ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2759/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24

aprilie 2001 la Curtea de Apel București secția de contencios administrativ,

reclamanta M.L. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Muncii și

Solidarității Sociale, anularea Ordinului nr. 163 din 26 martie 2001, astfel

cum a fost completat prin Ordinul nr. 175 din aceiași dată și exonerarea sa de

plata sumelor imputate: 2974,03 dolari SUA, 1444 ATS, 181,33 mărci germane și

270.045 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu deplasările în Franța și

Germania.

În motivarea cererii reclamanta a

susținut că, în calitate de expert informatician în cadrul Direcției Generale

de Asistență Socială, a lucrat la proiectul privind forța de muncă și protecția

socială realizat de Statul român cu sprijinul Băncii Mondiale, iar în cursul

anilor 1998 – 2000 a participat la atelierele de lucru organizate în Franța,

unde și-a exercitat aceleași atribuții de serviciu, ca și în România.

În atare situație a arătat

reclamanta, nu-i sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 518/1995, atelierele de

lucru neavând caracterul unor cursuri sau stagii de practică sau specializare,

cu atât mai mult, cu cât nu a primit drepturile bănești prevăzute la pct. 1 B

lit. b) din art. 5 al actului normativ sus-menționat, întrucât deplasările

efectuate pentru care i-au fost imputate cheltuielile, nu au depășit 90 de

zile.

Reclamanta a mai precizat că la

momentul plecării nu i s-a pus în vedere să semneze vreun act adițional la

contractul de muncă, înscris ce i-a fost solicitat abia la sfârșitul lunii

martie 2001.

În fond, după casare, prin sentința

civilă nr. 1013 din 29 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că ordinele de imputare sunt legale, deplasările efectuate

de reclamantă în străinătate intrând sub incidența H.G. nr. 518/1995.

Potrivit acestui act normativ,

personalul trimis în străinătate primește drepturi bănești, condiționat de

semnarea unui act adițional la contractul de muncă, prin care se obligă ca,

după întoarcerea în țară, să lucreze o perioadă de timp în cadrul unității

trimițătoare.

Deși s-a deplasat în Franța și

Germania pentru a participa la acele ateliere de lucru ce aveau caracter de

schimb experiență și documentare, reclamanta nu a semnat actul adițional,

dându-și demisia în martie 2001.

Instanța a mai reținut că prin

emiterea celor două ordine, s-a acoperit prejudiciul creat pârâtului, prin

imputarea sumelor reprezentând cota-parte aferentă perioadei nelucrate, ca

urmare a demisiei reclamantei, care nu a făcut dovada dreptului său recunoscut

de lege, vătămat prin actele administrative contestate.

Împotriva sentinței a declarat

recurs reclamanta M.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a reiterat motivele

din acțiune, învederând că nu-i sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 518/1995,

întrucât, pe de o parte ateliere de lucru la care a participat în străinătate

nu au avut caracterul unor cursuri de perfecționare, iar pe de altă parte

deplasările efectuate pentru care i-au fost imputate cheltuielile, nu au

depășit 90 de zile calendaristice.

Reclamanta a mai arătat că de-abia

la sfârșitul lunii martie 2001, în urma controlului efectuat de Curtea de

Conturi i s-a cerut, retroactiv, să semneze actul adițional la contractul de

muncă și numai pentru deplasările din anul 1999, neîncheierea acestor

înscrisuri datorându-se culpei pârâtului.

Examinând cauza în raport de

motivele invocate și având în vedere prevederile art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este întemeiat, urmând a fi admis și a se

dispune casarea sentinței și admiterea acțiunii, în sensul anulării ordinelor

contestate.

Referitor la aplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor H.G. nr. 518/1995, această problemă a fost tranșată prin decizia

nr.1 535 din 19 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a casat

sentința pronunțată la primul fond, cu trimitere spre rejudecare.

Întrucât, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, se constată că prin sentința

atacată s-a reținut în mod justificat incidența în cauză a H.G. nr. 518/1995.

Prin aceiași decizie de casare s-a

stabilit necesitatea administrării și a altor probe, pentru a se verifica în ce

măsură sunt îndeplinite și cerințele art. 5 alin. (2) și (3) din actul normativ

sus-menționat, respectiv sub aspectul încheierii actului adițional și al

duratei deplasărilor reclamantei în străinătate.

Deși potrivit H.G. nr. 518/1995 era

necesară la plecarea reclamantei în străinătate încheierea actului adițional la

contractul de muncă, în care să se prevadă obligația de a lucra, la întoarcerea

în țară, o perioadă de cel puțin 5 ani în cadrul instituției, iar în caz contrar

să fie restituită contravaloarea cheltuielilor de deplasare, acest lucru nu a

avut loc.

Din probele administrate în cauză a

rezultat că reclamanta a fost plecată în străinătate în intervalele 15 – 23

noiembrie 1998, 3 aprilie – 24 aprilie 1999, 5 – 12 iulie 1999 și 23 – 29

ianuarie 2000, fără a i se cere semnarea vreunui act adițional la contractul de

muncă.

Susținerea reclamantei, în sensul că

i s-a cerut retroactiv semnarea actului adițional, chiar după ce și-a dat

demisia din funcție la 9 martie 2001, este confirmată de probele administrate

în cauză.

În consecință, nu-i poate fi imputat

reclamantei refuzul încheierii actului adițional pentru a fi obligată la plata

contravalorii cheltuielilor de deplasare, ca o sancțiune a nerespectării

clauzelor acelui înscris.

A mai rezultat din actele cauzei și

faptul că drepturile bănești primite de reclamantă, nu au fost din cele

prevăzute de art. 5 pct. 1 B lit. b) din H.G. nr. 518/1995, întrucât

deplasările în străinătate, chiar totalizate pe anii 1998, 1999 și 2000, au

fost de numai 56 zile, deci sub limita de 90 zile calendaristice prevăzute de

textul sus-menționat.

În raport de cele expuse, ordinele

de imputare fiind emise de pârât cu nerespectarea legii, Curtea, admițând

recursul, va casa sentința, va admite acțiunea și va dispune anularea actelor

administrative contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.L.,

împotriva sentinței civile nr. 1013 din 29 octombrie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și, pe

fond, admite acțiunea formulată de reclamanta M.L.

Anulează Ordinele nr. 163 din 26

martie 2001 și nr. 175 din 26 martie 2001 emise de Ministerul Muncii și

Solidarității Sociale.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 septembrie 2003.