ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4111/2003

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul C.A. împotriva deciziei nr. 104 din 23 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 4 aprilie 2001 C.A. a chemat în judecată pe Z.D. precum și S.C. A. SRL solicitând obligarea acestora în solidar la plata de daune morale în valoare de 1 200 000 000 lei precum și la plata unor daune materiale al căror cuantum nu a fost precizat.

În motivarea acestei cereri s-a susținut că respectivul prejudiciu a fost cauzat în urma publicării, sub semnătura pârâtului Z.D., a unui articol cu caracter calomnios și insultător la adresa reclamantului.

S-a menționat de asemenea că întrucât articolul a fost publicat la 30 ianuarie 2001 în cotidianul A.A, ziar care aparține pârâtei S.C. A. SRL, această din urma răspunde în solidar cu semnatarul pentru prejudiciul creat.

Prin aceeași acțiune reclamantul a solicitat instanței ca, pe lângă obligarea pârâților la plata despăgubirilor solicitate, să dispună și publicarea în trei numere consecutive a hotărârii judecătorești care urma a fi pronunțate în cauză.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad cu numărul de dosar 2077/2001, iar la 24 mai 2001 reclamantul a precizat în scris că nu mai susține cererea de acordare a unor daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 185 pronunțată la 22 aprilie 2002 instanța astfel sesizată a respins acțiunea pe considerentul că reclamantul nu plătise cauțiunea stabilită în sarcina sa conform prevederilor cuprinse în O.U.G. nr. 53/2000, act normativ aflat în vigoare la data introducerii acțiunii.

Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 104 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Timișoara în dosarul nr. 4349/C/2002.

Ca urmare sentința a fost anulată pe considerentul că “instanța de fond a încălcat principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual, în sensul că la data judecării cauzei, 22 aprilie 2002, a dat eficiența unei norme cu caracter procedural cuprinsă în art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 53/2000” deși respectivul act normativ fusese abrogat la 28 august 2001 în urma publicării și intrării în vigoare a O.G. nr. 34/2001.

Prin aceeași decizie instanța de apel a rejudecat cauza și a respins acțiunea ca nefondată, reținând în esența că articolul evocat de reclamant “are valoarea unui pamflet cu caracter impersonal” .

În acest context s-a apreciat că în speță nu s-a cauzat “compromiterea sau lezarea demnității reclamantului” și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998 și art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților.

La 23 octombrie 2002 reclamantul C.A. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 4845/2002.

În motivarea recursului a fost evocat faptul că instanța de fond a aplicat în mod greșit în cauză prevederile O.U.G. nr. 53/2000 după ce această fusese abrogată.

S-a susținut de asemenea de către recurentul-reclamant că datorită absenței sale din țară nu a fost în măsură să motiveze apelul pe care îl declarase, iar pe de altă parte instanța investită cu soluționarea cauzei în acea fază procesuală a respins acțiunea evocând fondul.

În acest context s-a susținut că apelul a fost judecat fără a se analiza chestiunea competenței materiale de soluționare în fond a cauzei neobservându-se că acțiunea trebuia judecată nu de Tribunalul Arad ci de Judecătoria Arad.

În altă ordine de idei s-a afirmat că articolul publicat în numărul din 30 ianuarie 2001 al cotidianului A.A. sub titlul “Un încurcă lume bolnav de putere” avea un conținut insultător și calomnios fiind îndreptat în mod vădit împotriva recurentului-reclamant C.A., individualizat nu prin indicarea numelui ci prin evocarea unora dintre prerogativele administrative sau politice pe care acesta le îndeplinea.

Dată fiind notorietatea pe plan local a exercitării respectivelor atribuții de către recurent s-a afirmat că aprecierea instanței de apel referitoare la caracterul impersonal al articolului este lipsită de suport.

Tot în susținerea recursului reclamantul a amintit și faptul că același autor a publicat în ziarul A.A. și alte articole de aceeași factură unele dintre ele fiind depuse în copie în dosarul cauzei.

În ceea ce îi privește intimații-pârâți S.C. A. SRL Arad și Z.D. au solicitat respingerea recursului formulând în acest sens întâmpinări depuse în dosarul cauzei.

Având a se pronunța asupra recursului astfel declarat Curtea reține că prin natura lor argumentele aduse în susținerea lui corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin urmare aceste texte de lege pot fi avute în vedere în analizarea recursului deși nu au fost invocate în mod expres de reclamantul-recurent, respectiva deficiența de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.

Odată făcută această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reține că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În acest sens Curtea reține că greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor O.U.G. nr. 53/2000 a fost remediată în apel și că prin urmare evocarea în recurs a aceleiași chestiuni apare ca irelevantă și lipsită de orice interes în ceea ce îl privește pe reclamant .

Referirile reclamantului la absența sa din țară care l-a pus în imposibilitatea de a motiva și de a susține apelul sunt de asemenea lipsite de orice semnificație juridică întrucât lipsa de diligență a părților în gestionarea propriilor mijloace procedurale de apărare nu poate fi imputată instanței.

În altă ordine de idei Curtea are în vedere ca la data de 4 aprilie 2001 când reclamantul s-a adresat instanței de judecată C. proc. civ. prevedea în art. 2 pct. I lit. b) ca judecarea acțiunilor civile al căror obiect avea o valoare de peste 150 de milioane lei intra în competența materială a tribunalelor.

Aceste prevederi legale își găseau aplicarea și în cazul acțiunii reclamantului care avea în mod incontestabil caracter civil și al cărei obiect depășea limita valorică minimă prevăzută de textul amintit.

Este de asemenea de observat că deși la acea dată fusese publicată O.U.G. nr. 138/2000 în baza căreia limita valorică mai sus amintită urma să fie majorată la 2 miliarde lei, acest act normativ nu a intrat în vigoare decât ulterior formulării acțiunii, art. 725 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând expres ca procesele aflate în curs de judecată urmau să fie soluționate de instanțele investite legal potrivit reglementării anterioare.

Așa fiind nu poate fi primită critica recurentului referitoare la judecarea cauzei în fond de către o instanță necompetent material.

În ceea ce privește conținutul articolului “Un încurcă lume bolnav de putere” publicat la 30 ianuarie 2001 în cotidianul A.A. Curtea constată că simpla indicare, într-o manieră ironică, a unora dintre prerogative pe care și C.A. le putea exercita nu echivala cu o nominalizare a acestuia și nici nu era de natură a sugera cititorilor că textul respectiv se referă cu certitudine la persoana reclamantului.

Prin urmare aprecierea instanței de apel referitoare la caracterul impersonal al respectivului demers ziaristic este justificată.

În plus Curtea are în vedere că o altă interpretare a conținutului articolului, de genul celei avute în vedere de recurentul-reclamant, ar echivala cu o îngrădire a libertății presei încălcând principiul constituțional al libertății de exprimare.

În altă ordine de idei Curtea reține că publicarea de către A.A. a altor articole cu un conținut asemănător - indiferent că acestea au fost scrise sau nu de către intimatul-parat Z.D., nu este de natură a duce la o altă concluzie, cu atât mai mult cu cât respectivele materiale au apărut numai după sesizarea instanțelor de judecată.

Constatând deci că în cauză nu sunt incidente nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva deciziei nr. 104 din 23 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2003.