ÎCCJ, decizie (scj.ro #85115)

Cetățean străin. Măsura de luare în custodie publică și de returnare. Acordarea tolerării pe teritoriul României. Aplicabilitatea măsurii returnării la încetarea motivelor de tolerare O.U.G. nr. 194/2002 , art. 4 alin. 4; art. 100 alin. 2 și 4 Faptul că ulterior luării sale în custodie, cetățeanul străin a cerut protecția la Oficiul Național pentru Refugiați, are efect cu privire la încetarea măsurii de luare în custodie publică, și nu duce la anularea actului administrativ prin care s-a dispus returnarea cu interdicția de intrare în țară, legal emisă. Pe de altă parte, măsura tolerării rămânerii pe teritoriul României nu anulează măsura returnării, care urmează să fie pusă în executare la încetarea motivelor obiective care au dus la acordarea tolerării . I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr.954 din 15 februarie 2005 Prin acțiunea înregistrată la 19 martie 2003 reclamanta Z.X.

cetățeană chineză, a solicitat anularea măsurii luării sale în custodie publică dispusă la data de 18 martie 2003 și interzicerea măsurii returnării sale în țara de origine. În motivarea acțiunii, reclamanta arată că a formulat cererea de acordare a statutului de refugiat, fiindu-i aplicabile prevederile art.89 alin.1 lit. „e-f” din O.U.G. nr.194/2002. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ prin sentința civilă nr.381 din 24 martie 2003 a respins acțiunea, apreciind că, dispozițiile art.89 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002 nu sunt aplicabile în speță, deoarece reclamanta a formulat cererea ulterior măsurii de returnare și luare în custodie publică.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta Z.X., susținând în esență că în mod greșit instanța a reținut că, dacă cererea de solicitare a statutului de refugiat este ulterioară datei la care au fost dispuse măsurile de returnare și luare în custodie publică, nu mai sunt aplicabile prevederile Ordonanței Guvernului nr.102/2000, cu privire la statutul refugiaților. Că instanța a încălcat prevederile imperative ale art.134 lit. a din O.U.G. nr.194/2002. Recursul este nefondat. Intimata reclamanta a intrat în România la data de 8 noiembrie 2000 cu viză de scurtă ședere, acordată de Ambasada României la Bejing, în calitate de asociat la S.C. „Y.L.Z.” SRL, cu sediul în București.

I-a fost prelungit succesiv dreptul de ședere în țară până la data de 14 septembrie 2002. În urma unei acțiuni organizate de lucrătorii Autorității pentru străini în complexul Europa la data de 18 martie 2003, intimata reclamantă a fost depistată fără nici un document de călătorie și având dreptul de ședere expirat din 14 septembrie 2002. La data de 19 martie 2003, a doua zi după cazarea sa în Centrul pentru străini în vederea returnării, intimata reclamantă a depus o cerere la Oficiul Național pentru Refugiați, invocând persecuții care au determinat-o să plece din țara sa.

Cererea i-a fost respinsă definitiv și invocabil la data de 22 ianuarie 2004. Prin decizia civilă nr.79 din 22 octombrie 2004, Tribunalul București reține: „temerea de persecuție invocată de petentă este lipsită de orice fundament”, „neexistând nici o legătură de cauzalitate între părăsirea țării de origine și temerea invocată sau între aceasta din urmă și împrejurarea că solicitanta de azil nu mai dorește să se reîntoarcă în China”, deoarece aceasta a părăsit în mod legal țara de origine, venind în România cu viza de afaceri, iar cererea de azil a formulat-o după ce autoritățile române i-au aplicat viza de ieșire din țară și nu dintr-o nevoie reală de protecție din partea statului român. Măsura returnării a fost dispusă în conformitate cu prevederile art.86 alin. (2) lit. b din O.U.G.

nr.194/2002, întrucât reclamanta nu a solicitat prelungirea drepturilor de ședere în România. În temeiul art.102 alin.1 lit. a din același act normativ, s-a instituit interdicția de intrare în România pentru o perioadă de 1 an, ținându-se cont de durata șederii ilegale în România, care era de aproape 1 an. Totodată, conform prevederilor art.93 alin. (2) și art.87 alin.3 din actul normativ menționat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, prin rezoluție, luarea în custodia publică a străinului, întrucât aceasta nu poseda document de călătorie valabil. Art.4 alin.4 din O.U.G. nr.194/2002, republicată prevede că: „străini aflați pe teritoriul României sunt obligați …. să nu rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care li s-a aprobat șederea, precum și să depună toate diligențele necesare pentru a ieși din România până la expirarea acestei perioade”.

Din actele dosarului instanței de fond rezultă că reclamanta în mod voit nu a părăsit teritoriul României, neavând nici o justificare a perioadei de ședere ilegală. Faptul că ulterior luării sale în custodie, reclamanta a cerut protecția la O.N.R., are efect cu privire la încetarea măsurii de luare în custodie publică, și nu duce la anularea actului administrativ prin care s-a dispus returnarea cu interdicția de intrare în țară, legal emisă. Invocarea de către recurentă a faptului că a fost tolerată pe teritoriul României, în baza sentinței civile nr.1913 din 30 septembrie 2004 a Curții de Apel București, irevocabilă prin nerecurare nu poate fi reținută. Potrivit art.100 alin. (2) din O.U.G.

nr.194/2002 „Tolerarea nu anulează obligația străinilor de a părăsi teritoriul statului român la încetarea motivelor pentru care a fost acordată”. Alin.4 al aceluiași articol prevede că: „La încetarea motivelor care au stat la baza acordării tolerării, străinul va fi îndepărtat imediat de pe teritoriul României, fără o notificare prealabilă”. Altfel spus, tolerarea rămânerii pe teritoriul României nu anulează măsura returnării care urmează să fie pusă în executare la încetarea motivelor obiective care au dus la acordarea tolerării. Recursul a fost respins ca nefondat.