ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1538/2003

S-au

luat în examinare recursurile declarate de S.A. și P.E. împotriva deciziei

nr.74 din 19 martie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională.

La

apelul nominal au lipsit recurenții S.A. și P.E. și intimații R.L., B.N., SC „T.”

SA   și Curtea de Conturi a României.

Procedura

completă.

S-a

prezentat referatul cauzei arătându-se că, în scris, recurentul S.A. a

solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform dispozițiilor art.242 alin.2 din

Codul de procedură civilă.

Constatând

litigiul în stare de judecată, Curtea l-a reținut spre  soluționare pe fond.

C

U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr.27 din 1 noiembrie 2001, pronunțată în dosarul nr.16/2001, Colegiul

jurisdicțional   a admis sesizarea formulată de procurorul financiar de pe

lângă Camera de Conturi  , împotriva pârâților S.A., B.N., P.E. și R.L. și, în

consecință:

-a

obligat pârâții S.A., B.N. și P.E. la plata în solidar, către SC „T.” SA  , a

sumei de 3.849.335 lei – despăgubiri civile și la plata unei dobânzi în procent

de 35,47%, ce se va calcula la suma indicată, de la data producerii

prejudiciului – 13 septembrie 1998, până la data achitării  acestuia;

-a

obligat pârâții S.A. și P.E. la plata în solidar, către SC „T.” SA  , a sumei

de 1.551.578 lei – despăgubiri civile și la plata unei dobânzi în procent de

35,47% de la data producerii prejudiciului – 4 septembrie 1999 – până la data

achitării;

-a

obligat pârâtele R.L. și P.E. la plata în solidar către SC „T.” SA   a sumei

de  14.346.125 lei – despăgubiri civile și la plata unei dobânzi de 35,47% din

sumă,  calculată de la data producerii prejudiciului – 8 septembrie 2000 – până

la achitare.

Prin

aceeași sentință au fost obligați pârâții S.A., B.N., P.E. și R.L. la plata a

câte 100.000 lei – fiecare reprezentând cheltuieli de judecată, către stat.

Totodată,

a fost instituit sechestru asigurător asupra bunurilor pârâților până la

concurența sumelor la care au fost obligați.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că urmare unui control efectuat de

compartimentul de control financiar al Camerei de Conturi  , la SC „T.” SA   în

perioada 1-24 august 2001 s-au constatat deficiențe în administrarea

patrimoniului societății pe anul 2000.

Astfel,

prin dispoziția de imputație nr.3/1995 i-a fost imputată  - irevocabil – de

către societate suma de 4.160.135 lei unui gestionar, B.N.

Întrucât

până la data de 13 septembrie 1995 nu au fost încasați decât 600.000 lei,

dreptul de a recupera diferența de 3.849.735 lei s-a prescris, ceea ce a

cauzat unității un prejudiciu  imputabil fostului manager S.A., fostului

contabil șef B.N. și   contabilului șef P.E.

Organul

de control a mai constatat că, la data de 31 decembrie 2000, în evidența SC „T.”

SA    figurau ca prescrise și suma de 1.551.578 lei – neîncasată de la SCA „M.K.”

(prescrisă la 4 septembrie 1999 precum și suma de 14.346.125 lei, datorată de

SC „V.T.” (prescrisă la 8 septembrie 2000).

Cele

două sume mai sus  menționate s-au considerat a fi prejudiciu pentru unitate,

cauzat de S.A. și P.E. pentru prima sumă și de R.L. – a doua sumă.

În

baza actului de control, procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi   a

întocmit actul de  sesizare, solicitând stabilirea răspunderii civile

delictuale a pârâților și obligarea acestora la plata prejudiciului, cauzat

după cum s-a arătat, precum și la plata foloaselor  nerealizate.

A

mai reținut instanța că,  potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, republicat,

dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin  prescripție,

dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani stabilit de lege.

Având

în vedere că  pârâții nu au luat măsurile necesare pentru urmărire debitelor și

executarea lor în cadrul termenului de prescripție, se fac vinovați de cauzarea

prejudiciului, datorând și dobândă de la data  împlinirii terenului de

prescripție a debitelor până la data achitării efective.

Împotriva

sentinței au formulat recursuri jurisdicționale S.A., R.L. și P.E., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea

de Conturi – Secția jurisdicțională, prin decizia nr.74 din 19 martie 2002, a

respins recursurile jurisdicționale și a obligat recurenții la câte 50.000 lei

cheltuieli judiciare către stat.

În

motivarea acestei soluții, s-a reținut că, pronunțând sentința atacată,

Colegiul jurisdicțional a procedat corect  prin obligarea la plata

despăgubirilor civile și a foloaselor nerealizate, faptele imputabile fiind

precizate cu claritate și arătându-se în ce constă conduita culpabilă.

Decizia

a fost atacată cu recursuri de către  S.A. și P.E.

În

recursul său, S.A. a susținut, în esență că, în ceea ce îl privește, nu au fost

întrunite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile, ținând cont de

faptul că a adoptat toate măsurile pentru recuperarea sumei de la debitorul

Babei Nicolae, dar acesta era insolvabil. A menționat că, la data producerii

prejudiciului de către Babei Nicolae, el nu avea calitatea de manager al SC „T.”

SA  , la momentul când a fost numit în funcție debitorul nemaifiind angajatul societății.

Recurenta

P.E. a arătat că,  pentru prejudiciul ce i-a fost imputat, răspunderea aparține

exclusiv administratorului societății – R.L., recurenta deținând doar funcția

de contabil șef.

A

făcut demersuri pentru recuperarea pagubei, contactându-l personal pe debitor

însă fără rezultat și nici nu putea promova o acțiune judecătorească, nefiind

abilitată în acest sens.

A

mai menționat că instanțele nu o puteau obliga și la foloasele nerealizate

acest lucru fiind admisibil conform art.103 pct.2 din Codul muncii - doar dacă

fapta ar fi constituit infracțiune.

Criticile

formulate sunt neîntemeiate.

Pentru

precizarea cadrului legal incident este necesar a se sublinia că  în speță, nu

a fost reținută răspunderea materială a pârâților așa cum este ea definită de

dispozițiile din cadrul muncii.

După

cum s-a menționat în actul de sesizare întocmit de procuroul financiar și după

cum s-a reținut de către ambele instanțe ale Curții de Conturi, natura

răspunderii stabilite  este civilă, fundamentată pe prevederile speciale ale

Legii nr.94/1992.

Prin

urmare, obligarea pârâților și la plata beneficiului nerealizat constând în

dobânda stabilită își găsește suportul legal în dispozițiile art.71 alin.3 din

Legea nr.94/1992.

În

ceea ce privește fondul acestei răspunderi, susținerile recurenților sunt, de

asemenea netemeinice.

Nu

are relevanță că debitorul  B.N. nu mai era angajatul SC „T.” SA   la data

numirii recurentului S.A. în funcția de  manager sau că decizia de imputare se

emisese anterior datei respective.

În

calitatea sa de manager, recurentul avea obligația de a verifica existența unor

debite în patrimoniul unității și de a dispune toate măsurile legale cu scopul

acoperirii acestora înlăuntrul termenului de prescripție.

Cu

totul întemeiat Curtea de Conturi – prin organele sale jurisdicționale – a

hotărât că, neurmărind și neexecutând titlul executoriu în acest termen de 3

ani, recurentul a  produs agentului economic un prejudiciu, pe care este ținut

să-l acopere  în întregime.

Și

în cazul recurentei P.E. au fost întrunite toate condițiile răspunderii civile

reținute în ceea ce o privește.

Astfel,

nu poate susține că de  paguba ce i-a fost  imputată răspunde exclusiv

administratorul, deoarece, fiind contabil șef, deținea evidența debitelor,

având atribuții legale de urmărire și încasare a lor.

În

afară de demersuri telefonice și de constatări personale -  neprobate privind

imposibilitatea acoperirii debitelor, recurenții nu au  întreprins nici o

măsură legală de executare a lor sau de întrerupere ori suspendare a cursului

termenului de prescripție, eventual prin constatarea - în modalitățile

prevăzute de lege – a stării de insolvabilitate a debitorilor.

Stabilind

corect situația de  fapt dedusă judecății și aplicând corespunzător

dispozițiile legale incidente, primele instanțe au pronunțat hotărâri temeinice

și legale, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art.312 alin.1 teza

a doua din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de S.A. și P.E. împotriva deciziei nr.74 din 19 martie

2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională, ca nefondate.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2003.