ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6763/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 23 februarie 2004 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 692/R din 13 iunie 2003 a Curții de apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr. 238 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita. S-a susținut că cele două hotărâri judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 300 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.

Analizând calea extraordinară de atac formulată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele. La 20 decembrie 2002, reclamanta C.M.C. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Harghita, solicitând obligarea pârâților la plata diferenței de salariu pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referință sectorială aplicabilă, de 1.140.000 lei, stabilită prin O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflație, precum și în continuare, reactualizarea începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu valoarea de referință sectorială actualizată, de 1.515.280 lei. Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 238 din 13 februarie 2003, Tribunalul Harghita a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamantului pentru perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000 diferența dintre salariul legal cuvenit și cel încasat efectiv, reactualizat cu aplicarea coeficientului de inflație. De asemenea, au fost obligați aceiași pârâți, în solidar, la plata diferenței de salariu începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la zi în continuare, conform Legii nr. 216/2001 și O.U.G. nr. 187/2001. În motivarea soluției adoptate, instanța a reținut în esență, că în raport de prevederile O.U.G. nr. 134/1999, din luna septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorității judecătorești se va face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

Pentru anul 2000, această valoare a fost stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la 1.140.800 lei. Același raționament a stat la baza admiterii și celui de-al doilea petit al acțiunii, corespunzător anului 2001, aplicându-se și coeficienții de indexare prevăzuți de O.U.G. nr. 187/2001 și în continuare pentru anul 2002. Recursul declarat de Ministerul Public a fost respins de Curtea de apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 692 din 13 iunie 2003. S-a reținut în motivare că nu s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci s-au aplicat întocmai dispozițiile legale, ce au fost ignorate de pârâți la calcularea drepturilor salariale.

Prin prezentul recursul în anulare se susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor parțială și pe fond respingerea capătului de cerere privind plata diferenței de indemnizație solicitată pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acțiune și reținute de instanțe, și anume Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acestei legi. Or, susține autorul recursului în anulare, art. 1 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat art. II teza 1 din același act normativ, potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 200, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000. Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor impune: Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sectorul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost reglementat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

În vederea corelării celor două acte normative, ținând cont de statutul justiției de putere în stat, alături de cea legislativă și cea executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999. Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referință universală și indicele de prioritate prevăzuți de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității valorii de referință, consacrat încă o dată expres de O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996. Se susține însă că în virtutea art. IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituțiile la care se referă art. II. Cu privire la această susținere, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. (text în prezent abrogat). Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care își desfășoară activitatea în cele trei autorități fundamentale ale unui stat de drept: puterea legislativă, cea judecătorească și executivă. Principiul stabilit prin O.U.G. este de necontestat, iar Legea bugetului de stat a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească, potrivit noilor valori, drepturile salariale. Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii nu putea să determine, cum a și făcut-o, decât cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea existenței acestora.

Pentru aceste considerente, văzând că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 692/R din 13 iunie 2003 a Curții de apel Târgu-Mureș, secția civilă, și sentinței civile nr. 238 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2004.