ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6334/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 19 ianuarie 2004 s-a înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva deciziei civile nr. 175 din 25 februarie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș

și a sentinței civile nr. 1904 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.

S-a susținut că cele două hotărâri judecătorești

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 330

pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.

Analizând calea extraordinară de atac formulată,

precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele:

La 15 octombrie 2002, reclamantul M.P., procuror

la Parchetul de pe lângă Judecătoria Toplița, a chemat în judecată Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Harghita, solicitând obligarea pârâților la plata diferenței

de salariu pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000 raportat la valoarea de

referință sectorială aplicabilă, de 1.140.800 lei, stabilită prin O.U.G. nr. 134/1999,

cu aplicarea coeficientului de inflație, precum și în continuare,

reactualizarea începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu valoarea de

referință sectorială actualizată, de 1.515.280 lei.

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

acțiunii, precum și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice, pentru ca, în cazul admiterii acțiunii, să fie obligat să plătească

sumele pretinse prin acțiune, având în vedere că la elaborarea proiectului de

rectificare bugetară pe anul 2002 nu s-au prevăzut fondurile suplimentare

solicitate pentru cheltuielile de personal, deși prin Legea bugetului de stat

pe anul 2001, nr. 216/2001 fusese majorată valoarea de referință sectorială

pentru determinarea indemnizațiilor persoanelor ce ocupă funcții de demnitate

publică.

Prin sentința civilă nr. 1904 din 19 decembrie

2002, Tribunalul Harghita a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamantului pentru perioada 1 mai

2000-31 octombrie 2000 diferența dintre salariul legal cuvenit și cel încasat

efectiv, reactualizat cu aplicarea coeficientului de inflație. De asemenea, au

fost obligați aceiași pârâți, în solidar, la plata diferenței de salariu între

1 ianuarie 2002 și până la zi și în continuare, conform Legii nr. 216/2001 și

O.U.G. nr. 187/2001. A fost obligat chematul în garanție să restituie pârâților

sumele datorate și achitate de aceștia reclamantului.

În motivarea soluției adoptate, instanța a

reținut în esență că în raport cu prevederile O.U.G. nr. 134/1999, din luna

septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorității

judecătorești se va face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de

Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

Pentru anul 2000, această valoare a fost

stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la 1.140.800

lei.

Același raționament a stat și la baza admiterii

celui de-al doilea petit al acțiunii, corespunzător anului 2001, aplicându-se

și coeficienții de indexare prevăzuți de O.U.G. nr. 187/2001 și în continuare

pentru anul 2002.

Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind

finanțele publice, a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice.

Recursurile declarate de Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Harghita și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Județeană

Harghita, au fost respinse de Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 175 din

25 februarie 2003.

S-a reținut în motivare că nu s-au depășit

atribuțiile puterii judecătorești, ci s-au aplicat întocmai dispozițiile legale

ce au fost ignorate de pârâți cu ocazia calculării drepturilor salariale.

În privința recursului declarat de chematul în

garanție, acesta a fost respins de asemenea, față de împrejurarea că la

elaborarea prevederilor bugetare pe anul 2002 s-a raportat, în privința

personalului din justiție, la valoarea de referință sectorială din decembrie

2001, deși pentru toate persoanele care ocupă funcții de demnitate publică s-a

majorat, potrivit art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 216/2001.

Prin prezentul recurs în anulare se susține că

ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor și pe fond

respingerea acțiunii, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative decât

cele invocate în acțiune și reținute de instanțe și anume Legea nr. 50/1996,

respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea legii. Or, susține

autorul recursului în anulare, art. 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat cu

art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limita

bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme

de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”. De

aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie

2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâților să

recalculeze salariul pentru perioada 1 mai - 31 octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi

respins pentru considerentele ce se vor expune.

Salarizarea personalului din organele

autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de

salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane

care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de

stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de

referință universală indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de

referință sectorială.

În vederea corelării celor două acte normative,

ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de puterea

legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat O.G. nr. 134/1999 privind unele

măsuri referitor la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de

personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare

de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu

luna septembrie 1999.

Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000, Legea

nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referință universală și

indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute în Legea nr. 154/1998,

astfel încât, din mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare

nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității

valorilor de referință, consacrat încă odată expres de O.G. nr. 83/2000 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 30/1996.

Se susține însă că în virtutea art.

IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de

referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000

pentru instituțiile la care se referă art. II.

Cu privire la această susținere,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că deși textul art. IX este

întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în

anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art.

330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).

Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut

din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este

voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere,

între persoanele care își desfășoară activitatea în cele trei autorități

fundamentale ale unui stat de drept: puterea legiuitoare, cea judecătorească și

cea executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999

este necontestat iar Legea bugetului de stat pe anul 2000 publicată în luna mai

a aceluiași an a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel

încât de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească

potrivit noilor valori drepturile salariale.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a

și făcut-o, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici un caz

negarea existenței acestora.

Pentru aceste considerente, văzând că cele două

hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în litera și spiritul

acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 175/R din 25 februarie 2003 a

Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și a sentinței civile nr. 1904 din

19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2004.