ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 717/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 2

noiembrie 1999 reclamanta S.C. S. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.A.

solicitând ca în baza sentinței civile ce se va pronunța să fie obligată la

plata sumei de 337.117.446 lei penalități de întârziere pentru nedecontarea la

termen a cantităților de medicamente livrate cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timișoara prin sentința civilă nr.

284 din 13 februarie 2001 a admis în parte acțiunea precizată, obligând pârâta

la plata sumei de 478.332.948 lei cu titlu de penalități de întârziere cu

4.421.683 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a

reținut, având în vedere și una din variantele raportului de expertiză efectuat

în cauză că penalitățile de întârziere pot fi acordate numai pentru decontarea

cu întârziere a medicamentelor furnizate în perioada 1998-1999 numai acestea

având la bază contracte încheiate care cuprindeau clauză penală.

Cu privire la penalitățile pretinse pentru anul

1997 prima instanță le-a respins ca neîntemeiate, deoarece pentru această

perioadă contractul expediat de reclamantă pârâtei nu întrunește întâlnirea

ofertei cu acceptarea, formularul nefiind semnat și nici acceptat de

reprezentanții beneficiarei.

Împotriva acestei sentințe au promovat apel

ambele părți, criticile reclamantei făcând referire la faptul că s-a reținut

greșit situația de fapt, penalitățile de întârziere aferente livrărilor

efectuate în anul 1997 având la bază un contract perfect valabil în lumina

dispozițiilor art. 35 C. com.

Criticile pârâtei privesc greșita apreciere a

probelor administrate în apărare respectiv faptul că pentru anul 1998

reclamanta nu și-a executat întocmai și la timp obligațiile contractuale, iar

în anul 1999 urmare privatizării s-a schimbat structura acționariatului,

actualului acționat majoritar neputându-i fi imputabilă nerespectarea

obligațiilor contractuale.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și

de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 723 din 2 iulie 2001 a

admis apelul pronunțat de reclamantă și a schimbat în parte hotărârea atacată

în sensul majorării penalităților de întârziere la suma de 287.239.189 lei cu

cheltuieli de judecată aferente și a respins ca nefondat apelul pârâtei.

În motivarea soluției date, instanța de apel a

reținut valabilitatea contractului comercial nr. 18/1997 având în vedere

aplicarea sigiliului societății pârâte pe acest înscris, coroborat cu

conținutul adresei nr. 414 din 25 februarie 1997 și cu faptul că obiecțiunile

formulate nu au vizat clauza penală.

În ce privește apelul pârâtei s-a reținut că

s-au probat susținerile privind neîndeplinirea obligațiilor contractuale, iar

răspunderea contractuală vizează persoana juridică și nu acționarul majoritar.

Cu petiția înregistrată la data de 30 august

2001, pârâta a declarat recurs, în termen și legal timbrat, criticile vizând

aspecte de nelegalitate și netemeinicie făcându-se referire la dispozițiile

art. 304 pct. 7, 9, și 11 C. proc. civ.

Se susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină întrucât nu a răspuns apărărilor formulate respectiv faptul că

nu s-a realizat acordul de voință privind încheierea contractului neexistând

probe din conținutul cărora să rezulte exprimarea neîndoielnică a societății de

a se angaja juridic în condițiile propuse în proiectul de contract.

De asemenea se apreciază că hotărârea este

lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii respectiv

art. 39 C. com., făcându-se o apreciere eronată a probelor administrate,

respectiv clauzelor cuprinse în art. 3 alin. (3) din contractul nr. 17/1998

care permitea furnizorului la prima întârziere în plată să rezilieze

contractul.

Recursul este nefondat.

Motivele promovării căii de atac se referă la

contractul nr. 18/1997 recurenta considerând că acesta nu a fost perfectat în

condițiile legii.

Potrivit adresei nr. 414 din 25 februarie 1997

transmisă de recurentă intimatei, nu reiese că s-au formulat obiecțiuni la

propunerile furnizorului, dimpotrivă se restituie semnat de reprezentanții

legali.

Chiar dacă acest înscris a parvenit

reclamantei-intimate nesemnat de conducerea beneficiarei nu se poate aprecia că

nu s-a realizat acordul de voință față de dispozițiile art. 35 C. com. potrivit

cărora „dacă acceptarea a ajuns la cunoștința propuitorului în termenul hotărât

de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii și al acceptării după

natura contractului”.

Față de aceste dispoziții justificat instanța de

apel a considerat perfect valabil contractul încheiat chiar dacă nu există

semnătura reprezentantului societății atâta timp cât s-a aplicat sigiliul

acesteia, iar lipsa manifestării de voință a fost complinită prin adresa nr.

414 din 25 februarie 1997 care este edificatoare sub aspectul acceptării contractului

încheiat.

În aceste condiții teoria acceptării

condiționate sau limitată invocată de recurentă nu poate fi primită, soluția

pronunțată fiind temeinică și legală, recursul urmând a fi respins potrivit

art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C.A.

S.A. Timișoara împotriva deciziei nr. 723 A din 2 iulie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

februarie 2003.