ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4286/2003

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

I.

Circumstanțele cauzei

1.1. La data de 3 ianuarie 2000 reclamanta S.C. A. S.A.

Tulcea a depus la Tribunalul Tulcea cererea de somație de plată pentru o

creanță de 23.390.157.719 lei, reprezentând:

-

11.005.426.877 lei diferența de curs valutar și

-

12.050.505.388 lei dobânda calculată la nivelul taxei oficiale de scont BNR pe

perioada 21.II.2000 – 19.VI.2001, pentru neplata sumei de 20.415.482.573 lei

reținută ilegal de D.G.F.P.S. Tulcea, cu titlu de TVA nerambursat și 334.223.454

lei taxe achitate  în procedura administrativă și judiciară.

1.2

Prin încheierea din 28 februarie 2002  s-a luat  act că reclamanta și-a

modificat cererea din somație de plată în drept comun, depunând și taxele

judiciare aferente.

2.

Acțiunea

Așadar, reclamanta a stabilit cadrul procesual prin cererea

inițială, modificată la 28 februarie 2002, fixând temeiul de drept în art. 992

C. civ., pe care l-a urmat în  toate cele trei grade de jurisdicție.

Creanța

afirmată în somația de plată a constituit obiectul patrimonial al acțiunii,

proba relevantă fiind decizia civilă nr. 1656 din 2 mai 2001 a Curții Supreme

de Justiție, secția de contencios administrativ, prin care a fost respins

recursul contra sentinței civile nr. 134/26 octombrie 2000 a Curții de  Apel

Constanța care a obligat pârâta D.G.F.P.S. Tulcea să restituie reclamantei suma

de 20.415.458.533 lei și cheltuielile de judecată de 334.223.454 lei.

Prin

nota din 21 martie  reclamanta precizează:

-

obiectul litigiului,  relevând creanța de 22.760.182.855 lei (mai redusă decât

inițial) reprezentând „pagubă cauzată prin restituirea sumei de 20.415.482.573

lei după mai mult de 1 an și 6 luni de la data când a fost reținută  fără

drept”,

-

competența  aparține instanței civile, temeiul de drept fiind cel din art. 992

C. civ., iar cu privire la natura juridică a acțiunii se arată că este o

„acțiune civilă de drept comun”, care nu are o natură comercială sau de

resortul unei proceduri speciale.

3.

Întâmpinarea

Pârâta susține că raportul obligațional cu reclamanta a fost

stins prin plata sumei stabilite prin decizia Curții Supreme de Justiție, prin

ordinele de plată nr. 173 și 174 din 19 iunie 2001, iar, pe de altă parte

dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 9/2000 nu sunt aplicabile, căci între părți există

un raport juridic fiscal și nu contractual.

4.Expertizele

contabile

Expertiza A.F. stabilește că diferențe de la 21 februarie

2000 până la 19 iunie 2001 sunt de 10.560.469.698 lei la indicele de inflație

și de 7.701.173.704 lei la dobândă prin  aplicarea art. 3 din  O.G. nr. 9/2000.

Expertiza

I.N. concluzionează în sensul aplicării O.G. nr. 9/2000 și stabilește aceleași

sume cu titlul de diferențe prin aplicarea indicelui de inflație și a dobânzii

legale.

Reclamanta

și-a restrâns suma pretinsă inițial la cea stabilită prin expertize, adică

18.261.643.402 lei.

5.Tribunalul

Tulcea, prin sentința civilă nr. 1146 din 21 iunie 2002, a respins acțiunea,

reținând că

-

pe temiul juridic din art. 992 C. civ. cererea este nefondată, fără a o

analiza, iar

-

dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 9/2000 nu sunt aplicabile, întrucât între

părți nu a existat un  raport obligațional, ci unul financiar.

6.Apelul

a fost respins ca nefondat prin  decizia civilă nr. 124/C/28  octombrie 2002.

Inițial

apelul a fost înregistrat ca recurs comercial, iar, prin încheierea nr. 824 din

26 septembrie 2002 a secției comerciale, cauza a fost scoasă de pe rol și

trimisă secției civile a aceleiași instanțe, dar în apel.

6.2.Curtea

de apel a stabilit că reclamanta creditoare nu „a solicitat punerea în

executare a sentinței civile nr. 134/2000”, ci, doar a „notificat pârâta pentru

restituire”, în mod corect reținându-se de instanța de fond neaplicabilitatea

art. 992 C. civ. și buna credință a intimatei.

Pe de

altă parte, suma nu a fost reținută de intimata pârâtă, ci a fost compensată de

Administrația Financiară în contul unor datorii „ale reclamantei la bugetul de

stat și pe cale de consecință beneficiarul nu a fost D.G.F.P. Tulcea”.

În ce

privește dobânda instanța de  apel a expediat soluționarea  cererii, ca și

prima instanță, relevând că nu poate fi acordată „întrucât între acestea nu

există un suport juridic bilateral”.

7.

Contra deciziei reclamanta a declarat recurs pe temeiurile din art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ. formulând criticile următoare:

-

instanța de apel a cenzurat sentința nr. 134/2000, irevocabilă și decizia nr.

1656/2001 a Curții Supreme de Justiție,

- este

indiscutabil că suma a fost restituită după 1 an și 4 luni, fiind stabilit

irevocabil că reclamanta nu o datora la buget și, deci, pârâta a  reținut-o

ilegal.

-

eronat reține că beneficiul sumei este Administrația Financiară și nu

D.G.F.P.S. Tulcea, cât timp și acest aspect a fost irevocabil rezolvat, iar,

- cu

privire la dobândă se omite a se observa incidența art. 5 din O.G. nr. 9/2000

care prevede aplicarea dobânzii legale.

II. În

drept

1.

Raporturile juridice dintre părți

1.1.

Raportul fiscal fundamental dintre S.C. A. și D.G.F.P.S. privind TVA exigibil

și nerestituit.

Prin

sentința civilă nr. 134/CA/2000 a Curții de Apel Constanța confirmată prin

decizia nr.1656/2001 a Curții Supreme de Justiție, secția contencios

administrativ, s-a soluționat raportul fiscal, stabilindu-se irevocabil că

D.G.F.P.S. a reținut eronat, în perioada 21.II.2000 – 19.VI.2001, suma de

20.415.482.573 lei cu titlu de TVA nerambursat. Pârâta a făcut plata sumei, în

urma notificării deciziei nr. 1656/2001, de către reclamantă, prin  ordinele de

plată nr. 134 și 135 din 19.VI.2001.

Acest raport juridic fiscal a fost executat, iar obligațiile

fiscale reciproce, izvorâte din el, s-au stins prin plata efectuată de pârâtă

la 19.VI.2001.

2.

Raportul juridic civil  izvorât din îmbogățirea fără justă cauză (art. 992 C.

civ.).

Reclamanta

a fixat cadrul procesual și temeiul juridic de drept material prev. de art. 992

C. civ., dar ambele instanțe le-au ignorat, excluzând, fără examinare,

existența acestei obligații cvasicontractuale cauzatoare de prejudicii.

Or, s-a

stabilit, irevocabil, pe cale judiciară, că pârâta a reținut suma și numai după

ce a fost obligată judecătorește la restituire a făcut plata la notificarea

reclamantei creditoare.

În

cauză nu operează buna credință introdusă în considerente de instanța de apel

deși pârâta nu a invocat-o, căci, de principiu obligațiile civile se execută

voluntar și cu bună credință. Or, pârâta a reținut suma, a fost obligată la

plată și nu a executat voluntar această obligație, ci, numai după notificarea

făcută de reclamanta creditoare.

Pe de

altă partre, ambele instanțe au expediat analiza fondului raportului juridic

civil, ceea ce echivalează cu necercetarea apelului în raport de caracterul său

devolutiv.

Este de

necontestat raportul juridic civil născut din incidența îmbogățirii fără justă

cauză prev. de art. 992 C. civ. în condițiile explicite ale speței.

Atât

din perspectiva răspunderii civile delictuale, cât și a  celei contractuale,

obligațiile civile, de principiu, trebuie executate cu bună credință și în

echitate.

Or,

eroziunea monetară generată de rata inflației a produs un evident prejudiciu

reclamantei, astfel că instanțele în mod eronat nu l-au examinat.

Pe de

altă parte, instanța de apel nu a judecat cererea privind dobânda, expediind-o

într-o simplă propoziție, deși dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 9/2000 (dreptul

comun în materie) sunt edificatoare, dar nici textul nu a fost citat în decizia

recurată.

Potrivit

art. 5 „În raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai

mult de 50% pe an. Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris.  În lipsa

acestuia  se datorează dobânda legală”.

Așadar,

obligația civilă este purtătoare de dobânzi, în condițiile textului citat,

raportat la art. 994 și art. 1088 C. civ., care nu au fost examinate de

instanțe, după cum nu au analizat nici probele administrate în acest sens.

În

consecință, sub ambele capete de cerere, rezultă că instanța de apel nu a

efectuat o cercetare asupra fondului cauzei, ceea ce atrage casarea deciziei și

trimiterea cauzei, conform art. 313 C. proc. civ., aceleiași curți de apel

pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta S.C.

A. SA Tulcea împotriva deciziei nr. 124 C din 28 octombrie 2002 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași

instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2003.