ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1244/2003

La

data de 19 martie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de P.P. și G.C.

împotriva deciziei nr.402 din 17 septembrie 2002 a Curții de Conturi – Secția

jurisdicțională.

Dezbaterile

au avut loc la data de 19 martie 2003, fiind consemnate în încheierea de la

acea dată, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la data de 26 martie 2003.

C

U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr.8 din 14.02.2002, Colegiul Jurisdicțional Tulcea a admis în parte

sesizarea formulată de procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Tulcea

și a obligat în solidar pe pârâții G.C. și P.P. să plătească Societății

comerciale „D.” SA  sumele de 231.522.897, 38.081.237 lei și 32.918.120 lei

reprezentând despăgubiri civile, cu dobânzile aferente în procent de 34,6%.

Pentru

a hotărî astfel, colegiul jurisdicțional a reținut că pârâtul G.C., în calitate

de administrator unic și P.P., în calitate de contabil-șef au cauzat pagube în

patrimoniul Societății comerciale „D.” SA prin neîncasarea în termenul de

prescripție a sumelor datorate de 22 de societăți comerciale, prin plata către

administrator a unei indemnizații care nu a fost aprobată în ședința AGA din

26.11.1999 și prin efectuarea în anul 2000 a unor cheltuieli care care nu

priveau activitatea societății.

Prin

decizia nr.402/ 17.09.2002, Secția jurisdicțională a Curții de Conturi a admis

recursurile jurisdicționale declarate de G.C. și P.P., a modificat sentința

colegiului jurisdicțional în sensul reducerii sumei la care au fost obligați

cei doi pârâți de la 231.522.897 lei la 216.495.597 lei, cu dobânda de 34,6%

aferentă acestei sume și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța

de recurs jurisdicțional a avut în vedere că producerea prejudiciului este

consecința faptelor concurente ale celor doi pârâți, iar în privința cuantumului

prejudiciului s-a considerat că pârâții nu datorează cele două sume menționate

de unitatea păgubită în adresa nr.10/ 7.02.2002 și care au făcut obiectul

compensării datoriilor reciproce față de S.C. „D” SA   și S.C. „A.” SA.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de recurs jurisdicțional și în temeiul art.82

alin.1 din Legea nr.94/1992 republicată, au declarat recurs cei doi pârâți,

solicitând casarea deciziei ca nelegală și netemeinică.

Recurentul

P.P. a invocat motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură

civilă, susținând că a fost greșit stabilită răspunderea sa în solidar cu

managerul societății, deși nu s-a motivat ce delict a săvârșit cu intenție și

în înțelegere cu managerul, singura persoană cercetată penal pentru infracțiunile

de fals, uz de fals și înșelăciune.

Prin

cel de-al doilea motiv de casare, recurentul a arătat că, fără nici o dovadă și

în contradicție cu actul de control, instanțele Curții de Conturi au reținut că

nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, deși în asemenea caz, răspunderea

sa trebuia să fie materială, în condițiile art.102 din Codul muncii.

Referitor

la prejudiciul rezultat din efectuarea unor cheltuieli nelegale, recurentul a

susținut că nu au fost examinate apărările invocate cu privire la lipsa vizei

sale și la faptul că, aprobarea cheltuielilor respective a fost dată de șefa

serviciului contabilitate-financiar, care este soția managerului societății.

Recurentul

G.C. a solicitat casarea deciziei atacate în baza art.304 pct.9 Cod procedură

civilă, motivând că nu au fost examinate înscrisurile depuse și nu s-a admis

prezentarea altor înscrisuri din care rezultă că societățile debitoare au

intrat în procedura de lichidare, iar Societatea comercială „D.” SA și-a

încetat activitatea din anul 2000, neavând posibilitatea să cheltuiască alte

sume pentru recuperarea datoriilor. Referitor la debitul aparținând S.C. „U”

SA, recurentul a arătat că, termenul de prescripție s-a împlinit la 31.12.1999,

în luna în care a preluat conducerea societății și nu a existat timpul necesar

pentru a lua cunoștință de debit și de măsurile pentru recuperarea lui.

Referitor

la cuantumul salariului său, recurentul a arătat că a existat hotărârea AGA la

începutul anului 2000, prin care s-a stabilit că are dreptul la sporurile

aferente salariului și la o retribuție superioară celei primite de subalternii

săi.

În

ultimul motiv de casare, recurentul a susținut că toate cheltuielile efectuate

în anul 2000 au fost justificate, întrucât pentru unele deplasări în interesul

serviciului a folosit mașina proprietate personală, iar reparațiile

autoturismului societății au fost necesare chiar dacă facturile au fost emise

cu întârziere, în funcție de disponibilitățile bănești.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de

dispozițiile art.304 și art.304

1

Cod procedură civilă, Curtea va

respinge recursurile ca nefondate pentru următoarele considerente:

Referitor

la recursul declarat de recurentul-pârât P.P., se constată că sunt nefondate

criticile aduse hotărârii pronunțate de instanța de recurs jurisdicțional.

Recurentul-pârât

P.P. a îndeplinit din anul 1992 funcția de contabil-șef și în această calitate,

avea obligația să verifice și să controleze situația debitorilor societății,

iar în cazul neîncasării la scadență a unor creanțe, trebuia să sesizeze

conducerea unității pentru începerea procedurilor judiciare de recuperare a

sumelor datorate sau pentru executarea lor silită.

Recurentul-pârât

a contestat fără temei aceste atribuții care definesc însăși funcția deținută

în cadrul unității. Susținerea sa privind lipsa de dovezi pentru propria sa

faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în patrimoniul societății este infirmată

de întregul material probator administrat în cauză și avut în vedere de

instanțele Curții de Conturi.

Constatările

organului de control după verificarea contului 411 „Clienți”, rapoartele

întocmite de comisia de cenzori pentru închiderea exercițiilor financiar-contabile

pe anii 1997 și 1998 dovedesc că, în termenul legal de prescripție nu s-a

acționat pentru încasarea creanțelor societății, iar recurentul-pârât P.P. a

recunoscut că singurele măsuri întreprinse au fost somațiile adresate

debitorilor, fără însă a propune motivat conducerii unității promovarea

acțiunilor în justiție sau începerea formelor de executare silită.

Referitor

la cheltuielile nelegale constatate de organele de control, instanțele Curții

de Conturi au înlăturat corect apărarea recurentului-pârât privind lipsa vizei

sale pentru controlul preventiv. Recurentul-pârât P.P. avea obligația să

verifice legalitatea și realitatea fiecărei plăți efectuate și să ia măsuri de

recuperare a sumelor achitate fără temei legal din bugetul unității. Atât în

procesul-verbal nr.443/ 31.08.2001 al Direcției de control financiar Tulcea,

cât și în actul de sesizare întocmit de procurorul financiar, s-a constatat că

actele de cheltuieli care nu aveau legătură cu activitatea societății și care

au majorat nejustificat pierderile pe anul 2000 au fost înregistrate în

evidența contabilă și deci recurentul-pârât, deși nu a avizat personal plățile

efectuate, avea posibilitatea să cunoască și să intervină în exercitarea

competențelor sale pentru evitarea sau pentru diminuarea pagubei.

Incidența

în cauză a prevederilor art.102 din Codul muncii a fost neîntemeiat invocată în

recursul declarat de P.P. și aceasta cu atât mai mult cu cât, o asemenea

apărare nu a fost formulată pe parcursul judecății la instanțele Curții de Conturi.

Răspunderea

sa a fost stabilită ca urmare a constatărilor organelor de control ale Curții

de Conturi atât cu privire la abaterile cu caracter financiar comise în

calitate de contabil-șef, cât și la pagubele cauzate și pentru repararea cărora

s-a dispus plata de despăgubiri civile.

În

consecință, răspunderea materială a recurentului-pârât P.P. nu a fost antrenată

prin întocmirea unui act de imputație și răspunderea sa juridică a fost corect

stabilită în procedura de control și de jurisdicție prevăzută de Legea

nr.94/1992.

Recursul

declarat de recurentul-pârât G.C. este de asemenea nefondat pentru că acesta,

în calitate de administrator al unei societăți comerciale supuse jurisdicției

Curții de Conturi, datorează despăgubiri civile pentru pagubele cauzate

societății.

În

privința debitelor care nu au fost recuperate în termenul legal de prescripție,

răspunderea recurentului-pârât G.C. este consecința neîndeplinirii obligației

sale prevăzute în art.5 pct.1 lit.d și e din contractul de administrare nr.990/

8.12.1999, iar necunoașterea evidenței exacte a tuturor debitelor nu poate

constitui o cauză exoneratoare de răspundere pentru managerul societății, în

condițiile în care acesta nu a dovedit măsurile concrete întreprinse pentru

valorificarea creanțelor unității.

Susținerea

recurentului-pârât privind lipsa disponibilităților bănești necesare pentru

realizarea creanțelor este nefondată pentru că, așa după cum s-a reținut în

actul de control, S.C. „D.” SA a avut un cont neblocat de creditori deschis la

Banca Turco-Română, Sucursala Galați.

Apărarea

privind legalitatea sumelor încasate de recurentul-pârât G.C. cu titlul de

indemnizație nu a fost dovedită, deși cuantumul acestora a depășit suma

prevăzută la art.4 pct.1 din contractul de administrare, iar pentru diferența

de sumă nu a existat hotărârea A.G.A., fiind încălcate dispozițiile art.148 din

Legea nr. 31/1990 republicată.

De

asemenea, sunt nefondate susținerile recurentului-pârât G.C. cu privire la

legalitatea cheltuielilor înregistrate în anul 2000 pentru folosirea

autoturismului propriu și pentru reparațiile autocamionetei ARO, care aparținea

unei alte persoane.

Pentru

utilizarea în interesul societății a autoturismului proprietate personală,

recurentul-pârât a beneficiat de decontarea combustibilului consumat, dar

pentru celelalte cheltuieli ocazionate de inspecția tehnică, revizie auto sau

piese de schimb, instanțele Curții de Conturi au stabilit judicios că

societatea nu avea dreptul la deducere fiscală, pentru că autoturismul nu era

în patrimoniul său.

Aceeași

concluzie se impune în privința bonurilor de consum și a reparațiilor

înregistrate în septembrie și octombrie 2000 pentru autocamioneta ARO

21-TL-166, mijloc fix care nu se mai afla în patrimoniul societății din data de

16.06.2000, când a fost vândut unei persoane fizice.

Pentru

considerentele expuse și constatând că nu există motive de casare a hotărârii

pronunțate de instanța de recurs jurisdicțional, Curtea va respinge ca

nefondate recursurile declarate de P.P. și de G.C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de P.P. și G.C. împotriva deciziei nr.402 din 17

septembrie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională, ca nefondate.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 martie 2003.