ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1702/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta, SC M.T. SRL

București, a chemat-o în judecată pe pârâta, SC P.T. SA Arad, pentru a fi

obligată să-i livreze bunuri în valoare de 3.835.986.000 lei, conform

contractelor de vânzare cumpărare nr. 43 din 10 iunie 1998 și 4123 din 14 iulie

1998, sau obligarea la plata sumei de 3.835.986 lei reprezentând rest preț

marfă livrată și 325.500.000 lei penalități de întârziere, cu cheltuieli de

judecată.

Și-a motivat acțiunea, susținând

că i-a livrat pârâtei șnur teflon import în cantitate de 7.162 kg. în valoare

de 4.622.986.000 lei, așa cum s-a convenit, prin contractele nr. 43 din 10

iunie 1998 și 4123 din 14 iulie 1998.

Pârâta a achitat reclamantei

doar suma de 787.000.000 lei, rămânând de plată diferența de 3.835.986.000 lei.

A mai susținut reclamanta că,

întrucât pârâta nu a efectuat plata la termenul scadent, îi datorează

penalități în procent de 0,3%, conform contractului.

Prin sentința civilă nr. 728

din 28 octombrie 1998, Tribunalul Arad, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea, a obligat-o pe pârâtă să-i plătească

reclamantei suma de 3.835.986.900 lei preț, 325.500.000 lei penalități de

întârziere și 49.879.860 lei cheltuieli de judecată. A dispus restituirea

cauțiunii în sumă de 20 milioane lei.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că, în temeiul contractelor încheiate de părți, care au

putere de lege, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate, iar pârâta le-a

respectat parțial, justificându-se obligarea la plata diferenței de

3.835.986.000 lei cu titlul de preț, 325.520.000 lei penalități și cheltuieli

de judecată.

De asemenea, prin încheierea

din camera de consiliu din 14 octombrie 1998 a dispus, în conformitate cu art. 907

C. civ., înființarea unei popriri asigurătorii asupra contului deținut de

pârâtă la B.R.D., sucursala județului Arad, și instituirea sechestrului asigurător

pe bunurile mobile ale pârâtei până la concurența sumei datorate.

Împotriva sentinței mai sus

menționată a declarat apel pârâta, SC P.T. SA Arad, Curtea de Apel Timișoara a

respins apelul cu cheltuieli de judecată, prin decizia nr. 219/A din 31 martie

1999.

Analizând apelul, Curtea a

constatat că motivul invocat de pârâtă, în sensul că nu i-a fost respectat

dreptul la apărare, nu este fondat, întrucât aceasta a fost citată conform

normelor legale și avea timpul material pentru a-și asigura o apărare adecvată.

Instanța de apel a respins

și susținerea pârâtei, cum că pretențiile reclamantei urmează a fi onorate de

alte două societăți comerciale, întrucât obligațiile decurg din contractele nr.

43 din 10 iunie 1998 și 4123 din 14 iulie 1998, care au fost încheiate doar

între reclamantă și pârâtă.

Recursul declarat de pârâtă,

în contra acestei decizii, a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, care, prin decizia nr. 6399 din 9 noiembrie 2001, a casat decizia

recurată, a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat sentința nr. 728/1998 a

Tribunalului Arad și a trimis cauza pentru rejudecare Curții de Apel Timișoara.

În faza rejudecării cauzei,

reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că și-a redus pretențiile la suma

de 1.968.745.921 lei, reprezentând preț neachitat și 846.362.759 lei, precum și

obligarea la plata penalităților de întârziere după data de 7 noiembrie 2000,

până la data achitării întregului debit.

În aceeași fază procesuală,

pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat

anularea celor două contracte, deoarece reprezentanții societății au fost

induși în eroare cu bună știință de către patroana acestei societăți și că

aceste contracte sunt lipsite de obiect, deoarece șnurul teflonat avea o

proveniență ilicită, cauza fiind imorală. A solicitat să se constate că

reclamanta nu există în baza de date a Ministerului de Finanțe și că, pentru

acest motiv, trebuie introdus în cauză Ministerul Finanțelor, care să confiște

și să recupereze suma aferentă mărfurilor comercializate ilegal.

Rejudecând, Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantă, a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei

suma de 1.956.391.480 lei diferență de preț și 846.362.759 lei penalități de

întârziere până la data de 7 noiembrie 2002, precum și, în continuare, până la

plata diferenței de preț în cuantum de 0,3%pe zi. A obligat-o pe pârâtă să-i

plătească recurentei suma de 56.242.000 lei cheltuieli de judecată.

A respins cererea

reconvențională și cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor,

așa cum rezultă din decizia nr. 69 din 28 noiembrie 2002.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut că pârâta este înregistrată în registrul

comerțului, existând în calitate de comerciant, că proveniența mărfurilor

reprezintă o altă problemă privind alte raporturi juridice, operațiunea în sine

fiind recunoscută ca reală prin impunere fiscală, problema înregistrării în

contabilitate implicând răspunderea administratorului și neaplicând achitarea

mărfii care a fost primită de pârâtă.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta și, conform art. 304 pct. 5, 7, 8, 9, 10 a solicitat

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel

Timișoara și, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii

pretențiilor reclamantei, invocând următoarele motive: părțile în proces nu au

fost legal citate, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.C.F.S.

București, conform art. 57-59 C. proc. civ., nu a fost citat, fiind citată doar

D.G.F.P.C.F.S. Arad, care nu avea calitate; decizia nu cuprinde motivele în

fapt și drept care au stat la baza soluției privind cererea reconvențională și

cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor și că nu a răspuns

tuturor excepțiilor invocate; instanța fără temei legal a obligat-o la plata

penalităților de întârziere; că instanța nu s-a pronunțat asupra apelului și că,

pe fondul litigiului, greșit a fost soluționată proveniența ilicită a șnurului

teflonat, instanța nu a analizat dacă se mai pot executa contractele în natură

așa cum a fost voința părților, că pretențiile reclamantei nu se justifică până

când nu se dovedește reaua credință în achitarea prețului, că cele două

contracte invocate sunt nule, deoarece le lipsește obiectul, consimțământul

pârâtei, marfa având proveniența ilicită.

Recursul este nefondat.

Analizând motivele

recursului declarat de reclamantă și decizia supusă recursului, Curtea constată

că toate motivele invocate în apel au fost analizate de instanța de apel,

implicit, prin cercetarea modului de soluționare a tuturor capetelor de cerere,

precum și a mijloacelor de probă.

Se constată că, prin

contractele nr. 4123 din 3 iulie 1998 și nr. 43 din 3 iulie 1998, SC M.T. SRL

București, în calitate de vânzător, și SC P.T. SA Arad, în calitate de cumpărător,

au convenit vânzarea cantității de 4450 kg. șnur teflon import cu o valoare de

2.447.500.000 lei și, respectiv, 2712 kg. șnur teflon import în valoare de

1.423.800.000 lei.

Părțile au convenit ca plata

să se facă prin compensare cu produse petroliere, bunuri de energie, utilaj

construcții, cauciucuri de mașini și altele.

Vânzătoarea și-a îndeplinit

obligațiile asumate prin aceste contracte, livrând pârâtei șnur teflon în

cantitatea menționată, pentru care a emis facturile FE nr. 5600856/1998 și nr. 5600853/1998.

Întrucât societatea pârâtă

nu a achitat valoarea integrală a facturilor, reclamanta a solicitat diferența

rămasă de achitat, sumă pe care pârâta a recunoscut-o la plată, cu mențiunea că

aceasta trebuie achitată de alte societăți comerciale că nu le-a livrat marfa

și de la care urma să recupereze banii.

Pârâta a solicitat, prin

cererea reconvențională, anularea celor două contracte și facturi pentru lipsa

obiectului, consimțământului, cauză ilicită și imorală, invocând motivul

procurării ilicite a mărfii.

Motivul invocat nu afectează

valabilitatea contractelor, întrucât părțile nu au reglementat prin contracte

modul de procurare a mărfii ci livrarea mărfii, iar modul de procurare a mărfii

nu constituie o condiție de valabilitate a contractelor, astfel că cele două

contracte sunt legale, soluția instanței de apel fiind temeinică.

În aceste condiții,

constatându-se legalitatea contractelor încheiate precum și executarea lor,

Curtea apreciază că hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, voința

părților exprimate în contracte fiind legea lor.

Corect au fost respinse

apărările pârâtei, cu privire la obligarea la plata diferenței rămase de

achitat de către terți, având în vedere că o astfel de obligație nu era

prevăzută în contracte, pe de altă parte nu a fost formulată cerere de chemare

în judecată a terților. Cu privire la motivul referitor la necitarea și

neintroducerea în cauză a Ministerului Finanțelor, prin D.G.F.P.C.F.S.

București, se constată că acesta este parte în litigiu, fiind citat conform

legii, astfel că și acest motiv urmează a fi respins. În ceea ce privește

implicarea răspunderii reclamantei față de Ministerul Finanțelor, se constată

că aceasta depășește cadrul litigiului, problemele fiind soluționate pe alte

căi, conform legii, așa cum de altfel s-a și constatat prin depunerea la dosar

a sentinței penale.

În speță, problema în

litigiu este plata diferenței pentru marfa recepționată și neachitată de către

pârâtă. Chiar dacă părțile au convenit ca plata să se facă în natură, având în

vedere că pârâta nu și-a respectat această obligație, corect a fost obligată la

dezdăunări.

De asemenea, corect a fost

obligată pârâta la plata penalităților de întârziere, așa cum părțile au

convenit, prin cele două contracte (art. 7), pentru executarea necorespunzătoare

a contractelor.

Penalitatea reprezintă o

sancțiune contractuală prestabilită, fiind rezultatul exclusiv al manifestării

voinței părților contractante. Stipularea clauzei penale are drept consecință

tranșarea definitivă a răspunderii pentru acea abatere, prin clauza penală

determinându-se anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul le va plăti

pentru abaterea respectivă.

Pentru a opera clauza penală

nu trebuie să se constate decât că nu au fost executate corespunzător

contractele, neefectuarea plății fiind dovada executării necorespunzătoare.

În ceea ce privește motivul

invocat, privind nepronunțarea de către instanța fondului asupra apelului,

Curtea constată că și acest motiv nu are suport legal, întrucât asupra apelului

s-a pronunțat Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 6399

din 9 noiembrie 2001, cauza fiind trimisă pentru rejudecare Curții de Apel

Timișoara, instanță care s-a pronunțat pe fondul cauzei și nu pe cale de atac.

Așa fiind, recursul urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta, SC P.T. SA Arad, împotriva deciziei nr. 69 din 28 noiembrie 2002 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatei SC M.T. SRL București suma de 5.575.000 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2004.