ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6763/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 23 februarie 2004 s-a

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 692/R din 13 iunie 2003 a

Curții de apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr. 238 din 13 februarie 2003

a Tribunalului Harghita.

S-a susținut că cele două hotărâri

judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în

drept art. 300 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.

Analizând calea extraordinară de

atac formulată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele.

La 20 decembrie 2002, reclamanta C.M.C.

a chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Harghita, solicitând

obligarea pârâților la plata diferenței de salariu pentru perioada 1 mai–31

octombrie 2000 raportat la valoarea de referință sectorială aplicabilă, de

1.140.000 lei, stabilită prin O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului

de inflație, precum și în continuare, reactualizarea începând cu 1 ianuarie

2002 până la zi, în raport cu valoarea de referință sectorială actualizată, de

1.515.280 lei.

Ministerul Justiției a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 238 din 13

februarie 2003, Tribunalul Harghita a admis acțiunea și a obligat pârâții să

plătească reclamantului pentru perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000 diferența

dintre salariul legal cuvenit și cel încasat efectiv, reactualizat cu aplicarea

coeficientului de inflație. De asemenea, au fost obligați aceiași pârâți, în

solidar, la plata diferenței de salariu începând cu data de 1 ianuarie 2002

până la zi în continuare, conform Legii nr. 216/2001 și O.U.G. nr. 187/2001.

În motivarea soluției adoptate,

instanța a reținut în esență, că în raport de prevederile O.U.G. nr. 134/1999,

din luna septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorității judecătorești

se va face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr.

154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

Pentru anul 2000, această valoare a

fost stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la

1.140.800 lei.

Același raționament a stat la baza

admiterii și celui de-al doilea petit al acțiunii, corespunzător anului 2001,

aplicându-se și coeficienții de indexare prevăzuți de O.U.G. nr. 187/2001 și în

continuare pentru anul 2002.

Recursul declarat de Ministerul

Public a fost respins de Curtea de apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 692 din

13 iunie 2003.

S-a reținut în motivare că nu s-au

depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci s-au aplicat întocmai

dispozițiile legale, ce au fost ignorate de pârâți la calcularea drepturilor

salariale.

Prin prezentul recursul în anulare

se susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor

parțială și pe fond respingerea capătului de cerere privind plata diferenței de

indemnizație solicitată pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000, cu motivarea

că aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acțiune și

reținute de instanțe, și anume Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000

pentru modificarea și completarea acestei legi. Or, susține autorul recursului

în anulare, art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat art. II

teza 1 din același act normativ, potrivit cu care „prevederile ordonanței se

aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public,

Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor

corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat

abia de la 1 noiembrie 200, după suplimentarea bugetului, este nelegală

obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai 2000–31

octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat,

urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor impune:

Salarizarea personalului din

organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.

Prin Legea nr. 154/1998 privind

sistemul de salarizare în sectorul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor

pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost reglementat un

nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind

valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și

valoarea de referință sectorială.

În vederea corelării celor două acte

normative, ținând cont de statutul justiției de putere în stat, alături de cea

legislativă și cea executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele

măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de

personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare

de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu

luna septembrie 1999.

Prin Legea bugetului de stat pe anul

2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referință

universală și indicele de prioritate prevăzuți de Legea nr. 154/1998, astfel

încât, din mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei,

cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare

nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității

valorii de referință, consacrat încă o dată expres de O.G. nr. 83/2000 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

Se susține însă că în virtutea art.

IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de

referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000

pentru instituțiile la care se referă art. II.

Cu privire la această susținere,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că deși textul art. IX este

întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în

anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art.

330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).

Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut

din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este

voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere,

între persoanele care își desfășoară activitatea în cele trei autorități fundamentale

ale unui stat de drept: puterea legislativă, cea judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. este

de necontestat, iar Legea bugetului de stat a fixat și cuantumul valorii de

referință aplicabil, astfel încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să

calculeze și să plătească, potrivit noilor valori, drepturile salariale.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii nu putea să determine, cum

a și făcut-o, decât cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici

un caz negarea existenței acestora.

Pentru aceste considerente, văzând

că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în

litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea

recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 692/R din 13 iunie 2003 a

Curții de apel Târgu-Mureș, secția civilă, și sentinței civile nr. 238 din 13

februarie 2003 a Tribunalului Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2004.