ÎCCJ, decizie (scj.ro #82411)

Contract de vânzare-cumpărare. Vânzarea lucrului

altuia.   Nulitate. Condiții

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații.

Contracte. Contract de vânzare-cumpărare. Condiții de validitate. Nulități

Index

alfabetic

: Drept civil

-

Contract de vânzare-cumpărare

-

Vânzarea lucrului altuia

-

Nulitatea contractului

C.

civ.

: art. 1294 și urm.;

art. 948

Nulitatea absolută a

vânzări lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părțile au

încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane,

ascunzând intenția de a aduce altuia o pagubă; actul  este fondat pe o

cauză ilicită sau fraudă, având ca numitor comun reaua-credință a părților

.

În lipsa acestor împrejurări, nu se justifică nulitatea contractului.

Î.C.C.J., secția civilă, decizia nr. 632

din 29 ianuarie 2004

La data de 3 aprilie 2001, B.E. a chemat în judecată pe F.I.,

I.F. și B.I. pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a

unui apartament situat într-un imobil din Cluj-Napoca. Totodată, s-a cerut

restabilirea situației tabulare a imobilului, iar, în subsidiar, obligarea

pârâtei B.I. să-i plătească suma de 200 milioane de  lei reprezentând contravaloarea

bunului vândut.

În motivarea acțiunii a fost invocată vânzarea bunului altuia,

în sensul că pârâta B.I., în calitate de adjudecatar, a vândut bunul din

litigiu

pârâților F.I. și I.F. în condițiile în care reclamanta, ca

proprietară și debitor urmărit, plătindu-l pe creditor, în termenul de

supralicitare, a cerut anularea licitației. Fiind vorba, ca atare, de vânzarea

unui  bun  litigios,  referitor  la  care

adjudecatarul  (pârâta B.I.) nu avea consolidat dreptul de proprietate,

rezultă că actul atacat este lovit de nulitate, concluzie care se impune și

pentru existența relei credințe a pârâtei, care a înstrăinat bunul la scurt

timp după adjudecare, pe un preț cu mult inferior valorii reale a acestuia.

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 259 din 12

iunie 2001, a admis subsidiarul acțiunii, obligând pe pârâta B.I. să-i

plătească reclamantei suma de 90 de milioane lei (reprezentând prețul plătit de

subdobânditori), dobânda legală (datorată de la data de 28 iulie 1999 până la

plata integrală a debitului) și cheltuielile de judecată. A respins acțiunea,

ca nefondată, față de pârâții F.I. și  I.F.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr. 35 din 21

februarie 2002, a admis apelul reclamantei și, schimbând în întregime sentința,

a admis capătul principal al acțiunii în sensul că a anulat actul de

înstrăinare atacat și a dispus, în favoarea reclamantei, restabilirea situației

tabulare a bunului vândut.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că actul de

adjudecare a fost anulat, definitiv și irevocabil, prin decizia nr. 528 din 25

martie 2000 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Întrucât titlul vânzătorului a

fost desființat, iar bunul înstrăinat era litigios, instanța a conchis că actul

atacat este lovit de nulitate. Instanța de apel, constatând că, la încheierea

actului, părțile au știut că bunul vândut este proprietatea reclamantei, a

apreciat că nulitatea absolută este impusă, pentru cauză ilicită, și de art.

948 C. civ.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs toate părțile din proces. Reclamanta a

invocat omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de

restituire a cheltuielilor de judecată. Pârâții au criticat soluția atacată

arătând că cerințele legale impuse pentru desființarea actului de înstrăinare din

litigiu, nu sunt întrunite. În consecință, au cerut reformarea deciziei atacate

în sensul respingerii apelului reclamantei, ca nefondat.

Recursul pârâților F.I. și I.F. este fondat.

Nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de

plecare împrejurarea că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză,

știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane. Sintagma „în

cunoștința de cauză”  relevă, semantic, înțelesul că părțile contractului

au știut bine că bunul/individual determinat/ nu este proprietatea vânzătorului

și că aparține altuia. În acest caz, contractul încheiat ascunzând intenția de

a aduce altuia o pagubă, este un act juridic intențional, fondat pe o cauză

ilicită sau fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credință a părților.

Nu mai puțin, sub incidența art. 1080 C. civ. are importanța

juridică „nimina negligenția” cumpărătorului, care, încălcând obligația de a se

convinge că a contractat cu un „verus dominus”, răspunde  pentru culpa

lata.

Or, în speță, la data încheierii actului de înstrăinare

atacat,  proprietarul tabular al bunului imobiliar vândut era vânzătorul,

respectiv pârâta B.I., ca adjudecatar definitiv în procedura de executare

silită pornită împotriva reclamantei (pentru restituirea unui împrumut bancar)

și finalizată, în temeiul art. 182 din Legea LX din 1881 prin încheiere și prin

ordinul dat autorității de carte funciară de a intabula pe numele

adjudecatarului  dreptul de proprietate asupra bunului imobiliar vândut.

Cum reclamanta a notat în cartea funciară demersul său judiciar

de anulare a actului de adjudecare abia la 27 ianuarie 2000, deci la mult timp

după transferul dreptului de proprietare în patrimoniul adjudecatarului și după

încheierea actului de înstrăinare atacat, apare nefiresc (ilogic), în absența

altor probe, să se rețină că subdobânditorii au știut bine că bunul nu este

proprietatea vânzătorului și că aparține altuia. Nu mai puțin, cu greu li s-ar

putea imputa „nimia negligenția”, de vreme ce cartea funciară

i-a

convins că au contractat cu un „verus dominus”, după cum nici data înstrăinării

și consistența prețului, invocate de reclamantă, fiind elemente excesive, sunt

fără semnificație juridică în aprecierea bunei lor credințe.

Drept

urmare, se constată că fără temei instanța de apel a reformat sentința prin a

desființa actul de înstrăinare atacat.