ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6335/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

La 19 ianuarie 2004 s-a înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei civile nr. 155/R din 20 februarie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr. 1894 din 19 decembrie 2002 a

Tribunalului Harghita.

S-a susținut că cele două hotărâri

judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în

drept art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.

Analizând calea extraordinară de atac

formulată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele :

La 15 octombrie 2002, reclamantul G.F.,

procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc, a chemat în

judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, solicitând obligarea pârâților la

plata diferenței de salariu pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000 raportat la

valoarea de referință sectorială aplicabilă, de 1.140.800 lei, stabilită prin O.U.G.

nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflație, precum și în continuare,

reactualizată, începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu valoarea de

referință sectorială actualizată, de 1.515.280 lei.

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii, precum și cerere de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice, pentru că, în cazul admiterii acțiunii, să fie obligat să

plătească sumele pretinse prin acțiune, având în vedere că la elaborarea

proiectului de rectificare bugetară pe anul 2002 nu s-au prevăzut fondurile

suplimentare solicitate pentru cheltuielile de personal, deși prin Legea

bugetului de stat pe anul 2001, nr. 216/2001 fusese majorată valoarea de

referință sectorială pentru determinarea indemnizațiilor persoanelor ce ocupă funcții

de demnitate publică.

Prin sentința civilă nr. 1894 din 19

decembrie 2002, Tribunalul Harghita a admis acțiunea și cererea de chemare în

garanție. Au fost obligați pârâții, să plătească reclamantului pentru perioada

1 mai 2000–31 octombrie 2000 diferența dintre salariul legal cuvenit și cel

încasat efectiv, reactualizată cu aplicarea coeficientului de inflație. De

asemenea au fost obligați aceiași pârâți, în solidar, la plata diferenței de

salariu începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi și în continuare, conform Legii

nr. 216/2001 și O.U.G. nr. 187/2001.

A fost obligat chematul în garanție să

restituie pârâților sumele datorate și achitate de aceștia reclamantului.

În motivarea soluției adoptate, instanța

a reținut în esență că în raport de prevederile O.U.G. nr. 134/1999, din luna

septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorității

judecătorești se va face pa baza valorii de referință sectorială prevăzută de

Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

Pentru anul 2000, această valoare a fost

stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la 1.140.800

lei.

Același raționament a stat și la baza

admiterii celui de-al doilea petit al acțiunii, corespunzător anului 2001,

aplicându-se și coeficienții de indexare prevăzuți de O.U.G. nr. 187/2001 și în

continuare pentru anul 2002.

Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice a fost admisă cererea de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice.

Recursurile declarate de Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Harghita și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Județeană

Harghita, au fost respinse de Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 155/R

din 20 februarie 2003.

S-a reținut în motivare că nu s-au

depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci s-au aplicat întocmai

dispozițiile legale ce au fost ignorate de pârâți cu ocazia calculării

drepturilor salariale.

În privința recursului declarat de

chematul în garanție acesta a fost respins de asemenea, față de împrejurarea că

la elaborarea prevederilor bugetului pe anul 2002 s-a raportat, în privința

personalului din justiție, la valoarea de referință sectorială din decembrie

2001, deși pentru toate persoanele care ocupă funcții de demnitate publică

aceasta s-a majorat, potrivit art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 216/2001.

Prin prezentul recurs în anulare, se

susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor

parțială și pe fond respingerea capătului de cerere privind plata diferenței de

indemnizație solicitată pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000, cu motivare că

aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acțiune și reținute

de instanțe și anume Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru

modificarea și completarea legii. Or, susține autorul recursului în anulare,

art. 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat cu art. II teza întâi, potrivit

cu care „prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor aprobate

Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și

Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”. De aceea, având în

vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după

suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâților să recalculeze

salariul pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat, urmând

a fi respins pentru considerentele ce se vor expune:

Salarizarea personalului din organele

autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996. Prin

Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a

stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate

publică a fost reglementat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi,

elementele sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii

de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

În vederea corelării celor două acte

normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de

puterea legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind

unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii

de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași

valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998,

începând cu luna septembrie 1999.

Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000

Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referință

universală și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute în Legea nr. 154/1998,

astfel încât, din mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare nu

contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității

valorilor de referință, consacrat încă o dată expres de O.G. nr. 83/2000 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

Se susține însă că în virtutea art. IX

din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință

ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000, pentru

instituțiile la care se referă art. II.

Cu privire la această susținere, Înalta

Curte constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu

poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerința

încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., (text în

prezent abrogat).

Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut din expunerea

anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este voința

legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere, între

persoanele care își desfășoară activitatea în cele trei autorități fundamentale

ale unui stat de drept: puterea legiuitoare, cea judecătorească și cea

executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999

este de necontestat iar Legea bugetului de stat pe anul 2000 publicată în luna

mai a aceluiași an, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel

încât de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească potrivit

noilor valori, drepturile salariale.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul

statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și

făcut-o, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici un caz

negarea existenței acestora.

Pentru aceste considerente, văzând că

cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în litera

și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea recursului în

anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 155/R din 20 februarie 2003 a

Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și a sentinței civile nr. 1894 din

19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 noiembrie 2004.