotărî

și asupra daunelor materiale și morale cerute”.

Așadar, prevăzând  competența instanței de  a se pronunța și

asupra daunelor materiale și morale cerute, art.11 alin.(2), consacră expres

dreptul persoanei vătămate în drepturile ei printr-un act ilegal ori prin

refuzul nejustificat de rezolvare  a unei cereri referitoare la un drept

recunoscut de lege, de a pretinde și daune morale.

Repararea prejudiciului de natură morală este condiționată de anularea sau

constatarea existenței unui refuz nejustificat, ambele aspecte  fiind

asociate cu încălcarea  unui drept sau  interes legitim,  iar

acțiunea  în  daune morale poate fi  introdusă în

subsidiar  cu acțiunea principală, având ca obiect constatarea

caracterului nejustificat al refuzului autorității administrative de a emite un

act.

Recunoașterea caracterului nejustificat al refuzului de emitere a avizului

neputând fi asimilată prin ea înseși cu o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciul moral suferit, respectiv cu o reparație echitabilă, în sensul art.

41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale,  reclamantul era îndreptățit  a pretinde daune

morale  decurgând  din  incertitudinea prelungită cu

privire  la caracterul legal al șederii sale în România. Această stare i-a

produs o  sursă de neliniște permanentă referitoare la  atingerea

onoarei, demnității și  personalității sale, prin expunerea disprețului și

neîncrederii altor persoane și instituții, cărora a fost nevoit  a le

da  explicații cu privire la motivele refuzului de  i se emite

respectivul aviz.

Dauna morală produsă reclamantului constă în atingerea valorilor care

definesc  personalitatea umană, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul

profesional, precum și consecințele negative suferite de reclamant pe plan

psihic,  instanța de fond putând aprecia  în raport cu acestea

importanța  valorilor morale lezate  și intensitatea cu  care au

fost receptate consecințele  vătămării în plan profesional ca preot

catolic și social de  către reclamant.

De altfel, nici până azi avizul necesar pentru prelungirea vizei de ședere în

România nu a fost eliberat reclamantului, acesta fiind nevoit  a efectua

repetate deplasări în țara sa de domiciliu, fapt dovedit cu vizele aplicate pe

pașaport, fiind în imposibilitate  de  a administra și conduce direct

activitatea fundației, sub propria sa responsabilitate.

De asemenea,  s-a creat un climat de neîncredere printre locuitorii

localităților  din raza de activitate a fundației, cât și la nivelul

organelor de control de la frontieră, precum și  un sentiment  de

nesiguranță și teamă cu privire la continuarea activității și un profund

sentiment de nedreptate datorat faptului că autoritățile nu s-au

conformat  hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță.

Din această perspectivă, motivarea  instanței de fond cu privire la

respingerea cererii de a se acorda daune morale nu poate fi primită, în speță

reclamantul, președinte al unei cunoscute fundații umanitare, cetățean de

onoare al comunei Cincu în raza căreia  își desfășoară  activitatea,

a  evidențiat o serie de  împrejurări la care  a fost obligat să

se  expună ca urmare a refuzului autorității de a-i emite  actul

solicitat și care i-au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului,  suferințe morale care nu pot  fi într-adevăr

comensurate în stabilirea despăgubirilor, dar nici înlăturate în totalitate sub

motivul că nu s-a făcut  dovada lor.

In raport  cu aceste considerente, recursul reclamantului a fost

admis,  sentința atacată a fost casată, în sensul că  s-a

admis  în totalitate  acțiunea reclamantului și pârâtul a fost

obligat la plata sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale,

apreciindu-se  că aceasta reprezintă  echivalentul

prejudiciului moral concordant  cu atenuarea suferinței părții vătămate.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății, prin motivele

de recurs se critică sentința instanței de fond ca fiind lipsită de temei legal

și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motive de casare

prevăzute  de art. 304 pct. (9) din C. proc. civ.

Se susține  că instanța a reținut greșit  faptul că pentru

eliberarea  avizului necesar prelungirii vizei  temporare  de

ședere în România nu este necesar să se încheie un contract de

voluntariat  conform O.U.G. nr.194/2002 și H.G. nr.97/1991.

Al doilea motiv  de recurs se referă la greșita obligare a ministrului

sănătății la  cheltuieli de judecată  în sumă de 8.540.000 lei față

de  reclamant în raport  cu soluția de  admitere în parte

a  acțiunii.

De asemenea, se impunea ca în baza art. 274 alin.3 C. proc. civ.,

instanța  în baza principiului rolului său activ să aprecieze că valoarea

onorariului este prea mare în comparație  cu valoarea pricinii și a muncii

îndeplinite de avocat.

Recursul formulat  de Ministerul Sănătății  este nefondat.

Instanța de fond, analizând  actele dosarului și  susținerile

părților,  în mod corect, a reținut că reclamantul, prin dovezile depuse

în susținerea cererii pentru eliberarea avizului pentru scutirea taxei de viză,

în sensul prevederilor H.G. nr.97/1991 și a O.U.G. nr.192/2002, îndeplinea

condițiile  necesare pentru a-i fi eliberat avizul de  autoritatea

publică prin Comisia de specialitate.

S-a  mai reținut că reclamantul a mai  beneficiat de avizele acordate

pentru facilitățile prevăzute de H.G. nr.97/1991 încă  din anul 1994 până

în luna mai 2002, chiar  după intrarea în vigoare  a Legii

nr.195/2001, fără să i se fi condiționat acordarea acestui aviz de prezentarea

contractului de voluntariat conform Legii nr.195/2001, întrucât reclamantul

este președintele fundației umanitare, cu activitate recunoscută în aria

teritorială de  activitate având recomandările Consiliului Județean

Sibiu și ale Consiliilor Locale ale comunelor Iacobeni și Cincu pentru

obținerea acestui aviz.

Din examinarea dispozițiilor referitoare la conținutul voluntariatului, a

beneficiarului voluntariatului și a contractului de voluntariat, rezultă că

această obligație o au străinii care desfășoară activități de interes umanitar

pe lângă organizații neguvernamentale. Aceste dispoziții legale sprijină

în special  tinerii care doresc să  dobândească experiență în

activitatea Fundației cu  caracter umanitar, situația în care nu se

află recurentul-reclamant.

Referitor la motivul de  recurs  privind cuantumul cheltuielilor de

judecată instanța l-a respins cu următoarea motivare: potrivit art.274  C.

proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să suporte

cheltuielile de judecată.

Faptul că acțiunea a fost admisă în parte nu  justifică reducerea

cheltuielilor corespunzătoare onorariului de avocat plătit.

In speță, instanța, în virtutea  competenței sale de a mări sau micșoara

onorariile avocaților, apreciază că în cauză nu sunt motive de micșorare a

cuantumului onorariului de avocat, întrucât acesta nu este

disproporționat de mare față de complexitatea pricinii  sau munca

îndeplinită de avocat.

Onorariul avocatului nu se  apreciază în raport cu volumul fizic de muncă,

ci cu gradul de  complexitate a procesului, dificultatea și argumentele

invocate, de ordin legislativ și probator,  în susținerea apărărilor.

În consecință, recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății a fost respins

ca nefondat.