ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2153/2003

S-a luat în examinare, în camera de consiliu,

recursul declarat de reclamantele B.A.și E.F.împotriva sentinței nr.27 din 13

noiembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal s-a

prezentat recurenta-reclamantă B.A., în nume personal și pentru

recurenta-reclamantă E.F., conform procurii depuse la dosar, lipsind intimata-pârâtă

S.C.”A.” Lehliu S.A. – Lehliu Gară.

Procedura completă.

Neformulându-se cereri

prealabile, instanța a constatat că pricina este în stare de judecată și a dat

cuvântul părții prezente cu privire la recurs.

Recurenta-reclamantă B.A.,

în nume personal și pentru recurenta-reclamantă E.F., a solicitat admiterea

recursului.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 25 februarie

2002, B.A.și E.F.au chemat în judecată pe S.C.”A.” S.A.Lehliu pentru a fi

obligată la plata sumei de 10 milioane lei reprezentând drepturi de creanță

izvorâte din contractul nr.37/3192 din 26 octombrie 1995, încheiat între pârâtă

și autorul lor A.D., în calitate de acționar-locator, în baza art.25 din Legea

nr.16/1994 (Legea arendării).

Judecătoria Lehliu Gară,

prin sentința civilă nr.442 din 26 aprilie 2002, și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului Călărași, cu motivarea că litigiul aparține jurisdicției

comerciale.

Tribunalul Călărași, prin

sentința civilă nr.1159 din 6 septembrie 2002 s-a declarat necompetent de a

judeca pricina și, în temeiul art.21 C.proc.civ., a înaintat Curții de Apel

București, dosarul pricinii pentru a hotărî asupra conflictului negativ de

competență ivit în cauză.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr.27 din 13 noiembrie 2002, a stabilit

competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Lehliu-Gară, cu

motivarea că faptele deduse judecății nu sunt fapte de comerț obiective sau

subiective, în sensul art.3 și 4 din C.com.. Așa fiind și întrucât acțiunea

reclamantelor derivă dintr-un act civil, sunt aplicabile, după criteriul

valoric al competenței materiale de drept comun, dispozițiile art.1 pct.1

C.proc.civ..

Împotriva acelei decizii reclamantele

au declarat recurs bazat pe motivele de casare prevăzute de art.304 pct.3 și 9

C.proc.civ., în dezvoltarea cărora au cerut aplicarea corectă a legii și

admiterea acțiunii lor.

Recursul este nefondat.

Pretențiile reclamantelor

derivă dintr-un contract de locațiune a unui fond rural, încheiat în baza

art.25 din Legea nr.16/1994 încheiat între un locator căruia i s-a stabilit

calitatea de acționar conform prevederilor art.36 din Legea nr.18/1991 și o

societate comercială agroindustrială.

Întrucât un asemenea

contract are ca scop exploatarea unui bun agricol de către o întreprindere

agrară și nu realizarea, în sensul art.3 și 4 din C.com. a unei activități

comerciale (speculative), indubitabil constituie un act de natură civilă, supus

în caz de litigiu, jurisdicției civile și nu comerciale.

Așa fiind, regulatorul de

competență recurat, se verifică a fi legal și temeinic, considerent pentru care

recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantele B.A.și E.F.împotriva sentinței nr.27 din 13 noiembrie 2002 a

Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 mai 2003.