ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3841/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3841/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor  de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 156 din 9

aprilie 2001, Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă așa cum

a fost precizată de reclamanții: P.Z., B.E., K.M. în nume propriu și în

calitate de moștenitori ai reclamantei J.M. și a reclamanților J.I., J.Z., J.E.C.,

moștenitorii reclamantului J.S., împotriva pârâților: N.T., N.M.E., I.D. și I.I.,

cu obligarea reclamanților la plata sumei de 3.250.000 lei față de pârâți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că înscrisul sub semnătură privată datat „14 septembrie 1996” –

pretins a fi contractul secret, de garanție imobiliară, într-o simulație prin

deghizare totală, nu a fost semnat de pârâtul N.T., parte contractantă în actul

public reprezentat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 16

decembrie 1997, prin urmare nu este îndeplinită condiția identității de părți,

cerută în cazul simulației.

S-a mai reținut că nu a fost probată

existența erorii – obstacol, distructivă de voință, în sensul prevăzut de art.

954 C. civ., iar în privința discernământului vânzătorului J.S. senior,

expertiza medico-legală psihiatrică nr. 2683/14/17 din 10 octombrie 2000 relevă

o voință constantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din

litigiu.

Cu referire la prevederile art. 35 C.

fam., instanța de fond a reținut că nu sunt incidente în cauză, deoarece

vânzătorul J.S. senior având calitate de proprietar tabular exclusiv al bunului

vândut, lipsa consimțământului soțului neproprietar nu este în măsură să

afecteze valabilitatea contractului de vânzare, în litigiu. Că actul de

vânzare-cumpărare, autentificat sub numărul 2522 din 16 decembrie 1997, a fost

întocmit cu respectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de art. 948 C. civ.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia

civilă nr. 108/11 septembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamanții: P.Z.,

B.E., H.E., K.M., împotriva sentinței civile nr. 156 din 9 aprilie 2001 a

Tribunalului – pe care a schimbat-o în tot, și într-o nouă judecată pe fond, a

fost admisă acțiunea civilă exercitată de reclamanții: P.Z., B.E., H.E., K.M., J.I.,

J.Z., J.E. C., în nume propriu și în calitate de moștenitori, împotriva

pârâților N.T., N.M.E., I.D., I.I. și pe cale de consecință: a fost constatată

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2522 din 16

decembrie 1997, având ca obiect imobilul situat în Cluj-Napoca, evidențiat în

CF nr. 11.735 Cluj sub A + 1, cu nr.top. 7986, reprezentând casă și teren în

suprafață de 1000 m

2

; a fost constatată nulitatea actului de

parcelare și a contractului de vânzare autentificat sub nr. 1506 din iulie

1998, având ca obiect parcela funciară cu nr.top. nou 7986/2, reprezentând

teren în suprafață de 590 m

2

, situat în Cluj-Napoca; s-a dispus

rectificarea înscrisurilor efectuate sub B 4 – 8, în CF nr.11.735 Cluj, respectiv

sub B 1 – 2, în CF nr. 129.555 Cluj-Napoca, în sensul radierii dreptului de

proprietate tabulară a pârâților N.T., N.M.E., I.D., I.I. și resînscrierii

aceluiași drept în favoarea defunctului J.S., cu rangul dobândit sub 8.2 în CF

nr. 11735 Cluj; a fost sistată CF nou înființată nr. 129.555 Cluj-Napoca;

pârâții au fost obligați la plata sumei de 35.330.700 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată față de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 decembrie

1997 este nul întrucât la data întocmirii lui, vânzătorul J.S. senior a avut

discernâmîntul abolit. Acest lucru rezultă din raportul de expertiză

medico-legală psihiatrică efectuat în faza de apel, avizat de Comisia

Superioară Medico-Legală de pe lângă Institutul de Medicină Legală

„Prof.dr.Mina Minovici” București sub nr. A 6/2034 din 16 aprilie 2002. Actul

de vânzare-cumpărare menționat este nul și sub aspectul prevederilor art. 35 C.

fam., întrucât imobilul construcție a fost edificat în timpul căsătoriei de

către soții J.S. și M., fiind bun codevălmaș.

S-a mai reținut că lipsa

discernământului  vânzătorului J.S. probată în cauză, exclude aplicarea

dispozițiilor art. 953 C. civ. cu privire la eroarea asupra naturii juridice a

actului încheiat.

Cu privire la prețul vânzării ce a

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, se

reține de instanța de apel că este real, disproporția vădită între preț și

valoarea de circulație a imobilului a generat ceea ce legiuitorul numește

„leziune” prin art. 1565 C. civ., care nu poate fi invocată ca motiv de

nulitate de reclamanți, acțiunea în resciziune nefiind admisibilă

contractanților majori.

De asemenea, s-a mai reținut că

anularea contractului translativ de drepturi reale al pârâților N. este

opozabilă și terților dobânditori cu titlu oneros și de bună credință,

respectiv pârâților I.D. și I.I., deoarece desființarea actului de

vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, s-a întemeiat în principiu pe lipsa

discernământului vânzătorului la momentul actului de vânzare, iar interesul

ocrotirii persoanei lipsite de discernământ, trebuie să primeze față de

interesul securității circuitului civil care impune apărarea terților de bună

credință.

Împotriva deciziei civile mai sus

menționată, au declarat recurs pârâții: N.T., N.M.E., I.D.și I.I.

Pârâții N.T. și N.M., critică

decizia atacată ca fiind netemeinică și nelegală – invocând art. 304 pct. 5, 6,

7, 8, 9, 10 C. proc. civ. – deoarece:

- Acțiunea formulată de reclamanți

este o acțiune neevaluabilă în bani, fiind vorba de o acțiune în constatare,

respectiv în anulare a unui act juridic. În atare situație competența

soluționării cauzei revenea Judecătoriei ca instanță de drept comun și nu

tribunalului cum greșit s-a reținut de instanțe.

- Reclamanții puteau solicita

realizarea dreptului adică predarea posesiei, nu numai constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare. Cum aceștia nu au solicitat realizarea

dreptului, acțiunea așa cum a fost formulată este inadmisibilă.

- Raportat la petitul acțiunii

introductive prin care se solicită desființarea contractului nr. 1506/1998,

dispozitivul instanței de apel apare ca ultra petită.

- Deși în prezența unei nulități

relative cu privire la care se pronunță instanța de apel (anulare) totuși în

dispozitivul deciziei atacate se indică nulitatea absolută, care se constată.

- Din probele administrate în cauză

nu rezultă că vânzătorul I. S. senior a fost lipsit de discernământ în momentul

încheierii actului de vânzare din 16 decembrie 1997. În atare situație, nu se

impunea constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare menționat, cum

greșit a statuat  instanța de apel.

- În mod greșit instanța de apel a

reținut că vânzătorul J.S. a fost lipsit de discernământ în momentul încheierii

întocmirii actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, devreme ce din

probe rezultă contrariul.

Pârâții I.D. și I.I. critică decizia

atacată ca fiind netemeinică și nelegală – invocând prevederile art. 304 pct. 4

și 9 C. proc. civ. – deoarece:

- Noi suntem în posesia terenului de

590 m

2

cumpărat în 1998 și pe care ne-am construit casa în care

locuim. În atare situație acțiunea în constatarea nulității actului de

vânzare-cumpărare din 1998 nu putea fi primită de instanța de apel. Reclamanții

puteau solicita realizarea dreptului, adică predarea posesiei și nu constatarea

nulității contractului de vânzare nr. 1506/1998.

- Instanța de apel a ignorat

efectele de drept civil statornicite de instanța supremă față de aparența

dreptului și buna credință a terțului subdobânditor – pârâții I. în cauză –

atât la cumpărarea terenului de 590 m

2

cât și în momentul ridicării

construcției.

-Vânzătorul J.S.senior a fost în

depline facultăți mintale în sensul că a avut discernământul păstrat atât la

data de 16 decembrie 1997 când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

soții N.T. și M., cât și anterior și posterior datei mai sus menționată.

Cu privire la recursul declarat de

pârâții N.T. și N.M.E, se rețin următoarele:

- Din petitul acțiunii civile

formulată de reclamanții: J.M., J.S. junior, P.Z., B.E., H.E., K.M., rezultă că

aceștia au solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

nr.2522/16 decembrie 1996,  precum și constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1506/1998.

Acțiunea formulată de reclamanți

este o acțiune evaluabilă în bani, deoarece se referă la bunuri imobile în

valoare de 30.000.000 lei (contractul de vânzare-cumpărare nr. 2522/16

decembrie 1996) și respectiv la bunuri imobile în valoare de 60.000.000 lei

(contractul de vânzare-cumpărare nr. 1506/1998). În atare situație, și în

raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b)  C. proc. civ. – nemodificat prin O.U.G.

nr. 138/2000 și urm., competența soluționării cauzei revine Tribunalului Cluj

și nu Judecătoriei Cluj-Napoca, cum greșit au susținut recurenții-pârâți N.T.

și M.

- Cu privire la susținerea

pârâților-recurenți N.T. și M. în sensul că acțiunea civilă formulată de

reclamanți este inadmisibilă, aceasta nu poate fi primită deoarece reclamanții

nu au solicitat să se constate că ei sunt proprietarii imobilelor ce au făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menționate, ci au solicitat

să se constate nulitatea contractelor respective. Într-o atare situație nu se

pune problema unei acțiuni al cărei obiect să fie realizarea dreptului de

proprietate al reclamanților, respectiv revendicarea imobilelor menționate.

- Nu poate fi primită nici critica

referitoare la faptul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut –

dispozitivul acesteia apare ca ultra petita – deoarece din petitul acțiunii

rezultă că reclamanții au solicitat să se constate nulitatea atât cu privire la

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997, cât și cu privire

la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1506/1998. Acest lucru este evidențiat

în dispozitivul deciziei instanței de apel criticate.

- Neîntemeiată este și critica

referitoare la faptul că deși ne aflăm în prezența unei nulități relative,

totuși instanța de apel în dispozitivul său constată nulitatea absolută a

contractului de vânzare, deja evidențiată, întrucât, reclamanții au solicitat

în acțiunea civilă introductivă să se constate nulitatea contractelor de

vânzare respective, iar instanța de apel a reținut că în cauză este vorba

despre o nulitate absolută bazându-se pe raportul de expertiză medico-legal nr.

A 6/2034 din 16 aprilie 2002 din care rezultă că vânzătorul J.S. senior a avut

discernământul abolit la data întocmirii actului de vânzare-cumpărare inițial –

nr. 2522/16 decembrie 1997.

De asemenea, nici critica

referitoare la faptul că vânzătorul J.S. senior în momentul încheierii actului

de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, a avut discernământul păstrat, nu

poate fi primită, deoarece din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică

administrat în fața instanței de apel, avizat de Comisia Superioară

Medico-Legală de pe lângă Institutul de Medicină Legală „Prof.dr.Mina Minovici”

București nr. A 6/2034 din 16 aprilie 2002, rezultă că vânzătorul J.S. a avut

discernământul abolit în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare din

16 decembrie 1997.

Cu privire la recursul pârâților I.D.

și I.I. se rețin următoarele:

Obiectul acțiunii formulată de

reclamanții J.M., J.S. junior, P.Z., B.E., H.E. și K.M., îl constituie

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2522/12 decembrie

1997 și nr. 1506/1998. Temeiul de drept al acțiunii fiind art. 948 C. civ.,

art. 953 C. civ.

Cum temeiul de drept al acțiunii

formulată de reclamanți este cel prevăzut de art. 948 C. civ. și art. 953 C. iv.,

și nu art. 111 C. civ., critica formulată de pârâți în sensul că în cauză

trebuia să se introducă o acțiune în realizarea dreptului și nu o acțiune în

constatare, nu poate fi primită.

În mod judicios a procedat instanța

de apel și atunci când a rezolvat problema actului juridic subsecvent nr.

1506/1998  încheiat între pârâții N.T. și N.M. pe de o parte, și pârâții I.D., I.I.

pe de altă parte, în sensul că a statuat că și acesta este nul ca și actul

principal de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997.

În principiu, anularea titlului de

proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage

caducitatea actului în ce privește pe subachizitor în cazul în care acesta a

fost de bună-credință.

Conform art. 1898 C. civ.,

buna-credință este credința posesorului că acela de la care a dobândit imobilul

avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea, iar

potrivit art. 1899 alin. (2) din același cod, buna-credință se presupune

totdeauna și sarcina probei revine celui care invocă existența relei-credințe.

Din cele de mai sus rezultă că numai

în cazul în care terțul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut, sau cu

diligențe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al

înstrăinătorului, deci a fost de rea-credință  –  lucru ce trebuie dovedit –

operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de

proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea subachizitorului.

Prin urmare, pentru a se putea

constata că nulitatea titlului vânzătorilor atrage după sine nulitatea și a

titlurilor care au marcat transferul succesiv al dreptului de proprietate,

trebuie să se dovedească, în mod cert, că terții au fost de rea-credință.

În cauză, acceptând că pârâții I.D.și

I.I., subachizitorii cu titlu oneros, au fost de bună-credijnță în momentul

încheierii contractului, reaua-credință a acestora nefiind dovedită prin probe

certe totuși, se apreciază că sancțiunea nulității va opera.

Nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997 al pârâților N.T. și N.E. este

opozabilă și terților dobânditori cu titlu oneros și de bună-credință, pentru

că desființarea acestui act s-a întemeiat, în principal, pe lipsa

discernământului vânzătorului J.S. senior în momentul încheierii acestuia.

Interesul ocrotirii persoanei lipsite de discernământ, chiar dacă este vorba de

o persoană majoră – nepusă sub interdicție judecătorească – trebuie să  primeze

față de interesul securității circuitului civil, care impune apărarea terților

de bună-credință. Acestora le rămâne o acțiune personală, fundamentată pe

contract, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin desființarea actului

respectiv.

Este neîntemeiată critica

referitoare la faptul că vânzătorul J.S. senior a avut discernământul păstrat

în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997,

deoarece din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică – efectuat în faza

de apel – nr. A6/2034 din 16 aprilie 2002, rezultă că vânzătorul a avut

discernământul abolit în momentul încheierii actului respectiv.

Așadar față de cele reținute se

constată că motivele  de recurs invocate nu se circumscriu motivelor de casare

prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 7, 9, 10 C. proc. civ. și în consecință

recursurile declarate de pârâții: I.D., I.I., N.T., N.E., împotriva deciziei

civile nr. 108/11 septembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, fiind nefondate se vor

respinge.

În conformitate cu art. 274 C. proc.

civ. recurenții-pârâți vor fi obligați la plata sumei de 32.000.000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată față de reclamanta B.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții I.D., I.I., N.T. și N.M.E. împotriva deciziei nr. 108 din

11 septembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Obligă recurenții la 32.000.000 lei

cheltuieli de judecată către B.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  7 octombrie 2003.