ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3962/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 iunie 1999, N.G. și

G.M. au chemat în judecată pe C.E. pentru constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 612 din 30 septembrie 1996 încheiat între

S.C. AVL Berceni, ca vânzător și pârâta, în calitate de cumpărător cu privire

la apartamentul nr. 2 din imobilul situat în București. Totodată a cerut

revendicarea bunului.

Pârâta

a formulat  cerere reconvențională referitor la contravaloarea actualizată a

îmbunătățirilor aduse imobilului. A solicitat, de asemenea, instituirea unui

drept de retenție, iar prin cerere separată a chemat în garanție pe Consiliul

General al Municipiului București și S.C. AVL Berceni pentru restituirea, în

caz de evicțiune, a sumelor plătite vânzătorului cu titlu de preț al vânzării.

Tribunalul București, secția a IV –

a civilă, prin sentința nr. 119 din 7 februarie 2001, a admis în parte acțiunea

și anume capătul de cerere privind revendicarea  bunului. A respins, ca

nefondată, cererea de constatare a nulității actului juridic de vânzare-cumpărare

a bunului, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

Curtea de Apel București, secția a

IV – a civilă, prin decizia nr. 44 din 4 februarie 2002, a respins, ca

nefondate,  apelurile reclamanților și pârâtei cu motivarea că deși titlul vânzătorului

a fost desființat prin sentința civilă nr. 1605/1998 a Judecătoriei sectorului

4 București, totuși nulitatea titlului pârâtei, ca subdobânditoare a bunului,

este asanată de aparența în drept unită cu buna sa credință. Restituirea

bunului se impune însă prin efectul comparării titlurilor opuse de părți,

operațiune care, inevitabil, arată că titlul reclamantei este preferabil celui

al pârâtei. Cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, nefiind

dovedite, sunt nefondate.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții și pârâta, ambele fiind întemeiate pe motivele de

casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.  În dezvoltarea acestor

motive reclamanta a arătat că absența unui minim de diligențe din partea pârâtei,

face inaplicabilă, în speță, aparența în drept și impune admiterea în întregime

a acțiunii principale. Pârâta a susținut inadmisibilitatea revendicării bunului

și, în subsidiar, a solicitat admiterea cererii reconvenționale și a cererii de

chemare în garanție.

Recursul reclamanților este

nefondat.

Instanțele au reținut corect că în

ciuda desființării titlului statului, actul de înstrăinare a bunului, încheiat

cu titlu oneros, își păstrează efectele și trebuie menținut, deoarece pârâta,

ca subdobânditoare a fost de bună-credință. Nu mai puțin, absența unui minim de

diligențe din partea pârâtei, situație învederată de reclamantă, este fără

relevanță juridică de vreme ce nulitatea absolută a vânzării putea fi

pronunțată dacă acest act juridic ar fi avut o cauză ilicită sau ar fi existat

fraus omnia corrumpit, ceea ce, materialmente, a rămas nedovedit.

Așa fiind, recursul reclamanților

este neîntemeiat și se impune a fi respins.

În schimb este fondat recursul

pârâtei deoarece menținerea actului atacat are ca principal efect transmiterea

dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un

asemenea efect este de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi

anihilat, implicit, prin compararea titlurilor. Această operațiune vizează,

exclusiv, ipoteza, inexistentă în speță, când ambele părți ale revendicării

produc titluri derivate care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo

legătură (raport între ele). Or, în cauza de față, titlurile invocate sunt, în

succesiunea lor,  într-o strânsă legătură, bazată, mai întâi, pe existența unui

autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi, pe

intervenția legii care, originar, a dispus preluarea bunului de către stat și,

prin convenție, înstrăinarea lui către pârâtă. În acest cadru, ipoteza cerută

probațiunii prin compararea titularilor este absentă, ceea ce caracterizează ca

ilegal și excesiv procedeul instanțelor de a înlătura, pe o asemenea cale,

efectul translativ de proprietate al aparenței de drept, existentă, necontestat

în chiar viziunea lor, prin soluția pronunțară de păstrare a actului de

înstrăinare.

Așa fiind, urmează a fi admis

recursul pârâtei și modificată decizia atacată, în sensul admiterii apelului

pârâtei și schimbării în parte a sentinței, prin respingerea, ca nefondată, și

a capătului de cerere referitor la revendicarea bunului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

C.E. împotriva deciziei nr. 44 din 4 februarie 2002 a Curții de Apel București,

secția a IV – a civilă.

Modifică decizia atacată în sensul

că admite apelul pârâtei C.E. împotriva sentinței nr. 119 din 7 februarie 2001

a Tribunalului București, secția a IV – a civilă, și, schimbând în parte

sentința, respinge acțiunea în revendicare.

Respinge recursul declarat de

reclamanții N.G.și G.M. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  10 octombrie 2003.