ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 632/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 3 aprilie 2001, B.E. a

chemat în judecată pe F.I., I.F. și B.I. pentru constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.116 situat în imobilul

din Cluj-Napoca,  identic cu p.t. nr. 23408/CXVI din CF 86151 (A+1)

Cluj-Napoca. Totodată, au cerut restabilirea situației tabulare a imobilului,

iar, în subsidiar, obligarea pârâtei B.I. să-i plătească suma de 200 milioane

lei reprezentând contravaloarea bunului vândut.

În motivarea acțiunii a fost

invocată vânzarea bunului altuia, în sensul că pârâta B.I., în calitate de

adjudecatar, a vândut bunul din litigiu pârâților F.I. și I.F. în condițiile în

care reclamanta, ca proprietară și debitor urmărit, plătindu-l pe creditor în

termenul de supralicitare a cerut anularea licitației. Fiind vorba, ca atare,

de vânzarea unui  bun  litigios,  referitor  la  care  adjudecatarul  (pârâta

B.I.) nu avea consolidat dreptul de proprietate, rezultă că actul de moștenire

atacat este lovit de nulitate, concluzie care se impune și pentru existența

relei credințe a pârâtei, care a înstrăinat bunul la scurt timp după

adjudecare, pe un preț cu mult inferior valorii reale a acestuia.

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin

sentința nr. 259 din 12 iunie 2001, a admis subsidiarul acțiunii, obligând pe

pârâta B.I. să-i plătească reclamantei suma de 90 milioane lei (reprezentând

prețul plătit de subdobânditori), dobânda legală (datorată de la data de 28

iulie 1999 până la plata integrală a debitului) și cheltuielile de judecată. A

respins acțiunea, ca nefondată, față de pârâții F.I. și  I.F.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă,

prin decizia nr. 35 din 21 februarie 2002, cu opinie separată, a admis apelul

reclamantei și schimbând în întregime sentința, a admis capătul principal al

acțiunii în sensul că a anulat actul de înstrăinare atacat și a dispus, în

favoarea reclamantei, restabilirea situației tabulare a bunului vândut. A

respins, ca tardiv, apelul pârâtei B.I.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că actul de adjudecare a fost anulat, definitiv și irevocabil,

prin decizia nr.528 din 25 martie 2000 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Întrucât titlul vânzătorului a fost desființat, iar bunul înstrăinat era

litigios, instanța a conchis că actul atacat este lovit de nulitate. Nu mai puțin,

instanța de apel, constatând că la încheierea actului părțile au știut că bunul

vândut este proprietatea reclamantei, a apreciat că nulitatea absolută este

impusă, pentru cauză ilicită, și de art. 984 C. civ.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs toate părțile din proces. Reclamanta a invocat omisiunea

instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de restituire a cheltuielilor

de judecată. Pârâții au criticat soluția atacată arătând că cerințele legale

impuse pentru desființarea actului de înstrăinare din litigiu, nu sunt

întrunite. În consecință au cerut reformarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelului reclamantei, ca nefondat.

Recursul pârâților este fondat.

Nulitatea absolută a vânzării

lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părțile au încheiat

contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea

altei persoane. Sintagma în cunoștința de cauză  relevă, semantic, înțelesul că

părțile contractului au știut bine că bunul/individual determinat/ nu este

proprietatea vânzătorului și că aparține altuia. În acest caz contractul

încheiat, ascunzând intenția de a aduce altuia o pagubă, este un act juridic

intențional, fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, ambele având ca numitor

comun reaua-credință a părților.

Nu mai puțin, sub incidența art.

1080 C. civ. are importanța juridică, minia negligenția cumpărătorului, care

încălcând obligația de a se convinge că a contractat cu un verus dominus,

răspunde  pentru culpa lata.

Or, în speță, la data încheierii

actului de înstrăinare atacat (28 iulie 1999) proprietarul tabular al bunului

imobiliar vândut era vânzătorul, respectiv pârâta B.I., ca adjudecatar

definitiv în procedura de executare silită pornită împotriva reclamantei

(pentru restituirea unui împrumut bancar) și finalizată, în temeiul art. 182

din Legea LX din 1881 prin încheiere și prin ordinul dat autorității de carte

funciară de a intabula pe numele adjudecatarului  dreptul de proprietate asupra

bunului imobiliar vândut.

Cum reclamanta a notat în cartea

funciară demersul său judiciar de anulare a actului de adjudecare abia la 27

ianuarie 2000, deci la mult timp după transferul dreptului de proprietare în

patrimoniul adjudecatarului și după încheierea actului de înstrăinare atacat,

apare nefiresc (ilogic), în absența altor probe, să se rețină că

subdobânditorii au știut bine că bunul nu este proprietatea vânzătorului și că

aparține altuia. Nu mai puțin, cu greu li s-ar putea imputa nimia negligenția,

de vreme ce cartea funciară i-a convins că au contractat cu un verus dominus,

după cum nici data înstrăinării și consistența prețului, invocate de

reclamantă, fiind elemente excesive, sunt fără semnificație juridică în

aprecierea bunei lor credințe.

Drept urmare, se constată că fără

temei instanța de apel a reformat sentința prin a desființa actul de

înstrăinare atacat, considerent pentru care se impune admiterea recursurilor

pârâților, așa cum au fost formulate. Pe cale de consecință, recursul

reclamantei referitor la cheltuielile de judecată, apare nefondat și va fi

respins, ca atare.

Cât privește cererea de cheltuieli

de judecată formulată de pârâții recurenți, instanța apreciază că este fondată

pentru suma de 10 milioane lei, urmând a fi admisă în aceste limite, conform

art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de pârâții F.I. și I.F. împotriva deciziei nr. 35 din 21

februarie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Modifică

în parte decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantei B.E.

împotriva sentinței nr.259 din 12 iunie 2001 a Tribunalului Cluj, secția

civilă, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul B.I. împotriva aceleiași decizii.

Obligă reclamanta B.E.să plătească

pârâților F.I. și I.F.suma de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată din recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie

2004.