ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 514/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Constanța sub nr. 1449/COM din 6 aprilie 2000, reclamanta S.C. H. S.A. București

a chemat în judecată pe pârâta S.C. H. S.A. Constanța, solicitând ca prin

hotărâre judecătorească, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de

341.956.978,30 lei, reprezentând contravaloare marfă; 66.316.898 lei penalități

de întârziere și 21.158.154 lei cheltuieli de judecată.

Motivând acțiunea, reclamanta susține în esență

că, în baza contractului nr. 322 din 1 octombrie 1999 a livrat marfă pârâtei,

pentru a cărei contravaloare nu s-a achitat vreo sumă de bani, nici chiar în

urma notificării nr. 747 din 18 februarie 2000.

Prin

întâmpinare, pârâta a solicitat instanței să se dispună respingerea primului capăt

de cerere din acțiune ca rămas fără obiect, deoarece cu ordinul de plată nr. 384

din 1 aprilie 2000 a achitat suma de 341.956.974,43 lei reprezentând

contravaloarea mărfii livrate, iar în ceea ce privește penalitățile de

întârziere a susținut că, acestea au fost greșit calculate. Ulterior, pârâta S.C.

H. S.A. a invocat în apărare o împrejurare despre care a susținut că ar trebui

asimilată „forței majore”, care a împiedicat-o să-și îndeplinească obligația

plății medicamentelor livrate, respectiv blocarea bugetului casei de sănătate,

care nu a decontat la timp medicamentele compensate și gratuite și pe cele

livrate spitalelor.

Prin

sentința civilă nr. 2724/COM din 3 noiembrie 2000, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă dispunându-se obligarea pârâtei la plata sumei de

66.316.898 lei reprezentând penalități de întârziere către reclamantă; s-a

respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii

mărfii ca rămas fără obiect; s-a obligat pârâta la plata sumei de 17.860.477

lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru

a pronunța sus menționata sentință, reține instanța de fond în esență că,

reclamanta a livrat medicamente pârâtei în lunile noiembrie – decembrie 1999,

în baza contractului nr. 322 din 1 octombrie 1999, emițând facturi ce urmau a

fi decontate de pârâtă în termen de 30 zile de la emiterea lor, conform art. 9

alin. (1) din contract.

Față

de dispozițiile art. 15 din contract, se reține că, s-au calculat penalități de

întârziere pentru suma datorată, și deoarece, ulterior investirii instanței cu

acțiunea s-a achitat contravaloarea medicamentelor livrate, instanța a dispus

respingerea acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect.

A

apreciat instanța de fond că, blocajul financiar nu reprezintă un caz de forță

majoră, iar excepția de neexecutare invocată de pârâtă în apărare, a constatat

a fi nefondată.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen a declarat apel pârâta, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul nereținerii în cauză a unei situații

acumulate forței majore, în condițiile art. 1082 și art. 1083 C. civ., instanța

refuzând pârâtei a-și formula apărările, chiar dacă ar fi existat posibilitatea

realizării unui punctaj între părți.

Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, prin decizia nr. 193/COM din 15 martie

2001a respins, ca nefondat apelul pârâtei.

Pentru

a pronunța astfel curtea de apel a reținut că între părți s-a încheiat un

contract, potrivit căruia reclamanta a livrat pârâtei marfă, ce a fost achitată

după 30 de zile de la data emiterii facturilor, cu încălcarea art. 9 alin. (1)

din contract, reținându-se că blocajul financiar nu constituie un caz de forță

majoră și o îmbogățire fără justă cauză, atâta timp cât părțile au încheiat un

contract cu clauză penală, potrivit căruia se pot solicita penalități de

întârziere.

Împotriva

ultimei hotărâri a declarat recurs pârâta criticând soluția pronunțată în apel

și susținând în esență în cauză:

1-

subzistă situația asimilată cazului fortuit împrejurare ce rezultă din adresa

Ministerului Sănătății nr. GH/5891 din 9 august 2000, în sensul că au fost

evenimente neprevăzute, ce au condus la întârzieri în decontare;

2-

instanța nu a analizat adresa nr. 2266 din 1 noiembrie 1999 potrivit căreia a

făcut obiecțiuni la contract și prin care a solicitat o scadență bancară de 60

de zile;

3-

în cauză există starea de necesitate determinată de sănătatea și viața

bolnavilor, situație, în care nu a sistat livrările de medicamente către

spitale și unități sanitare, achitarea facturilor reprezentând contravaloarea

rețetelor gratuite și compensate. În acest sens, recurenta a arătat că și-a

asumat riscul de a livra medicamente fără a primi contravaloarea lor, acțiune

ce o consideră în opinia sa că înlătură ilicit al faptei, ca o cauză

exoneratoare de răspundere contractuală;

4-

instanța a apreciat greșit în cauză, blocajul financiar, când în realitate este

o situație specială, pe care a dovedit-o cu actele depuse la dosar;

5

și 6- instanța a omis să examineze împrejurarea că acțiunea reclamantei a fost

introdusă la 3 aprilie 2000, iar notificarea S.C. B. S.A. București a fost

făcută la 19 aprilie 2000 și nu a examinat modalitățile de calcul al

penalităților pe care le-a făcut în apărare și, pe cale de consecință,

recurenta a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Examinând

global motivele de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Reclamanta

a livrat pârâtei medicamente în lunile noiembrie – decembrie 1999, în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 322 din 1 octombrie 1999, pârâta urmând

să achite contravaloarea acestora în termen de 30 de zile de la emiterea

facturilor, conform clauzei stipulate la art. 9 din contract, însă, pârâta nu a

achitat în termen sumele datorate, așa încât, potrivit art. 15 din contract,

pârâta datorează penalități de întârziere, calculate la suma de 66.316.898 lei.

Ulterior introducerii acțiunii, la 14 aprilie

2000, pârâta a achitat contravaloarea medicamentelor livrate în sumă de

341.956.978,30 lei cu O.P. nr. 384.

Susținerile recurentei că a formulat obiecțiuni

la contractul încheiat de părți referitoare la stabilirea unor penalități în

cuantum mai mici și a scadenței de plată a facturilor la 60 zile, sunt

nefondate așa cum corect au apreciat cele două instanțe, deoarece obiecțiunile

formulate de pârâtă la contractul ce formează prezentei cauze, nu au fost

însușite de reclamantă, situație adusă la cunoștința pârâtei prin adresa nr. 3904

din 12 noiembrie 1999.

Față de această situație, corect au constatat

cele două instanțe, că părțile au perfectat contractul, în condițiile stabilite

de reclamantă, pârâta semnând fără obiecțiuni la data de 17 decembrie 1999

actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare, potrivit căruia acesta s-a

prelungit până în trimestrul I 2000.

În ce privește critica recurentei, că blocajul

financiar constituie caz fortuit, Curtea apreciază că, acesta nu poate fi

asimilat cu cazul fortuit întrucât, prin cazul fortuit se înțelege un eveniment

imprevizibil și de neînlăturat, care îl pune pe debitor în imposibilitatea de

a-și îndeplini obligațiile contractuale, ori, blocajul financiar nu

îndeplinește aceste condiții.

Astfel, în speță, analizând cazul fortuit

invocat de pârâtă, respectiv adresa menționată de pârâtă nr. GH 5891 din 9

august 2000 nu rezultă un eveniment imprevizibil și de neînlăturat, deoarece

chiar în cuprinsul acesteia, rezultă că puterea de cumpărare este cotată în

funcție de indicatorii financiari ai societății, iar cumpărarea nu reprezintă o

obligație ci o opțiune a cumpărătorului, cu consecințele de curg din aceasta.

Or, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

părți la 1 octombrie 1998, la art. 16 au prevăzut expres modalitatea în care

poate fi avută în vedere forța majoră, și, la același articol din contract se

stipulează expres cu privire la blocajul financiar că nu constituie caz de

forță majoră, împrejurări cunoscute de pârâtă, care, a achiesat la obligațiile

ce-i reveneau prin semnarea contractului și a actului adițional, luându-și

obligația să achite contravaloarea medicamentelor livrate.

Față de cele ce preced, se constată că instanțe

de apel a făcut o corectă apreciere a probelor de la dosar, considerând că nu

există motive legale de exonerare a pârâtei pentru răspunderea rezultată în

întârzierea la plată a prețului datorat, a pronunțat o decizie legală și

temeinică.

Referitor la cuantumul penalităților, Curtea

constată că au fost corect calculate, motivat de faptul că pârâta a achitat

prețul după introducerea acțiunii formulate de reclamantă, și, de altfel,

pârâta prin art. 15 din contract a consimțit la plata penalităților de

întârziere de 0,25% pentru fiecare zi de întârziere, iar, conform art. 969 C.

civ. consacră principiul forței obligatorii a contractului, convențiile legal

făcute de părți având putere de lege, așa încât culpa procesuală aparține în

exclusivitate pârâtei, situație, față de care, legal și temeinic a fost

obligată la plata sumei de 66.316.898 lei cu titlu de penalități.

Așa fiind, Curtea

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta S.C. F.H. S.A. Constanța împotriva deciziei nr. 193/COM din

15 martie 200l a Curții de Apel Constanța, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 31

ianuarie 2003.