ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3427/2003

Asupra  recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția contencios

administrativ, prin sentința civilă nr. 37 din 10 martie 2003, a admis acțiunea

S.N.P. P. S.A. București, sucursala I.C.P.T. Câmpina; a anulat poziția nr. 6 sectorul

„Parcuri” din anexa la H.G. nr. 1359/2001, constatând că suprafața de teren de

cca. 2000 mp este proprietatea reclamantei, făcând parte din terenul de

7413,075 mp, pentru care acesteia i s-a reconstituit dreptul de proprietate

conform certificatului seria M.03 nr. 6317 din 14 februarie 2001 emis de

Ministerul Industriei și Resurselor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut

următoarele:

Prin anexa la H.G. nr. 1359/2001, poziția 6, sectorul

„Parcuri”, privind atestarea domeniului public al județului Prahova, precum și

al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Prahova, anexă referitoare

la inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al municipiului Câmpina, a

fost trecută ca făcând parte din acest domeniu suprafața de 2000 mp intitulat

„Parcul Schelei” situată în acest municipiu str. S. pe amplasamentul: Str. S.,

Aleea P., parcarea și spațiul verde aferente clădirii I.C.P.T. Câmpina.

Or, terenul în litigiu, potrivit certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M.03 nr. 6317

din 14 februarie 2001 emis de Ministerul Industriei și Resurselor, este

proprietatea reclamantei, astfel că în mod greșit a fost trecut în domeniul

public al municipiului Câmpina.

Împotriva sentinței a declarat recurs Guvernul

României, susținând: întâi, că instanța nu a verificat îndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, în raport cu care, acțiunea

reclamantei este tardivă; în al doilea rând că, acțiunea este nefondată,

întrucât prin actul administrativ atacat nu a fost vătămat dreptul de

proprietate al reclamantei.

Recursul este fondat.

În adevăr,  potrivit art. 129 pct. 5 C. proc.

civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru

a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor

pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În raport  de aceste dispozițiuni, prima

instanță avea îndatorirea să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 29/1990, respectiv dacă acțiunea înregistrată la 13

februarie 2003 a fost sau nu formulată în termenele legale prevăzute de acest

text, având în vedere că se solicită anularea H.G. nr. 1359 adoptată în anul

2001.

Din hotărârea atacată nu rezultă preocuparea

instanței pentru a elucida cauza sub acest aspect, care premerge cercetării în

fond a pricinii, astfel că soluția adoptată este nelegală și netemeinică.

În consecință, urmează a admite recursul, a casa

sentința și a trimite cauza pentru rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, urmează ca prima instanță

să pună în discuția părților aspectul referitor la îndeplinirea cerințelor

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, iar în raport de rezultat se va

examina cauza și prin prisma motivului doi de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Guvernul

României, împotriva sentinței civile nr. 37 din  10 martie 2003 a Curții de

Apel Ploiești, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite cauza  la

aceeași instanță pentru rejudecare.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi  23

octombrie 2003.