ÎCCJ, decizie (scj.ro #85061)

Cetățean străin. Depășirea termenului de ședere legală. Contestarea măsurii de returnare și invocarea dreptului la un proces echitabil. Desfășurarea procedurilor contencioase nu schimbă caracterul nelegal al șederii. O.U.G. nr. 194/2002 Cuprins pe materii: Drept administrativ Indice alfabetic: Cetățean străin. Ședere nelegală. Măsură de returnare. Dreptul la un proces echitabil. Faptul că după expirarea termenului de ședere legală în România, cetățeanul străin a formulat acțiuni în justiție având ca obiect contestarea nelegalității măsurilor dispuse împotriva sa, nu este de natură a înlătura caracterul nelegal al șederii. Argumentul privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, nu poate fi reținut, cu atât mai mult cu cât, chiar după pronunțarea unei hotărâri irevocabile în ce privește contestația asupra măsurilor dispuse, reclamantul a continuat să locuiască ilegal pe teritoriul României.

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 170 din 18 ianuarie 2006 Notă: O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, a fost republicată în M. Of. nr. 201 din 08.03.2004. Prin acțiunea înregistrată la 12 octombrie 2004, ZM, cetățean chinez, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Autoritatea pentru Străini, să fie anulate deciziile nr.634783 și nr.4074691 prin care la data de 7 octombrie 2004 s-a dispus returnarea sa, cu interdicția de intrare în România pe o perioadă de 3 ani, precum și anularea rezoluției nr.3566/II/5/2004, prin care la aceeași dată s-a dispus luarea sa în custodie publică până la 5 noiembrie 2004. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că măsurile administrative dispuse de pârâți sunt nelegale, pentru că se află în situația interzicerii returnării prevăzută în art.89 alin.1 lit.b) pct.1 și lit.f) din O.U.G.

nr.194/2002, beneficiind de protecția totală conferită de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, returnarea aduce dreptului la viața de familie o vătămare disproporționată în raport cu scopul pentru care a fost luată. Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ a respins acțiunea ca neîntemeiată prin sentința civilă nr.2.135 din 14 octombrie 2004, cu motivarea că, la data luării măsurilor contestate, reclamantul nu avea reglementată șederea pe teritoriul României și nu se încadra în situațiile de interzicere a returnării prevăzute de art.89 din O.U.G.nr.194/2002 sau de acordare a tolerării. Instanța de fond a apreciat că este legală și interdicția de intrare în România, deoarece reclamantul a avut o ședere nelegală de 2 ani și 8 luni, de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul său de ședere.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat recurs, susținând că instanța de fond a reținut greșit că a avut ședere nelegală din data de 20 iunie 2001, deși a dovedit cu înscrisuri caracterul legal al șederii sale în perioadele soluționării plângerii împotriva vizei de ieșire nr.730.731 din 27 iunie 2001, a cererii de recunoaștere a statutului de refugiat și a cererii de acordare a tolerării, că prin menținerea măsurilor contestate, instanța de fond a încălcat dreptul său la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, conform art.21 din Constituție și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurs este nefondat. Caracterul ilegal al șederii recurentului pe teritoriul României și durata șederii ilegale au fost stabilite de instanța de fond pe baza înscrisurilor depuse la dosar, al căror conținut nu a fost contestat de către recurent.

În fapt, s-a reținut că recurentul a avut ședere ilegală în România de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul de ședere și nu a solicitat reglementarea situației sale până la 7 octombrie 2004, când a fost depistat cu ședere ilegală și a fost luat în custodie publică. Recurentul a susținut neîntemeiat că în perioada 20 iunie 2001 – 7 octombrie 2004 șederea sa în România a fost legală, ca urmare a acțiunilor judiciare în curs de soluționare, care au impus prezența sa pentru a lua cunoștință de măsurile dispuse împotriva sa, pentru a-și formula apărări și pentru a exercita căile de atac prevăzute de lege. Constatarea instanței de fond privind șederea ilegală a recurentului în România, în perioada susmenționată, nu reprezintă o încălcarea a dispozițiilor art.21 din Constituție, republicată și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Vătămarea adusă acestui drept prin hotărârea pronunțată în cauză a fost invocată fără temei în recurs, în condițiile în care recurentul a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva măsurilor dispuse de autoritățile competente cu privire la statutul său în România. Din actele dosarului, rezultă că recurentul a contestat în justiție viza de ieșire nr.730731 din 27 iunie 2001 și refuzul de a i se acorda statutul de refugiat și plângerile sale au fost respinse prin sentința civilă nr.1.405 din 23 octombrie 2001 a Curții de Apel București, irevocabilă prin nerecurare și sentința civilă nr.2.039 din 22 martie 2004, a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă prin decizia nr.1568 din 5 august 2004 a Tribunalului București.

Exercitarea de către recurent a dreptului privind accesul liber la justiție nu a legalizat însă dreptul său de ședere în România, pentru că în tot acest interval de timp dreptul de ședere nu a fost prelungit printr-un act al autorității române competente sau prin efectul unei dispoziții legale. Existența procedurilor judiciare a fost invocată neîntemeiat și față de împrejurarea că, deși plângerea împotriva vizei de ieșire a fost respinsă prin sentința civilă nr.405 din 23 octombrie 2001, irevocabilă prin nerecurare, recurentul nu a părăsit teritoriul României, continuând să locuiască ilegal și a solicitat acordarea statutului de refugiat numai la 22 ianuarie 2004, iar pentru acordarea regimului tolerării a formulat acțiune în justiție la 12 octombrie 2004, ulterior datei la care au fost luate măsurile contestate în cauză.

Față de motivele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea a respins recursul ca nefondat.