ÎCCJ, decizie (scj.ro #85061)

Cetățean

străin. Depășirea termenului de ședere legală. Contestarea măsurii de returnare

și invocarea dreptului la un proces echitabil. Desfășurarea procedurilor

contencioase nu schimbă caracterul nelegal al șederii.

O.U.G. nr. 194/2002

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Cetățean

străin.

Ședere nelegală.

Măsură de returnare.

Dreptul la un proces echitabil.

Faptul că după expirarea

termenului de ședere legală în România, cetățeanul străin a formulat acțiuni în

justiție având ca obiect contestarea nelegalității măsurilor dispuse împotriva

sa, nu este de natură a înlătura caracterul nelegal al șederii. Argumentul

privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, nu poate fi reținut, cu

atât mai mult cu cât, chiar după pronunțarea unei hotărâri irevocabile în ce

privește contestația asupra măsurilor dispuse, reclamantul a continuat să

locuiască ilegal pe teritoriul României.

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia nr. 170 din 18 ianuarie 2006

Notă:

O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, a fost republicată

în M. Of. nr. 201 din 08.03.2004.

Prin acțiunea înregistrată la 12 octombrie 2004, ZM, cetățean chinez, a

solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și Autoritatea pentru Străini, să fie anulate deciziile nr.634783 și

nr.4074691 prin care la data de 7 octombrie 2004 s-a dispus returnarea sa, cu

interdicția de intrare în România pe o perioadă de 3 ani, precum și anularea

rezoluției nr.3566/II/5/2004, prin care la aceeași dată s-a dispus luarea sa în

custodie publică până la 5 noiembrie 2004.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că măsurile administrative

dispuse de pârâți sunt nelegale, pentru că se află în situația interzicerii

returnării prevăzută în art.89 alin.1 lit.b) pct.1 și lit.f) din O.U.G.

nr.194/2002,  beneficiind de protecția totală conferită de art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, returnarea aduce

dreptului la viața de familie o vătămare disproporționată în raport cu scopul

pentru care a fost luată.

Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ a respins

acțiunea ca neîntemeiată prin sentința civilă nr.2.135 din 14 octombrie 2004,

cu motivarea că, la data luării măsurilor contestate, reclamantul nu avea

reglementată șederea pe teritoriul României și nu se încadra în situațiile de

interzicere a returnării prevăzute de art.89 din O.U.G.nr.194/2002 sau de

acordare a tolerării. Instanța de fond a apreciat că este legală și interdicția

de intrare în România, deoarece reclamantul a avut o ședere nelegală de 2 ani

și 8 luni, de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul său de ședere.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat recurs, susținând că

instanța de fond a reținut greșit că a avut ședere nelegală din data de 20

iunie 2001, deși a dovedit cu înscrisuri caracterul legal al șederii sale în

perioadele soluționării plângerii împotriva vizei de ieșire nr.730.731 din 27

iunie 2001, a cererii de recunoaștere a statutului de refugiat și a cererii de

acordare a tolerării, că prin menținerea măsurilor contestate, instanța de fond

a încălcat dreptul său la accesul liber la justiție și dreptul la un proces

echitabil, conform art.21 din Constituție și art.6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recurs este nefondat.

Caracterul ilegal al șederii recurentului pe teritoriul României și durata

șederii ilegale au fost stabilite de instanța de fond pe baza înscrisurilor

depuse la dosar, al căror conținut nu a fost contestat de către recurent.

În fapt, s-a reținut că recurentul a avut ședere ilegală în România de la data

de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul de ședere și nu a solicitat

reglementarea situației sale până la 7 octombrie 2004, când a fost depistat cu

ședere ilegală și a fost luat în custodie publică.

Recurentul a susținut neîntemeiat că în perioada 20 iunie 2001 – 7 octombrie

2004 șederea sa în România a fost legală, ca urmare a  acțiunilor

judiciare în curs de soluționare, care au impus prezența sa pentru a lua

cunoștință de măsurile dispuse împotriva sa, pentru a-și formula apărări și

pentru a  exercita căile de atac prevăzute de lege.

Constatarea instanței de fond privind șederea ilegală a recurentului în

România, în perioada susmenționată, nu reprezintă o încălcarea a dispozițiilor

art.21 din Constituție, republicată și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Vătămarea adusă acestui drept prin hotărârea pronunțată în cauză a fost

invocată fără temei în recurs, în condițiile în care recurentul a exercitat

căile de atac prevăzute de lege împotriva măsurilor dispuse de autoritățile

competente cu privire la statutul său în România.

Din actele dosarului, rezultă că recurentul a contestat în justiție viza de

ieșire nr.730731 din 27 iunie 2001 și refuzul de a i se acorda statutul de

refugiat și plângerile sale au fost respinse prin sentința civilă nr.1.405 din

23 octombrie 2001 a Curții de Apel București, irevocabilă prin nerecurare și

sentința civilă nr.2.039 din 22 martie 2004, a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă

prin decizia nr.1568 din 5 august 2004 a Tribunalului București.

Exercitarea de către recurent a dreptului privind accesul liber la justiție nu

a legalizat însă dreptul său de ședere în România, pentru că în tot acest

interval de timp dreptul de ședere nu a fost prelungit printr-un act al

autorității române competente sau prin efectul unei dispoziții legale.

Existența procedurilor judiciare a fost invocată neîntemeiat și față de

împrejurarea că, deși plângerea împotriva vizei de ieșire a fost respinsă prin

sentința civilă nr.405 din 23 octombrie 2001, irevocabilă prin nerecurare,

recurentul nu a părăsit teritoriul României, continuând să locuiască ilegal și

a solicitat acordarea statutului de refugiat numai la 22 ianuarie 2004, iar

pentru acordarea regimului tolerării a formulat acțiune în justiție la 12

octombrie 2004, ulterior datei la care au fost luate măsurile contestate în

cauză.

Față de motivele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii atacate, Curtea a respins recursul ca nefondat.