ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4286/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : I. Circumstanțele cauzei 1. Somația de plată 1.1. La data de 3 ianuarie 2000 reclamanta S.C. A. S.A. Tulcea a depus la Tribunalul Tulcea cererea de somație de plată pentru o creanță de 23.390.157.719 lei, reprezentând: - 11.005.426.877 lei diferența de curs valutar și - 12.050.505.388 lei dobânda calculată la nivelul taxei oficiale de scont BNR pe perioada 21.II.2000 – 19.VI.2001, pentru neplata sumei de 20.415.482.573 lei reținută ilegal de D.G.F.P.S. Tulcea, cu titlu de TVA nerambursat și 334.223.454 lei taxe achitate în procedura administrativă și judiciară. 1.2 Prin încheierea din 28 februarie 2002 s-a luat act că reclamanta și-a modificat cererea din somație de plată în drept comun, depunând și taxele judiciare aferente.

2. Acțiunea Așadar, reclamanta a stabilit cadrul procesual prin cererea inițială, modificată la 28 februarie 2002, fixând temeiul de drept în art. 992 C. civ., pe care l-a urmat în toate cele trei grade de jurisdicție. Creanța afirmată în somația de plată a constituit obiectul patrimonial al acțiunii, proba relevantă fiind decizia civilă nr. 1656 din 2 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, prin care a fost respins recursul contra sentinței civile nr. 134/26 octombrie 2000 a Curții de Apel Constanța care a obligat pârâta D.G.F.P.S. Tulcea să restituie reclamantei suma de 20.415.458.533 lei și cheltuielile de judecată de 334.223.454 lei.

Prin nota din 21 martie reclamanta precizează: - obiectul litigiului, relevând creanța de 22.760.182.855 lei (mai redusă decât inițial) reprezentând „pagubă cauzată prin restituirea sumei de 20.415.482.573 lei după mai mult de 1 an și 6 luni de la data când a fost reținută fără drept”, - competența aparține instanței civile, temeiul de drept fiind cel din art. 992 C. civ., iar cu privire la natura juridică a acțiunii se arată că este o „acțiune civilă de drept comun”, care nu are o natură comercială sau de resortul unei proceduri speciale. 3. Întâmpinarea Pârâta susține că raportul obligațional cu reclamanta a fost stins prin plata sumei stabilite prin decizia Curții Supreme de Justiție, prin ordinele de plată nr. 173 și 174 din 19 iunie 2001, iar, pe de altă parte dispozițiile art. 1 din O.G.

nr. 9/2000 nu sunt aplicabile, căci între părți există un raport juridic fiscal și nu contractual. 4.Expertizele contabile Expertiza A.F. stabilește că diferențe de la 21 februarie 2000 până la 19 iunie 2001 sunt de 10.560.469.698 lei la indicele de inflație și de 7.701.173.704 lei la dobândă prin aplicarea art. 3 din O.G. nr. 9/2000. Expertiza I.N. concluzionează în sensul aplicării O.G. nr. 9/2000 și stabilește aceleași sume cu titlul de diferențe prin aplicarea indicelui de inflație și a dobânzii legale. Reclamanta și-a restrâns suma pretinsă inițial la cea stabilită prin expertize, adică 18.261.643.402 lei. 5.Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă nr. 1146 din 21 iunie 2002, a respins acțiunea, reținând că - pe temiul juridic din art. 992 C. civ.

cererea este nefondată, fără a o analiza, iar - dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 9/2000 nu sunt aplicabile, întrucât între părți nu a existat un raport obligațional, ci unul financiar. 6.Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 124/C/28 octombrie 2002. Inițial apelul a fost înregistrat ca recurs comercial, iar, prin încheierea nr. 824 din 26 septembrie 2002 a secției comerciale, cauza a fost scoasă de pe rol și trimisă secției civile a aceleiași instanțe, dar în apel. 6.2.Curtea de apel a stabilit că reclamanta creditoare nu „a solicitat punerea în executare a sentinței civile nr. 134/2000”, ci, doar a „notificat pârâta pentru restituire”, în mod corect reținându-se de instanța de fond neaplicabilitatea art. 992 C. civ.

și buna credință a intimatei. Pe de altă parte, suma nu a fost reținută de intimata pârâtă, ci a fost compensată de Administrația Financiară în contul unor datorii „ale reclamantei la bugetul de stat și pe cale de consecință beneficiarul nu a fost D.G.F.P. Tulcea”. În ce privește dobânda instanța de apel a expediat soluționarea cererii, ca și prima instanță, relevând că nu poate fi acordată „întrucât între acestea nu există un suport juridic bilateral”. 7. Contra deciziei reclamanta a declarat recurs pe temeiurile din art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. formulând criticile următoare: - instanța de apel a cenzurat sentința nr. 134/2000, irevocabilă și decizia nr. 1656/2001 a Curții Supreme de Justiție, - este indiscutabil că suma a fost restituită după 1 an și 4 luni, fiind stabilit irevocabil că reclamanta nu o datora la buget și, deci, pârâta a reținut-o ilegal.

- eronat reține că beneficiul sumei este Administrația Financiară și nu D.G.F.P.S. Tulcea, cât timp și acest aspect a fost irevocabil rezolvat, iar, - cu privire la dobândă se omite a se observa incidența art. 5 din O.G. nr. 9/2000 care prevede aplicarea dobânzii legale. II. În drept 1. Raporturile juridice dintre părți 1.1. Raportul fiscal fundamental dintre S.C. A. și D.G.F.P.S. privind TVA exigibil și nerestituit. Prin sentința civilă nr. 134/CA/2000 a Curții de Apel Constanța confirmată prin decizia nr.1656/2001 a Curții Supreme de Justiție, secția contencios administrativ, s-a soluționat raportul fiscal, stabilindu-se irevocabil că D.G.F.P.S. a reținut eronat, în perioada 21.II.2000 – 19.VI.2001, suma de 20.415.482.573 lei cu titlu de TVA nerambursat.

Pârâta a făcut plata sumei, în urma notificării deciziei nr. 1656/2001, de către reclamantă, prin ordinele de plată nr. 134 și 135 din 19.VI.2001. Acest raport juridic fiscal a fost executat, iar obligațiile fiscale reciproce, izvorâte din el, s-au stins prin plata efectuată de pârâtă la 19.VI.2001. 2. Raportul juridic civil izvorât din îmbogățirea fără justă cauză (art. 992 C. civ.). Reclamanta a fixat cadrul procesual și temeiul juridic de drept material prev. de art. 992 C. civ., dar ambele instanțe le-au ignorat, excluzând, fără examinare, existența acestei obligații cvasicontractuale cauzatoare de prejudicii. Or, s-a stabilit, irevocabil, pe cale judiciară, că pârâta a reținut suma și numai după ce a fost obligată judecătorește la restituire a făcut plata la notificarea reclamantei creditoare.

În cauză nu operează buna credință introdusă în considerente de instanța de apel deși pârâta nu a invocat-o, căci, de principiu obligațiile civile se execută voluntar și cu bună credință. Or, pârâta a reținut suma, a fost obligată la plată și nu a executat voluntar această obligație, ci, numai după notificarea făcută de reclamanta creditoare. Pe de altă partre, ambele instanțe au expediat analiza fondului raportului juridic civil, ceea ce echivalează cu necercetarea apelului în raport de caracterul său devolutiv. Este de necontestat raportul juridic civil născut din incidența îmbogățirii fără justă cauză prev. de art. 992 C. civ. în condițiile explicite ale speței. Atât din perspectiva răspunderii civile delictuale, cât și a celei contractuale, obligațiile civile, de principiu, trebuie executate cu bună credință și în echitate.

Or, eroziunea monetară generată de rata inflației a produs un evident prejudiciu reclamantei, astfel că instanțele în mod eronat nu l-au examinat. Pe de altă parte, instanța de apel nu a judecat cererea privind dobânda, expediind-o într-o simplă propoziție, deși dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 9/2000 (dreptul comun în materie) sunt edificatoare, dar nici textul nu a fost citat în decizia recurată. Potrivit art. 5 „În raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează dobânda legală”. Așadar, obligația civilă este purtătoare de dobânzi, în condițiile textului citat, raportat la art. 994 și art. 1088 C. civ., care nu au fost examinate de instanțe, după cum nu au analizat nici probele administrate în acest sens.

În consecință, sub ambele capete de cerere, rezultă că instanța de apel nu a efectuat o cercetare asupra fondului cauzei, ceea ce atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei, conform art. 313 C. proc. civ., aceleiași curți de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. SA Tulcea împotriva deciziei nr. 124 C din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2003.