ÎCCJ, decizie (scj.ro #85115)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #85115) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cetățean
străin. Măsura de luare în custodie publică și de returnare. Acordarea
tolerării pe teritoriul României. Aplicabilitatea măsurii returnării la
încetarea motivelor de tolerare
O.U.G.
nr. 194/2002
, art. 4 alin. 4; art. 100 alin. 2 și 4
Faptul că ulterior luării sale în custodie, cetățeanul străin a
cerut protecția la Oficiul Național pentru Refugiați, are efect cu
privire la încetarea măsurii de luare în custodie publică, și nu duce la
anularea actului administrativ prin care s-a dispus returnarea cu interdicția
de intrare în țară, legal emisă.
Pe de
altă parte, măsura tolerării rămânerii pe teritoriul României nu anulează
măsura returnării, care urmează să fie pusă în executare la încetarea
motivelor obiective care au dus la acordarea tolerării
.
I.C.C.J.,
Secția de contencios administrativ și fiscal,
decizia
nr.954 din 15 februarie 2005
Prin acțiunea înregistrată la 19 martie 2003 reclamanta Z.X. cetățeană chineză,
a solicitat anularea măsurii luării sale în custodie publică dispusă la data de
18 martie 2003 și interzicerea măsurii returnării sale în țara de origine.
În motivarea acțiunii, reclamanta arată că a formulat cererea de acordare a
statutului de refugiat, fiindu-i aplicabile prevederile art.89 alin.1 lit.
„e-f” din O.U.G. nr.194/2002.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ prin sentința
civilă nr.381 din 24 martie 2003 a respins acțiunea, apreciind că, dispozițiile
art.89 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002 nu sunt aplicabile în speță, deoarece
reclamanta a formulat cererea ulterior măsurii de returnare și luare în
custodie publică.
Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta Z.X.,
susținând în esență că în mod greșit instanța a reținut că, dacă cererea de
solicitare a statutului de refugiat este ulterioară datei la care au fost
dispuse măsurile de returnare și luare în custodie publică, nu mai sunt
aplicabile prevederile Ordonanței Guvernului nr.102/2000, cu privire la
statutul refugiaților.
Că instanța a încălcat prevederile imperative ale art.134 lit. a din O.U.G.
nr.194/2002.
Recursul este nefondat.
Intimata reclamanta a intrat în România la data de 8 noiembrie 2000 cu viză de
scurtă ședere, acordată de Ambasada României la Bejing, în
calitate de asociat la S.C. „Y.L.Z.” SRL, cu sediul în București. I-a
fost prelungit succesiv dreptul de ședere în țară până la data de 14
septembrie 2002.
În urma unei acțiuni organizate de lucrătorii Autorității pentru străini
în complexul Europa la data de 18 martie 2003, intimata reclamantă a fost
depistată fără nici un document de călătorie și având dreptul de ședere expirat
din 14 septembrie 2002.
La data de 19 martie 2003, a doua zi după cazarea sa în Centrul
pentru străini în vederea returnării, intimata reclamantă a depus o cerere la
Oficiul Național pentru Refugiați, invocând persecuții care au determinat-o să
plece din țara sa. Cererea i-a fost respinsă definitiv și invocabil la data de
22 ianuarie 2004.
Prin decizia civilă nr.79 din 22 octombrie 2004, Tribunalul București reține:
„temerea de persecuție invocată de petentă este lipsită de orice fundament”,
„neexistând nici o legătură de cauzalitate între părăsirea țării de origine și
temerea invocată sau între aceasta din urmă și împrejurarea că
solicitanta de azil nu mai dorește să se reîntoarcă în China”, deoarece aceasta
a părăsit în mod legal țara de origine, venind în România cu viza de afaceri,
iar cererea de azil a formulat-o după ce autoritățile române i-au aplicat viza
de ieșire din țară și nu dintr-o nevoie reală de protecție din partea statului
român.
Măsura returnării a fost dispusă în conformitate cu prevederile art.86 alin.
(2) lit. b din O.U.G. nr.194/2002, întrucât reclamanta nu a solicitat
prelungirea drepturilor de ședere în România.
În temeiul art.102 alin.1 lit. a din același act normativ, s-a instituit
interdicția de intrare în România pentru o perioadă de 1 an, ținându-se cont de
durata șederii ilegale în România, care era de aproape 1 an.
Totodată, conform prevederilor art.93 alin. (2) și art.87 alin.3 din actul
normativ menționat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus,
prin rezoluție, luarea în custodia publică a străinului, întrucât aceasta nu
poseda document de călătorie valabil.
Art.4 alin.4 din O.U.G. nr.194/2002, republicată prevede că: „străini aflați pe
teritoriul României sunt obligați …. să nu rămână pe teritoriul României peste
perioada pentru care li s-a aprobat șederea, precum și să depună toate
diligențele necesare pentru a ieși din România până la expirarea acestei
perioade”.
Din actele dosarului instanței de fond rezultă că reclamanta în mod voit nu a
părăsit teritoriul României, neavând nici o justificare a perioadei de ședere
ilegală.
Faptul că ulterior luării sale în custodie, reclamanta a cerut protecția la
O.N.R., are efect cu privire la încetarea măsurii de luare în custodie
publică, și nu duce la anularea actului administrativ prin care s-a dispus
returnarea cu interdicția de intrare în țară, legal
emisă.
Invocarea de către recurentă a faptului că a fost tolerată pe teritoriul
României, în baza sentinței civile nr.1913 din 30 septembrie 2004 a Curții
de Apel București, irevocabilă prin nerecurare nu poate fi reținută.
Potrivit art.100 alin. (2) din O.U.G. nr.194/2002 „Tolerarea nu anulează
obligația străinilor de a părăsi teritoriul statului român la încetarea
motivelor pentru care a fost acordată”.
Alin.4 al aceluiași articol prevede că: „La încetarea motivelor care au stat la
baza acordării tolerării, străinul va fi îndepărtat imediat de pe teritoriul României,
fără o notificare prealabilă”.
Altfel spus, tolerarea rămânerii pe teritoriul României nu anulează
măsura returnării care urmează să fie pusă în executare la încetarea
motivelor obiective care au dus la acordarea tolerării.
Recursul a fost respins ca nefondat.