ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1702/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta, SC M.T. SRL București, a chemat-o în judecată pe pârâta, SC P.T. SA Arad, pentru a fi obligată să-i livreze bunuri în valoare de 3.835.986.000 lei, conform contractelor de vânzare cumpărare nr. 43 din 10 iunie 1998 și 4123 din 14 iulie 1998, sau obligarea la plata sumei de 3.835.986 lei reprezentând rest preț marfă livrată și 325.500.000 lei penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată. Și-a motivat acțiunea, susținând că i-a livrat pârâtei șnur teflon import în cantitate de 7.162 kg. în valoare de 4.622.986.000 lei, așa cum s-a convenit, prin contractele nr. 43 din 10 iunie 1998 și 4123 din 14 iulie 1998. Pârâta a achitat reclamantei doar suma de 787.000.000 lei, rămânând de plată diferența de 3.835.986.000 lei.

A mai susținut reclamanta că, întrucât pârâta nu a efectuat plata la termenul scadent, îi datorează penalități în procent de 0,3%, conform contractului. Prin sentința civilă nr. 728 din 28 octombrie 1998, Tribunalul Arad, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea, a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 3.835.986.900 lei preț, 325.500.000 lei penalități de întârziere și 49.879.860 lei cheltuieli de judecată. A dispus restituirea cauțiunii în sumă de 20 milioane lei. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în temeiul contractelor încheiate de părți, care au putere de lege, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate, iar pârâta le-a respectat parțial, justificându-se obligarea la plata diferenței de 3.835.986.000 lei cu titlul de preț, 325.520.000 lei penalități și cheltuieli de judecată.

De asemenea, prin încheierea din camera de consiliu din 14 octombrie 1998 a dispus, în conformitate cu art. 907 C. civ., înființarea unei popriri asigurătorii asupra contului deținut de pârâtă la B.R.D., sucursala județului Arad, și instituirea sechestrului asigurător pe bunurile mobile ale pârâtei până la concurența sumei datorate. Împotriva sentinței mai sus menționată a declarat apel pârâta, SC P.T. SA Arad, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul cu cheltuieli de judecată, prin decizia nr. 219/A din 31 martie 1999. Analizând apelul, Curtea a constatat că motivul invocat de pârâtă, în sensul că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, nu este fondat, întrucât aceasta a fost citată conform normelor legale și avea timpul material pentru a-și asigura o apărare adecvată.

Instanța de apel a respins și susținerea pârâtei, cum că pretențiile reclamantei urmează a fi onorate de alte două societăți comerciale, întrucât obligațiile decurg din contractele nr. 43 din 10 iunie 1998 și 4123 din 14 iulie 1998, care au fost încheiate doar între reclamantă și pârâtă. Recursul declarat de pârâtă, în contra acestei decizii, a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, care, prin decizia nr. 6399 din 9 noiembrie 2001, a casat decizia recurată, a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat sentința nr. 728/1998 a Tribunalului Arad și a trimis cauza pentru rejudecare Curții de Apel Timișoara. În faza rejudecării cauzei, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că și-a redus pretențiile la suma de 1.968.745.921 lei, reprezentând preț neachitat și 846.362.759 lei, precum și obligarea la plata penalităților de întârziere după data de 7 noiembrie 2000, până la data achitării întregului debit.

În aceeași fază procesuală, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat anularea celor două contracte, deoarece reprezentanții societății au fost induși în eroare cu bună știință de către patroana acestei societăți și că aceste contracte sunt lipsite de obiect, deoarece șnurul teflonat avea o proveniență ilicită, cauza fiind imorală. A solicitat să se constate că reclamanta nu există în baza de date a Ministerului de Finanțe și că, pentru acest motiv, trebuie introdus în cauză Ministerul Finanțelor, care să confiște și să recupereze suma aferentă mărfurilor comercializate ilegal.

Rejudecând, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 1.956.391.480 lei diferență de preț și 846.362.759 lei penalități de întârziere până la data de 7 noiembrie 2002, precum și, în continuare, până la plata diferenței de preț în cuantum de 0,3%pe zi. A obligat-o pe pârâtă să-i plătească recurentei suma de 56.242.000 lei cheltuieli de judecată.

A respins cererea reconvențională și cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor, așa cum rezultă din decizia nr. 69 din 28 noiembrie 2002. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că pârâta este înregistrată în registrul comerțului, existând în calitate de comerciant, că proveniența mărfurilor reprezintă o altă problemă privind alte raporturi juridice, operațiunea în sine fiind recunoscută ca reală prin impunere fiscală, problema înregistrării în contabilitate implicând răspunderea administratorului și neaplicând achitarea mărfii care a fost primită de pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta și, conform art. 304 pct. 5, 7, 8, 9, 10 a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara și, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii pretențiilor reclamantei, invocând următoarele motive: părțile în proces nu au fost legal citate, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.C.F.S. București, conform art. 57-59 C. proc. civ., nu a fost citat, fiind citată doar D.G.F.P.C.F.S.

Arad, care nu avea calitate; decizia nu cuprinde motivele în fapt și drept care au stat la baza soluției privind cererea reconvențională și cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor și că nu a răspuns tuturor excepțiilor invocate; instanța fără temei legal a obligat-o la plata penalităților de întârziere; că instanța nu s-a pronunțat asupra apelului și că, pe fondul litigiului, greșit a fost soluționată proveniența ilicită a șnurului teflonat, instanța nu a analizat dacă se mai pot executa contractele în natură așa cum a fost voința părților, că pretențiile reclamantei nu se justifică până când nu se dovedește reaua credință în achitarea prețului, că cele două contracte invocate sunt nule, deoarece le lipsește obiectul, consimțământul pârâtei, marfa având proveniența ilicită.

Recursul este nefondat. Analizând motivele recursului declarat de reclamantă și decizia supusă recursului, Curtea constată că toate motivele invocate în apel au fost analizate de instanța de apel, implicit, prin cercetarea modului de soluționare a tuturor capetelor de cerere, precum și a mijloacelor de probă. Se constată că, prin contractele nr. 4123 din 3 iulie 1998 și nr. 43 din 3 iulie 1998, SC M.T. SRL București, în calitate de vânzător, și SC P.T. SA Arad, în calitate de cumpărător, au convenit vânzarea cantității de 4450 kg. șnur teflon import cu o valoare de 2.447.500.000 lei și, respectiv, 2712 kg. șnur teflon import în valoare de 1.423.800.000 lei. Părțile au convenit ca plata să se facă prin compensare cu produse petroliere, bunuri de energie, utilaj construcții, cauciucuri de mașini și altele.

Vânzătoarea și-a îndeplinit obligațiile asumate prin aceste contracte, livrând pârâtei șnur teflon în cantitatea menționată, pentru care a emis facturile FE nr. 5600856/1998 și nr. 5600853/1998. Întrucât societatea pârâtă nu a achitat valoarea integrală a facturilor, reclamanta a solicitat diferența rămasă de achitat, sumă pe care pârâta a recunoscut-o la plată, cu mențiunea că aceasta trebuie achitată de alte societăți comerciale că nu le-a livrat marfa și de la care urma să recupereze banii. Pârâta a solicitat, prin cererea reconvențională, anularea celor două contracte și facturi pentru lipsa obiectului, consimțământului, cauză ilicită și imorală, invocând motivul procurării ilicite a mărfii.

Motivul invocat nu afectează valabilitatea contractelor, întrucât părțile nu au reglementat prin contracte modul de procurare a mărfii ci livrarea mărfii, iar modul de procurare a mărfii nu constituie o condiție de valabilitate a contractelor, astfel că cele două contracte sunt legale, soluția instanței de apel fiind temeinică. În aceste condiții, constatându-se legalitatea contractelor încheiate precum și executarea lor, Curtea apreciază că hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, voința părților exprimate în contracte fiind legea lor. Corect au fost respinse apărările pârâtei, cu privire la obligarea la plata diferenței rămase de achitat de către terți, având în vedere că o astfel de obligație nu era prevăzută în contracte, pe de altă parte nu a fost formulată cerere de chemare în judecată a terților.

Cu privire la motivul referitor la necitarea și neintroducerea în cauză a Ministerului Finanțelor, prin D.G.F.P.C.F.S. București, se constată că acesta este parte în litigiu, fiind citat conform legii, astfel că și acest motiv urmează a fi respins. În ceea ce privește implicarea răspunderii reclamantei față de Ministerul Finanțelor, se constată că aceasta depășește cadrul litigiului, problemele fiind soluționate pe alte căi, conform legii, așa cum de altfel s-a și constatat prin depunerea la dosar a sentinței penale. În speță, problema în litigiu este plata diferenței pentru marfa recepționată și neachitată de către pârâtă. Chiar dacă părțile au convenit ca plata să se facă în natură, având în vedere că pârâta nu și-a respectat această obligație, corect a fost obligată la dezdăunări.

De asemenea, corect a fost obligată pârâta la plata penalităților de întârziere, așa cum părțile au convenit, prin cele două contracte (art. 7), pentru executarea necorespunzătoare a contractelor. Penalitatea reprezintă o sancțiune contractuală prestabilită, fiind rezultatul exclusiv al manifestării voinței părților contractante. Stipularea clauzei penale are drept consecință tranșarea definitivă a răspunderii pentru acea abatere, prin clauza penală determinându-se anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul le va plăti pentru abaterea respectivă. Pentru a opera clauza penală nu trebuie să se constate decât că nu au fost executate corespunzător contractele, neefectuarea plății fiind dovada executării necorespunzătoare.

În ceea ce privește motivul invocat, privind nepronunțarea de către instanța fondului asupra apelului, Curtea constată că și acest motiv nu are suport legal, întrucât asupra apelului s-a pronunțat Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 6399 din 9 noiembrie 2001, cauza fiind trimisă pentru rejudecare Curții de Apel Timișoara, instanță care s-a pronunțat pe fondul cauzei și nu pe cale de atac. Așa fiind, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta, SC P.T. SA Arad, împotriva deciziei nr. 69 din 28 noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei SC M.T. SRL București suma de 5.575.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 13 mai 2004.