ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul D.E.C. i-a chemat în judecată pe pârâții, SC D.S. SRL și M.D., pentru a fi obligați la plata sumei de 151.000.000 lei, reprezentând împrumut nerambursat și despăgubiri convenționale și înființarea unui sechestru asigurător pe bunurile, proprietatea pârâtului, M.D. Prin sentința civilă nr. 184 din 15 februarie 2001, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.E. și a obligat-o pe pârâta, SC D.S. SRL, să achite reclamantului suma de 141.125.227 lei cu titlu de pretenții și 10.162.514 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins, ca nefondată, acțiunea față de pârâtul M.D. A respins cererea privind înființarea sechestrului asigurător pentru nedepunerea cauțiunii. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, între părți, au existat mai multe convenții prin care pârâta s-a obligat să restituie reclamantei o sumă împrumutată anterior. Prin contractul de împrumut din 11 decembrie 1998, pârâta SC D.S. SRL a contractat de la reclamantă un nou împrumut care să substituie celui vechi, care s-a stins, operând o novație, având ca efect stingerea obligațiilor anterioare. Pârâta nu a solicitat anularea actului, ci a invocat doar vicierea consimțământului, fără a o dovedi. Obligația a fost asumată de SC D.S.

SRL și nu de către pârâtul M.D., aceasta obligându-se la achitarea sumei de 141.125.227 lei, fără, însă, a se obliga și la clauza penală. Prin decizia civilă nr. 560 din 6 septembrie 2001, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâți împotriva sentinței mai sus menționate. A admis apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în parte hotărârea tribunalului, în sensul că i-a obligat, în solidar, pe pârâți către reclamant la plata sumei de 141.125.227 lei cu titlu de pretenții și 10.162.514 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Apelanții-pârâți au fost obligați către apelantul-reclamant la 2.515.000 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, potrivit contractului de împrumut, plata ratelor scadente se va face de către pârâtul M.D., iar dacă întârzie mai mult de 7 zile, acesta urmează să plătească o dobândă de 10% pe lună, de la data încetării plăților, până la data achitării integrale a datoriei; așa fiind, pârâtul M.D. trebuie obligat în solidar cu pârâta SC D.S. SRL Moinești la plata debitului. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs pârâții M.D. și SC D.S. SRL Moinești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea acesteia și soluționarea cauzei conform legii.

Recurenții-pârâți susțin astfel, că instanța de apel nu a analizat motivul neacordării proporționale a cheltuielilor de judecată, proporțional cu pretențiile admise de către tribunal; sub pretextul examinării cererii de aderare a reclamantului la apelul pârâților, instanța a încălcat principiul non reformatio in pejus și, de asemenea, greșit nu s-a observat că solidaritatea nu a fost stipulată expres în convenția părților. Mai arată și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției de necompetență materială a primei instanțe. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele: Excepția de necompetență materială a tribunalului, invocată de către recurenții-pârâți, a făcut obiectul analizei curții de apel, fiind pusă în discuția părților și corect a fost respinsă ca nefondată, contrar susținerilor acestora.

În ce privește motivul neacordării proporționale a cheltuielilor de judecată, se constată că este, de asemenea, nefondat, având în vedere că, spre deosebire de instanța de fond, care a admis acțiunea numai față de societatea comercială și a respins acțiunea față de pârâtul administrator M.D., curtea de apel i-a obligat pe pârâți la plata pretențiilor solicitate de reclamant, în solidar, iar cheltuielile de judecată au fost repartizate spre a fi suportate, în mod corect, în același regim de solidaritate. Cât privește critica referitoare la înfrângerea principiului non reformatio in pejus, prin admiterea cererii reclamantului, de aderare la apelul pârâților, se constată că nu este fondată, în împrejurarea în care reclamantul a tins să promoveze un interes legitim propriu, în situația în care partea adversă, pârâții, prin apelul lor, au deschis posibilitatea exercitării controlului instanței superioare asupra legalității hotărârii.

Ca atare, se constată că, în cauză, instituția aderării la apel a funcționat corect, fiind îndeplinite cerințele art. 293 C. proc. civ., iar soluția pronunțată de curtea de apel, prin admiterea apelului și față de pârâtul M.D. este legală și temeinică, întrucât acesta a garantat personal, cu toate bunurile proprii, împrumutul efectuat de pârâta SC D.S., motiv pentru care, corect i-a fost angajată răspunderea alături de societate, pentru plata datoriei, nefiind încălcate dispozițiile art. 1041 C. civ., în speță, fiind însă, pe deplin aplicabile dispozițiile art. 42 C. com., care instituie răspunderea codebitorilor în obligațiile comerciale, în sensul că garantul personal (fidejusorul) răspunde ca însuși debitorul principal și în solidar cu acesta.

În consecință, față de cele mai sus arătate, urmează a se respinge recursul declarat de pârâții M.D. și SC D.S. SRL Moinești, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții M.D. și SC D.S. SRL Moinești, împotriva deciziei nr. 560 din 6 septembrie 2001 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 18 martie 2003.