ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6767/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La

data de 27 februarie 2004 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 719

din 13 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr. 154

din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita.

S-a susținut că cele două hotărâri judecătorești

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea de a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 330

pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.

Analizând calea extraordinară de atac formulată,

precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele:

La 15 octombrie 2002, reclamanta

L.S. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Harghita,

solicitând obligarea pârâților la plata diferenței de salariu pentru perioada 1

mai–31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referință sectorială aplicabilă,

de 1.140.800 lei, stabilită prin O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea

coeficientului de inflație, precum și în continuare, reactualizarea începând cu

1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu valoarea de referință sectorială

actualizată de 1.515.280 lei.

Ministerul Justiției a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii. Totodată a chemat în

garanție Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, în cazul admiterii acțiunii,

acesta să fie obligat să plătească sumele pretinse prin acțiune, având în

vedere faptul că la elaborarea proiectului de rectificare bugetară pe anul 2002

nu s-au prevăzut fondurile suplimentare solicitate pentru cheltuielile de

personal, deși prin Legea bugetului de stat pe anul 2001, nr. 216/2001, fusese

majorată valoarea de referință sectorială pentru determinarea indemnizațiilor

personale ce ocupă funcții de demnitate publică.

Prin sentința civilă nr. 154 din 13

februarie 2003, Tribunalul Harghita a admis acțiunea și cererea de chemare în

garanție. Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei pentru perioada 1

mai 2000-31 octombrie 2000 diferența dintre salariul legal cuvenit și cel

încasat efectiv, reactualizat cu aplicarea coeficientului de inflație. De

asemenea, au fost obligați aceiași pârâți, în solidar, la plata diferenței de salariu

începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la zi și în continuare, conform Legii

nr. 216/2001 și O.U.G. nr. 187/2001.

A fost obligat chematul în garanție

să restituie pârâților sumele datorate și achitate de aceștia.

În motivarea soluției adoptate, instanța

a reținut în esență, că în raport de prevederile O.U.G. nr. 134/1999, din luna

septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorității

judecătorești se va face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de

Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

Pentru anul 2000, această valoare a

fost stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la

1.140.800 lei.

Același raționament a stat la baza

admiterii și celui de-al doilea petit al acțiunii, corespunzător anului 2001,

aplicându-se și coeficienții de indexare prevăzuți de O.U.G. nr. 187/2001 și în

continuare pentru anul 2002.

Conform art. 19 din Legea nr.

500/2002 privind finanțele publice, a fost admisă cererea de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Recursul declarat de Ministerul

Justiției a fost respins de Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 719

din 13 iunie 2003.

S-a reținut în motivare că nu s-au

depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci s-au aplicat întocmai

dispozițiile legale, ce au fost ignorate de pârâți la calcularea drepturilor

salariale.

În privința recursului declarat de

chematul în garanție, acesta a fost respins de asemenea, față de împrejurarea

că la elaborarea prevederilor bugetare pe anul 2002 s-a raportat, în privința

personalului din justiție, la valoarea de referință sectorială din decembrie

2001, deși pentru toate persoanele care ocupă funcții de demnitate publică

aceasta s-a majorat, potrivit art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 216/2001.

Prin prezentul recurs în anulare se

susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor

parțială și pe fond respingerea capătului de cerere privind plata diferenței de

indemnizație solicitată pentru perioada 1 mai– 31 octombrie 2000, cu motivarea

că aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acțiune și

reținute de instanțe, și anume Legea nr. 50/19996, respectiv O.G. nr. 83/2000

pentru modificarea și completarea acestei legi. Or, susține autorul recursului

în anulare, art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat cu art

.II teza 1 din același act normativ, potrivit cu care „prevederile ordonanței

se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului

Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor

corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat

abia de la 1 ianuarie 2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală

obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai–31 octombrie

2000.

Recursul în anulare este nefondat,

urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune:

Salarizarea personalului din

organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sectorul bugetar și a

stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate

publică a fost reglementat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi,

elementele sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii

de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

În vederea corelării celor două acte

normative, ținând cont de statutul justiției de putere în stat, alături de cea

legislativă și cea executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele

măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de

personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare

de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu

luna septembrie 1999.

Prin Legea bugetului de stat pe anul

2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referință

universală și indicele de prioritate prevăzuți de Legea nr. 154/1998, astfel

încât, din mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei,

cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare

nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității

valorii de referință, consacrat încă o dată de O.G. nr. 83/2000 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

Se susține însă că în virtutea art.

IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de

referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000

pentru instituțiile la care se referă art. II.

Cu privire la această susținere,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că deși textul art. IX este

întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în

anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art.

330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).

Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut

din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este

voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere,

între persoanele care își desfășoară activitatea în cele trei autorități

fundamentale ale unui stat de drept: puterea legislativă, cea judecătorească și

executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. este

de necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai

a aceluiași an, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel

încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească,

potrivit noilor valori, drepturile salariale.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii nu putea să determine, cum

a și făcut-o, decât cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici

un caz negarea existenței acestora.

Pentru aceste considerente, văzând

că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în

litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea

recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 719/R din 13

iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și sentinței civile nr.

154 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2004.