ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3841/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 156 din 9 aprilie 2001, Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă așa cum a fost precizată de reclamanții: P.Z., B.E., K.M. în nume propriu și în calitate de moștenitori ai reclamantei J.M. și a reclamanților J.I., J.Z., J.E.C., moștenitorii reclamantului J.S., împotriva pârâților: N.T., N.M.E., I.D. și I.I., cu obligarea reclamanților la plata sumei de 3.250.000 lei față de pârâți. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că înscrisul sub semnătură privată datat „14 septembrie 1996” – pretins a fi contractul secret, de garanție imobiliară, într-o simulație prin deghizare totală, nu a fost semnat de pârâtul N.T., parte contractantă în actul public reprezentat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 16 decembrie 1997, prin urmare nu este îndeplinită condiția identității de părți, cerută în cazul simulației.

S-a mai reținut că nu a fost probată existența erorii – obstacol, distructivă de voință, în sensul prevăzut de art. 954 C. civ., iar în privința discernământului vânzătorului J.S. senior, expertiza medico-legală psihiatrică nr. 2683/14/17 din 10 octombrie 2000 relevă o voință constantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din litigiu. Cu referire la prevederile art. 35 C. fam., instanța de fond a reținut că nu sunt incidente în cauză, deoarece vânzătorul J.S. senior având calitate de proprietar tabular exclusiv al bunului vândut, lipsa consimțământului soțului neproprietar nu este în măsură să afecteze valabilitatea contractului de vânzare, în litigiu. Că actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub numărul 2522 din 16 decembrie 1997, a fost întocmit cu respectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de art. 948 C. civ.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 108/11 septembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamanții: P.Z., B.E., H.E., K.M., împotriva sentinței civile nr. 156 din 9 aprilie 2001 a Tribunalului – pe care a schimbat-o în tot, și într-o nouă judecată pe fond, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de reclamanții: P.Z., B.E., H.E., K.M., J.I., J.Z., J.E. C., în nume propriu și în calitate de moștenitori, împotriva pârâților N.T., N.M.E., I.D., I.I. și pe cale de consecință: a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2522 din 16 decembrie 1997, având ca obiect imobilul situat în Cluj-Napoca, evidențiat în CF nr. 11.735 Cluj sub A + 1, cu nr.top. 7986, reprezentând casă și teren în suprafață de 1000 m 2 ; a fost constatată nulitatea actului de parcelare și a contractului de vânzare autentificat sub nr. 1506 din iulie 1998, având ca obiect parcela funciară cu nr.top.

nou 7986/2, reprezentând teren în suprafață de 590 m 2 , situat în Cluj-Napoca; s-a dispus rectificarea înscrisurilor efectuate sub B 4 – 8, în CF nr.11.735 Cluj, respectiv sub B 1 – 2, în CF nr. 129.555 Cluj-Napoca, în sensul radierii dreptului de proprietate tabulară a pârâților N.T., N.M.E., I.D., I.I. și resînscrierii aceluiași drept în favoarea defunctului J.S., cu rangul dobândit sub 8.2 în CF nr. 11735 Cluj; a fost sistată CF nou înființată nr. 129.555 Cluj-Napoca; pârâții au fost obligați la plata sumei de 35.330.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată față de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 decembrie 1997 este nul întrucât la data întocmirii lui, vânzătorul J.S.

senior a avut discernâmîntul abolit. Acest lucru rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în faza de apel, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală de pe lângă Institutul de Medicină Legală „Prof.dr.Mina Minovici” București sub nr. A 6/2034 din 16 aprilie 2002. Actul de vânzare-cumpărare menționat este nul și sub aspectul prevederilor art. 35 C. fam., întrucât imobilul construcție a fost edificat în timpul căsătoriei de către soții J.S. și M., fiind bun codevălmaș. S-a mai reținut că lipsa discernământului vânzătorului J.S. probată în cauză, exclude aplicarea dispozițiilor art. 953 C. civ. cu privire la eroarea asupra naturii juridice a actului încheiat.

Cu privire la prețul vânzării ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, se reține de instanța de apel că este real, disproporția vădită între preț și valoarea de circulație a imobilului a generat ceea ce legiuitorul numește „leziune” prin art. 1565 C. civ., care nu poate fi invocată ca motiv de nulitate de reclamanți, acțiunea în resciziune nefiind admisibilă contractanților majori. De asemenea, s-a mai reținut că anularea contractului translativ de drepturi reale al pârâților N. este opozabilă și terților dobânditori cu titlu oneros și de bună credință, respectiv pârâților I.D. și I.I., deoarece desființarea actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, s-a întemeiat în principiu pe lipsa discernământului vânzătorului la momentul actului de vânzare, iar interesul ocrotirii persoanei lipsite de discernământ, trebuie să primeze față de interesul securității circuitului civil care impune apărarea terților de bună credință.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată, au declarat recurs pârâții: N.T., N.M.E., I.D.și I.I. Pârâții N.T. și N.M., critică decizia atacată ca fiind netemeinică și nelegală – invocând art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ. – deoarece: - Acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune neevaluabilă în bani, fiind vorba de o acțiune în constatare, respectiv în anulare a unui act juridic. În atare situație competența soluționării cauzei revenea Judecătoriei ca instanță de drept comun și nu tribunalului cum greșit s-a reținut de instanțe. - Reclamanții puteau solicita realizarea dreptului adică predarea posesiei, nu numai constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Cum aceștia nu au solicitat realizarea dreptului, acțiunea așa cum a fost formulată este inadmisibilă.

- Raportat la petitul acțiunii introductive prin care se solicită desființarea contractului nr. 1506/1998, dispozitivul instanței de apel apare ca ultra petită. - Deși în prezența unei nulități relative cu privire la care se pronunță instanța de apel (anulare) totuși în dispozitivul deciziei atacate se indică nulitatea absolută, care se constată. - Din probele administrate în cauză nu rezultă că vânzătorul I. S. senior a fost lipsit de discernământ în momentul încheierii actului de vânzare din 16 decembrie 1997. În atare situație, nu se impunea constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare menționat, cum greșit a statuat instanța de apel. - În mod greșit instanța de apel a reținut că vânzătorul J.S.

a fost lipsit de discernământ în momentul încheierii întocmirii actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, devreme ce din probe rezultă contrariul. Pârâții I.D. și I.I. critică decizia atacată ca fiind netemeinică și nelegală – invocând prevederile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. – deoarece: - Noi suntem în posesia terenului de 590 m 2 cumpărat în 1998 și pe care ne-am construit casa în care locuim. În atare situație acțiunea în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare din 1998 nu putea fi primită de instanța de apel. Reclamanții puteau solicita realizarea dreptului, adică predarea posesiei și nu constatarea nulității contractului de vânzare nr. 1506/1998. - Instanța de apel a ignorat efectele de drept civil statornicite de instanța supremă față de aparența dreptului și buna credință a terțului subdobânditor – pârâții I. în cauză – atât la cumpărarea terenului de 590 m 2 cât și în momentul ridicării construcției.

-Vânzătorul J.S.senior a fost în depline facultăți mintale în sensul că a avut discernământul păstrat atât la data de 16 decembrie 1997 când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu soții N.T. și M., cât și anterior și posterior datei mai sus menționată. Cu privire la recursul declarat de pârâții N.T. și N.M.E, se rețin următoarele: - Din petitul acțiunii civile formulată de reclamanții: J.M., J.S. junior, P.Z., B.E., H.E., K.M., rezultă că aceștia au solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.2522/16 decembrie 1996, precum și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1506/1998. Acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune evaluabilă în bani, deoarece se referă la bunuri imobile în valoare de 30.000.000 lei (contractul de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1996) și respectiv la bunuri imobile în valoare de 60.000.000 lei (contractul de vânzare-cumpărare nr. 1506/1998).

În atare situație, și în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. – nemodificat prin O.U.G. nr. 138/2000 și urm., competența soluționării cauzei revine Tribunalului Cluj și nu Judecătoriei Cluj-Napoca, cum greșit au susținut recurenții-pârâți N.T. și M. - Cu privire la susținerea pârâților-recurenți N.T. și M. în sensul că acțiunea civilă formulată de reclamanți este inadmisibilă, aceasta nu poate fi primită deoarece reclamanții nu au solicitat să se constate că ei sunt proprietarii imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menționate, ci au solicitat să se constate nulitatea contractelor respective. Într-o atare situație nu se pune problema unei acțiuni al cărei obiect să fie realizarea dreptului de proprietate al reclamanților, respectiv revendicarea imobilelor menționate.

- Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut – dispozitivul acesteia apare ca ultra petita – deoarece din petitul acțiunii rezultă că reclamanții au solicitat să se constate nulitatea atât cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997, cât și cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1506/1998. Acest lucru este evidențiat în dispozitivul deciziei instanței de apel criticate.

- Neîntemeiată este și critica referitoare la faptul că deși ne aflăm în prezența unei nulități relative, totuși instanța de apel în dispozitivul său constată nulitatea absolută a contractului de vânzare, deja evidențiată, întrucât, reclamanții au solicitat în acțiunea civilă introductivă să se constate nulitatea contractelor de vânzare respective, iar instanța de apel a reținut că în cauză este vorba despre o nulitate absolută bazându-se pe raportul de expertiză medico-legal nr. A 6/2034 din 16 aprilie 2002 din care rezultă că vânzătorul J.S. senior a avut discernământul abolit la data întocmirii actului de vânzare-cumpărare inițial – nr. 2522/16 decembrie 1997. De asemenea, nici critica referitoare la faptul că vânzătorul J.S.

senior în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, a avut discernământul păstrat, nu poate fi primită, deoarece din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică administrat în fața instanței de apel, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală de pe lângă Institutul de Medicină Legală „Prof.dr.Mina Minovici” București nr. A 6/2034 din 16 aprilie 2002, rezultă că vânzătorul J.S. a avut discernământul abolit în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997. Cu privire la recursul pârâților I.D. și I.I. se rețin următoarele: Obiectul acțiunii formulată de reclamanții J.M., J.S. junior, P.Z., B.E., H.E. și K.M., îl constituie constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2522/12 decembrie 1997 și nr. 1506/1998.

Temeiul de drept al acțiunii fiind art. 948 C. civ., art. 953 C. civ. Cum temeiul de drept al acțiunii formulată de reclamanți este cel prevăzut de art. 948 C. civ. și art. 953 C. iv., și nu art. 111 C. civ., critica formulată de pârâți în sensul că în cauză trebuia să se introducă o acțiune în realizarea dreptului și nu o acțiune în constatare, nu poate fi primită. În mod judicios a procedat instanța de apel și atunci când a rezolvat problema actului juridic subsecvent nr. 1506/1998 încheiat între pârâții N.T. și N.M. pe de o parte, și pârâții I.D., I.I. pe de altă parte, în sensul că a statuat că și acesta este nul ca și actul principal de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997. În principiu, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului în ce privește pe subachizitor în cazul în care acesta a fost de bună-credință.

Conform art. 1898 C. civ., buna-credință este credința posesorului că acela de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea, iar potrivit art. 1899 alin. (2) din același cod, buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei revine celui care invocă existența relei-credințe. Din cele de mai sus rezultă că numai în cazul în care terțul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut, sau cu diligențe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credință – lucru ce trebuie dovedit – operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea subachizitorului.

Prin urmare, pentru a se putea constata că nulitatea titlului vânzătorilor atrage după sine nulitatea și a titlurilor care au marcat transferul succesiv al dreptului de proprietate, trebuie să se dovedească, în mod cert, că terții au fost de rea-credință. În cauză, acceptând că pârâții I.D.și I.I., subachizitorii cu titlu oneros, au fost de bună-credijnță în momentul încheierii contractului, reaua-credință a acestora nefiind dovedită prin probe certe totuși, se apreciază că sancțiunea nulității va opera. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997 al pârâților N.T. și N.E. este opozabilă și terților dobânditori cu titlu oneros și de bună-credință, pentru că desființarea acestui act s-a întemeiat, în principal, pe lipsa discernământului vânzătorului J.S.

senior în momentul încheierii acestuia. Interesul ocrotirii persoanei lipsite de discernământ, chiar dacă este vorba de o persoană majoră – nepusă sub interdicție judecătorească – trebuie să primeze față de interesul securității circuitului civil, care impune apărarea terților de bună-credință. Acestora le rămâne o acțiune personală, fundamentată pe contract, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin desființarea actului respectiv. Este neîntemeiată critica referitoare la faptul că vânzătorul J.S. senior a avut discernământul păstrat în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997, deoarece din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică – efectuat în faza de apel – nr. A6/2034 din 16 aprilie 2002, rezultă că vânzătorul a avut discernământul abolit în momentul încheierii actului respectiv.

Așadar față de cele reținute se constată că motivele de recurs invocate nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 7, 9, 10 C. proc. civ. și în consecință recursurile declarate de pârâții: I.D., I.I., N.T., N.E., împotriva deciziei civile nr. 108/11 septembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, fiind nefondate se vor respinge. În conformitate cu art. 274 C. proc. civ. recurenții-pârâți vor fi obligați la plata sumei de 32.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată față de reclamanta B.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții I.D., I.I., N.T. și N.M.E. împotriva deciziei nr. 108 din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. Obligă recurenții la 32.000.000 lei cheltuieli de judecată către B.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2003.