ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2153/2003

S-a luat în examinare, în camera de consiliu, recursul declarat de reclamantele B.A.și E.F.împotriva sentinței nr.27 din 13 noiembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. La apelul nominal s-a prezentat recurenta-reclamantă B.A., în nume personal și pentru recurenta-reclamantă E.F., conform procurii depuse la dosar, lipsind intimata-pârâtă S.C.”A.” Lehliu S.A. – Lehliu Gară. Procedura completă. Neformulându-se cereri prealabile, instanța a constatat că pricina este în stare de judecată și a dat cuvântul părții prezente cu privire la recurs. Recurenta-reclamantă B.A., în nume personal și pentru recurenta-reclamantă E.F., a solicitat admiterea recursului.

C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 25 februarie 2002, B.A.și E.F.au chemat în judecată pe S.C.”A.” S.A.Lehliu pentru a fi obligată la plata sumei de 10 milioane lei reprezentând drepturi de creanță izvorâte din contractul nr.37/3192 din 26 octombrie 1995, încheiat între pârâtă și autorul lor A.D., în calitate de acționar-locator, în baza art.25 din Legea nr.16/1994 (Legea arendării). Judecătoria Lehliu Gară, prin sentința civilă nr.442 din 26 aprilie 2002, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Călărași, cu motivarea că litigiul aparține jurisdicției comerciale. Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr.1159 din 6 septembrie 2002 s-a declarat necompetent de a judeca pricina și, în temeiul art.21 C.proc.civ., a înaintat Curții de Apel București, dosarul pricinii pentru a hotărî asupra conflictului negativ de competență ivit în cauză.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr.27 din 13 noiembrie 2002, a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Lehliu-Gară, cu motivarea că faptele deduse judecății nu sunt fapte de comerț obiective sau subiective, în sensul art.3 și 4 din C.com.. Așa fiind și întrucât acțiunea reclamantelor derivă dintr-un act civil, sunt aplicabile, după criteriul valoric al competenței materiale de drept comun, dispozițiile art.1 pct.1 C.proc.civ.. Împotriva acelei decizii reclamantele au declarat recurs bazat pe motivele de casare prevăzute de art.304 pct.3 și 9 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora au cerut aplicarea corectă a legii și admiterea acțiunii lor.

Recursul este nefondat. Pretențiile reclamantelor derivă dintr-un contract de locațiune a unui fond rural, încheiat în baza art.25 din Legea nr.16/1994 încheiat între un locator căruia i s-a stabilit calitatea de acționar conform prevederilor art.36 din Legea nr.18/1991 și o societate comercială agroindustrială. Întrucât un asemenea contract are ca scop exploatarea unui bun agricol de către o întreprindere agrară și nu realizarea, în sensul art.3 și 4 din C.com. a unei activități comerciale (speculative), indubitabil constituie un act de natură civilă, supus în caz de litigiu, jurisdicției civile și nu comerciale. Așa fiind, regulatorul de competență recurat, se verifică a fi legal și temeinic, considerent pentru care recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.A.și E.F.împotriva sentinței nr.27 din 13 noiembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2003.