ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6340/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

La data de 27 ianuarie 2004 s-a înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei civile nr. 149/R din 20 februarie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr.1873 din 19 decembrie 2002 a

Tribunalului Harghita.

S-a susținut că cele două hotărâri judecătorești

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 330

pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.

Analizând calea extraordinară de atac formulată,

precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele :

La 15 octombrie 2002, reclamantul C.M., procuror

șef secție u.p. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a chemat în

judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, solicitând obligarea pârâților la

plata diferenței de salariu pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000 raportat

la valoarea de referință sectorială aplicabilă, de 1.140.800 lei, stabilită

prin O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflație, precum și în

continuare, reactualizarea începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu

valoarea de referință sectorială actualizată, de 1.515.280 lei.

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

acțiunii, precum și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

pentru ca, în cazul admiterii acțiunii, acesta să fie obligat să plătească

sumele pretinse prin acțiune, având în vedere faptul că la elaborarea

proiectului de rectificare bugetară pe anul 2002 nu s-au prevăzut fondurile

suplimentare solicitate pentru cheltuielile de personal, deși prin Legea

bugetului de stat pe anul 2001 nr. 216/2001, fusese majorată valoarea de

referință sectorială pentru determinarea indemnizațiilor persoanelor ce ocupă

funcții de demnitate publică.

Prin sentința civilă nr. 1873 din 19 decembrie

2002, Tribunalul Harghita a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamantului pentru perioada 1 mai 2000

- 31 octombrie 2000 diferența dintre salariul legal cuvenit și cel încasat

efectiv, reactualizat cu aplicarea coeficientului de inflație. De asemenea, au

fost obligați aceiași pârâți, în solidar, la plata diferenței de salariu

începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la zi și în continuare, conform Legii

nr. 216/2001 și O.U.G. nr. 187/2001.

A fost obligat chematul în garanție să restituie

pârâților sumele datorate și achitate de aceștia reclamantului.

În motivarea soluției adoptate, instanța a reținut

în esență, că în raport de prevederile O.U.G. nr. 134/1999, din luna septembrie

1999, salarizarea personalului din organele autorității judecătorești se va

face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998

pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

Pentru anul 2000, această valoare a fost

stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la 1.140.800

lei.

Același raționament a stat la baza admiterii și

celui de-al doilea petit al acțiunii, corespunzător anului 2001, aplicându-se

și coeficienții de indexare prevăzuți de O.U.G. nr. 187/2001 și în continuare

pentru anul 2002.

Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind

finanțele publice, a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice.

Recursurile declarate de Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Harghita precum și de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.J. Harghita

au fost respinse de Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 149/R din 20

februarie 2003.

S-a susținut în motivare că nu s-au depășit

atribuțiile puterii judecătorești, ci s-au aplicat întocmai dispozițiile

legale, ce au fost ignorate de pârâți la calcularea drepturilor salariale.

În privința recursului declarat de chematul în

garanție, acesta a fost respins de asemenea, față de împrejurarea că la

elaborarea prevederilor bugetare pe anul 2002 s-a raportat în privința

personalului din justiție, la valoarea de referință sectorială din decembrie

2001, deși pentru toate persoanele care ocupă funcții de demnitate publică

aceasta s-a majorat, potrivit art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 216/2001.

Prin prezentul recurs în anulare se susține că

ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor parțială și pe

fond respingerea capătului de cerere privind plata diferenței de indemnizație

solicitată pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000, cu motivarea că

aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acțiune și reținute

de instanțe și anume Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru

modificarea și completarea acestei legi. Or, susține autorul recursului în

anulare, art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat art. II teza

1 din același act normativ, potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică

în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public,

Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor

corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat

abia la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea

pârâților să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi

respins pentru considerentele ce se vor expune:

Salarizarea personalului din organele

autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de

salarizare în sectorul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane

care ocupă funcții de demnitate publică a fost reglementat un nou sistem de

stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referință

universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință

sectorială.

În vederea corelării celor două acte normative, ținând

cont de statutul justiției de putere în stat, alături de cea legislativă și cea

executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la

salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele

autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare de referință

sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie

1999.

Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000, Legea

nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referință universală și

indicele de prioritate prevăzuți de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai

2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au

reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare nu contestă

existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității valorii de

referință, consacrat încă o dată expres de O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 50/1996.

Se susține însă că în virtutea art. IX din O.G. nr.

83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost

condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituțiile la

care se referă art. II.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte

constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate

conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerința

încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (text în

prezent abrogat).

Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut din

expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este

voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere,

între persoanele care își desfășoară activitatea în cele trei autorități fundamentale

ale unui stat de drept: puterea legislativă, cea judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. este de

necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a

aceluiași an, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel

încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească,

potrivit noilor valori, drepturile salariale.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului

pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, cel

mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea

existenței acestora.

Pentru aceste considerente, văzând că cele două

hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în litera și spiritul

acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 149/R din 20 februarie 2003 a

Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și a sentinței civile nr. 1873 din

19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 noiembrie 2004.