ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul D.E.C. i-a chemat în

judecată pe pârâții, SC D.S. SRL și M.D., pentru a fi obligați la plata sumei

de 151.000.000 lei, reprezentând împrumut nerambursat și despăgubiri

convenționale și înființarea unui sechestru asigurător pe bunurile,

proprietatea pârâtului, M.D.

Prin sentința civilă nr. 184 din 15

februarie 2001, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.E. și a

obligat-o pe pârâta, SC D.S. SRL, să achite reclamantului suma de 141.125.227

lei cu titlu de pretenții și 10.162.514 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

A respins, ca nefondată, acțiunea

față de pârâtul M.D.

A respins cererea privind

înființarea sechestrului asigurător pentru nedepunerea cauțiunii.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că, între părți, au existat mai multe convenții prin care

pârâta s-a obligat să restituie reclamantei o sumă împrumutată anterior.

Prin contractul de împrumut din 11

decembrie 1998, pârâta SC D.S. SRL a contractat de la reclamantă un nou

împrumut care să substituie celui vechi, care s-a stins, operând o novație,

având ca efect stingerea obligațiilor anterioare.

Pârâta nu a solicitat anularea

actului, ci a invocat doar vicierea consimțământului, fără a o dovedi.

Obligația a fost asumată de SC D.S.

SRL și nu de către pârâtul M.D., aceasta obligându-se la achitarea sumei de

141.125.227 lei, fără, însă, a se obliga și la clauza penală.

Prin decizia civilă nr. 560 din 6

septembrie 2001, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâți împotriva

sentinței mai sus menționate.

A admis apelul reclamantului împotriva

aceleiași sentințe și a schimbat în parte hotărârea tribunalului, în sensul că

i-a obligat, în solidar, pe pârâți către reclamant la plata sumei de

141.125.227 lei cu titlu de pretenții și 10.162.514 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Apelanții-pârâți au fost obligați

către apelantul-reclamant la 2.515.000 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că, potrivit contractului de împrumut, plata ratelor

scadente se va face de către pârâtul M.D., iar dacă întârzie mai mult de 7

zile, acesta urmează să plătească o dobândă de 10% pe lună, de la data

încetării plăților, până la data achitării integrale a datoriei; așa fiind,

pârâtul M.D. trebuie obligat în solidar cu pârâta SC D.S. SRL Moinești la plata

debitului.

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recurs pârâții M.D. și SC D.S. SRL Moinești, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea acesteia și soluționarea

cauzei conform legii.

Recurenții-pârâți susțin astfel, că

instanța de apel nu a analizat motivul neacordării proporționale a

cheltuielilor de judecată, proporțional cu pretențiile admise de către

tribunal; sub pretextul examinării cererii de aderare a reclamantului la apelul

pârâților, instanța a încălcat principiul

non reformatio in pejus

și, de

asemenea, greșit nu s-a observat că solidaritatea nu a fost stipulată expres în

convenția părților.

Mai arată și că instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra excepției de necompetență materială a primei instanțe.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se

constată următoarele:

Excepția de necompetență materială a

tribunalului, invocată de către recurenții-pârâți, a făcut obiectul analizei

curții de apel, fiind pusă în discuția părților și corect a fost respinsă ca

nefondată, contrar susținerilor acestora.

În ce privește motivul neacordării

proporționale a cheltuielilor de judecată, se constată că este, de asemenea,

nefondat, având în vedere că, spre deosebire de instanța de fond, care a admis

acțiunea numai față de societatea comercială și a respins acțiunea față de

pârâtul administrator M.D., curtea de apel i-a obligat pe pârâți la plata

pretențiilor solicitate de reclamant, în solidar, iar cheltuielile de judecată au

fost repartizate spre a fi suportate, în mod corect, în același regim de

solidaritate.

Cât privește critica referitoare la

înfrângerea principiului

non reformatio in pejus,

prin admiterea cererii

reclamantului, de aderare la apelul pârâților, se constată că nu este fondată,

în împrejurarea în care reclamantul a tins să promoveze un interes legitim

propriu, în situația în care partea adversă, pârâții, prin apelul lor, au

deschis posibilitatea exercitării controlului instanței superioare asupra

legalității hotărârii.

Ca atare, se constată că, în cauză, instituția

aderării la apel a funcționat corect, fiind îndeplinite cerințele art. 293 C.

proc. civ., iar soluția pronunțată de curtea de apel, prin admiterea apelului

și față de pârâtul M.D. este legală și temeinică, întrucât acesta a garantat

personal, cu toate bunurile proprii, împrumutul efectuat de pârâta SC D.S.,

motiv pentru care, corect i-a fost angajată răspunderea alături de societate,

pentru plata datoriei, nefiind încălcate dispozițiile art. 1041 C. civ., în

speță, fiind însă, pe deplin aplicabile dispozițiile art. 42 C. com., care

instituie răspunderea codebitorilor în obligațiile comerciale, în sensul că

garantul personal (fidejusorul) răspunde ca însuși debitorul principal și în

solidar cu acesta.

În consecință, față de cele mai sus

arătate, urmează a se respinge recursul declarat de pârâții M.D. și SC D.S. SRL

Moinești, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâții M.D. și SC D.S. SRL Moinești, împotriva deciziei

nr. 560 din 6 septembrie 2001 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 18 martie 2003.