ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6284/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

La data de 21 iulie 2004 Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

declarat, potrivit prevederilor art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale

art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la momentul când hotărârea

judecătorească atacată a devenit irevocabilă, comb. cu art. II alin. (3) din O.U.G.

nr. 58/2003, recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 633 din 14 mai

2003 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin decizia nr. 859 din 15 septembrie

2003 a Curții de Apel Constanța.

S-a susținut că aceste hotărâri au fost

pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a litigiului pe fond.

A fost atașat dosarul cauzei, din

examinarea căruia rezultă că la data de 18 aprilie 2003, un număr de 40 de

persoane, procurori și personal auxiliar în cadrul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Tulcea, au chemat în judecată pârâții Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, solicitând să

se dispună obligarea acestora la plata sumelor reprezentând diferențe între

indemnizația cuvenită potrivit prevederilor legale în vigoare în această

materie și cea efectiv încasată pentru perioada 1 mai-31 octombrie 2000,

actualizată în raport de indicele de inflație și cu dobânzile legale.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că la calcularea salariilor lor a fost utilizată o valoare de referință

intersectorială mai mică decât cea legală, care era de 1.140.800 lei, prevăzută

prin art. 1 din O.U.G. nr. 134/1999, comb. cu dispozițiile Legii nr. 76/2000.

Prin sentința civilă nr. 633 din 14 mai

2003 a Tribunalului Tulcea s-a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.

Instanța a reținut în esență că potrivit

prevederilor O.U.G. nr. 134/1999, începând cu luna septembrie 1999 salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești, instanțe și parchete, se

face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998

pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite iar potrivit Legii nr. 76/2000

privind bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000 valoarea de

referință sectorială, aplicabilă pentru calculul salariilor magistraților și

personalului auxiliar de specialitate este de 1.140.800 lei față de 685.872 lei

cât fusese anterior. În mod greșit însă pârâții, în calitatea lor de ordonatori

de credite, au luat în calcul această din urmă valoare, ceea ce atestă

caracterul întemeiat al acțiunii.

Prin decizia nr. 859/C din 15 septembrie

2003 a Curții de Apel Constanța s-a admis recursul declarat de pârâți împotriva

sentinței, care a fost modificată în parte, în sensul respingerii capătului de

cerere privind plata dobânzii legale, s-a reținut că actualizarea sumelor

datorate asigură acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți.

Prin recursul în anulare se susține că

aceste hotărâri sunt greșite întrucât instanțele nu au avut în vedere

dispozițiile art. II teza 1 din O.U.G. nr. 83/2000, potrivit cărora acest act

normativ „se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției,

Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după

suplimentarea lor corespunzătoare”. Or, cum suplimentarea bugetelor a avut loc

în luna octombrie 2000, O.U.G. nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie

2000, astfel încât, pentru perioada anterioară, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, ca ordonator secundar, s-au aflat în

imposibilitate de a efectua plata diferenței de indemnizație solicitată de

reclamanți.

La data de 6 octombrie 2004

intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, susținând în esență că după data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003, 28 august 2003, când litigiul se afla

în faza de judecată a recursului, atacarea cu recurs în anulare a hotărârii

este inadmisibilă.

Examinând cu prioritate acest aspect,

Înalta Curte reține că excepția formulată nu este întemeiată. Dispozițiile art.

725 C. proc. civ., în forma dată prin O.U.G. nr. 138/2000, se coroborează sub

acest aspect cu prevederile art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003 și conduc

la concluzia că atacarea cu recurs în anulare a deciziei pronunțate în cauză

era posibilă până la data de 28 august 2004.

Pe fondul litigiului, Înalta Curte reține

că recursul în anulare nu este întemeiat, nefiind întrunită nici una dintre ipotezele

expres și limitativ prevăzute de art. 330 alin. (2) C. proc. civ.: „încălcarea

esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ori

vădită netemeinicie.”

Sub un prim aspect este de reținut că, în

materia ce face obiectul litigiului, actul normativ aplicabil este Legea nr. 76/2000,

intrată în vigoare la data de 5 mai 2000.

Potrivit art. 12 alin. (4) din acest act

normativ, începând cu luna în care legea se publică în „Monitorul Oficial” al

României, valoarea de referință universală utilizată pentru determinarea

valorii de referință sectorială și respectiv a salariilor de bază în sectorul

bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate

publică se stabilește la 1.140.800 lei.

Pe de altă parte, art. 1 din O.U.G. nr. 134/1999

stabilește că începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de

ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității

judecătorești, reglementată de Legea nr. 50/1996, este egală cu valoarea de

referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de

stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru

persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.

Rezultă așadar că instanțele au avut în

vedere, la rezolvarea litigiului, actele normative aplicabile materiei în

momentul respectiv, pe care le-au interpretat corect, astfel că susținerile din

recursul în anulare nu au nici un temei.

Sub un al doilea aspect, invocarea ca

„argument” pentru neaplicarea legii a nesuplimentării bugetului de stat pe anul

2000 este principial greșită. Ordonatorul principal de credite nu a urmat prevederile

art. 12 din Legea nr. 76/2000 în vederea asigurării sumelor necesare pentru

plata salariilor iar această lipsă de diligență nu poate fi opusă

reclamanților.

În consecință, cum hotărârile pronunțate

în cauză sunt legale și temeinice, recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat

conform prevederilor art. 330

3

alin. (1) comb. cu art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 859 C din 15 septembrie 2003

a Curții de Apel Constanța și a sentinței civile nr. 633 din 14 mai 2003 a

Tribunalului Tulcea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 noiembrie 2004.