ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2003

Deliberând asupra recursului declarat de

reclamantul B.G. prin mandatarul său, C.R., împotriva deciziei nr. 16 din 20 martie

2002 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, constată următoarele:

La 31 octombrie 2001 pe rolul secției

civile a Tribunalului Bacău a fost înregistrată acțiunea intitulată

„

plângere - revendicare” formulată de reclamantul B.G.

împotriva Primăriei (comunei) Faraoani din județul Bacău.

În cuprinsul acțiunii se menționa că

reclamantul a formulat două notificări succesive prin care solicita restituirea

anumitor suprafețe de teren, cerere care a fost însă respinsă de către Primăria

comunei Faraoani prin două adrese având numerele 2010 din 18 septembrie 2001 și

respectiv 2270 din 24 septembrie 2001.

Tot în motivarea acțiunii a fost inserată

și o mențiune în sensul că demersul reclamantului se întemeia pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 34/D pronunțată

la 16 ianuarie 2002 în dosarul nr. 8449/2001 instanța astfel sesizată a respins

acțiunea ca inadmisibilă.

În considerentele sentinței astfel

pronunțate s-a reținut în esență că suprafețele de teren care formează obiectul

litigiului nu urmează regimul juridic stabilit prin Legea nr. 10/2001, regim de

la care sunt exceptate conform art. 8 din respectivul act normativ.

Apelul făcut ulterior de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 16 din 20 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Bacău,

secția civilă, în dosarul nr. 892/2002.

Pentru a pronunța această decizie instanța

de apel a reținut, la rândul său, că suprafețele de teren aflate în litigiu

intră sub incidența prevederilor derogatorii conținute în art. 8 din Legea

10/2001, cu atât mai mult cu cât inițial respectivele bunuri imobile au format

și obiectul unor demersuri făcute de B.G. în temeiul Legii nr. 18/1991.

S-a apreciat, de asemenea, că ceea ce îl

nemulțumește de fapt pe apelant este că fratele său vitreg stăpânește

terenurile menționate în Notificare.

Totodată s-a reținut că în cauză nu a fost

dovedită aserțiunea reclamantului potrivit căreia terenurile aflate în litigiu

nu au fost la C.A.P. și au fost preluate abuziv de către stat.

La 20 mai 2002 reclamantul B.G.

reprezentat de mandatarul său, C.R., a declarat recurs împotriva deciziei

astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a

Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 2586/2002.

În motivarea recursului s-a susținut în

esență că decizia recurată este netemeinică, nelegală și abuzivă întrucât a

fost pronunțată fără a se ține seama că dreptul de proprietate al familiei

reclamantului asupra terenurilor aflate în litigiu subzistă și în prezent

neputând fi afectat de operațiunile frauduloase inițiate de numiții D.I. și

D.M.G.

În acest sens s-a menționat că

înregistrarea respectivelor terenuri în patrimoniul Cooperativei Agricole de

Producție (C.A.P.) Faraoani s-a făcut în anul 1962 ca aport al lui D.I.,

persoana care nu avusese însă niciodată calitatea de proprietar al acelor

bunuri.

S-a relevat, de asemenea, că acest abuz

inițial s-a perpetuat în anul 1991 când în favoarea lui D.M.G. (succesorul lui

D.I.) a fost recunoscut, fără temei, un drept de proprietate reconstituit

asupra acelorași terenuri.

Printr-o altă critică formulată separat,

recurentul a pus în discuție și caracterul intravilan al terenurilor

revendicate afirmând în acest context că ele intră sub incidența art. 1, 2 și 6

din Legea nr. 10/2001 nefiindu-le aplicabile nici prevederile art. 8 din

același act normativ și nici prevederile Legii nr. 18/1991.

În ceea ce o privește intimata-pârâtă

Primăria comunei Faraoani - Bacău nu s-a prezentat în fața acestei Curți și

nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul

declarat în cauză.

Având a se pronunța asupra recursului

astfel declarat Curtea reține că, prin natura lor, argumentele aduse în

susținerea lui corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 9 și 10

C. proc. civ.

Prin urmare, textele de lege amintite vor

fi avute în vedere de către această Curte deși nu au fost invocate în mod

expres în argumentarea recursului - ci doar prin concluziile scrise depuse

ulterior în dosar - respectiva deficiență de motivare fiind remediabilă din

oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.

Odată făcută această precizare prealabilă

de ordin procedural, Curtea reține că recursul este fondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

În acest sens se impune a fi subliniat

faptul că, în timp ce reclamantul s-a conformat dispozițiilor Legii nr. 10/2001

notificând Primăriei comunei Faraoani - Bacău cererea sa de restituire în

natură a terenurilor care formează obiectul litigiului, pârâta a ignorat

numeroasele dispoziții cuprinse în aceeași lege care se referă la obligația pe

care persoanele juridice notificate o au de a soluționa cererile petiționarilor

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată.

În acest sens sunt de menționat

prevederile - ca de pildă art. 20 alin. (1), art. 23 alin. (1) și alin.

(3)-(6), art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1) teza a II-a, art. 28 alin. (1),

art. 29 alin. (1) sau art. 32 alin. (6) din Legea nr. 10/2001.

În acest cadru legal pârâta nu era îndreptățită

ca în locul actelor prevăzute expres de lege să soluționeze notificarea prin

emiterea unor adrese așa cum s-a întâmplat în speță.

În aceeași ordine de idei este de remarcat

că în dosarul primei instanțe se află nu numai cele două adrese ci și o precizare

expresă a pârâtei conform căreia în speță nu a fost emisă o decizie sau o

dispoziție motivată.

Mai mult decât atât, în cauză s-a făcut

dovada că prin adresa nr. 101555 din 22 noiembrie 2001 Prefectura județului

Bacău a apreciat, la rândul său, că, în lipsa unei dispoziții motivate asupra

cererii de restituire în natură, nu se poate considera că respectiva cerere

notificată ar fi fost soluționată.

Pe de altă parte, din cuprinsul cererii

introductive intitulate „plângere-revendicare” nu rezultă cu certitudine care

este obiectul acțiunii avut în vedere de B.G., fiind totuși de remarcat

sublinierea pe care reclamantul a dat-o în text afirmației conform căreia

pârâta „refuză discutarea Notificării”.

În raport de toate aceste elemente

instanța avea îndatorirea ca, în conformitate cu dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., să pună în discuție necesitatea precizării acțiunii pentru a se putea

stabili cu certitudine în ce măsură demersurile reclamantului ar putea viza

tocmai obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții sau a unei decizii care să

răspundă cerințelor de ordin formal impuse de Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, Curtea reține că atât sentința

cât și decizia - prin care hotărârea primei instanțe a fost menținută - sunt

pronunțate cu încălcarea ori, după caz, cu greșita aplicare a dispozițiilor

legale menționate, intrând prin urmare sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Urmează, deci, ca în temeiul art. 312

alin. (1)-(3) și art. 313 C. proc. civ. să fie admis recursul, casându-se

ambele hotărâri pronunțate în speță, cu consecința trimiteri cauzei la prima

instanță în vederea judecării cauzei.

Conform art. 315 C. proc. civ. instanța de

trimitere va pune în discuția părților necesitatea precizării prealabile a

obiectului acțiunii, conform art. 112 alin. (1) pct. 3 din același cod, în

sensul mai sus analizat.

Referitor la acest aspect se impune a fi

avută în vedere și împrejurarea că atât petițiile depuse la dosar de către

reclamant cât și înscrisurile care însoțesc aceste petiții conțin indicii

conform cărora terenurile aflate în litigiu ar figura în evidențele

administrative ca aparținând altor persoane fizice.

În măsura în care s-ar confirma, o astfel

de ipoteză ar exonera-o pe pârâtă de obligația emiteri unei decizii sau a unei

dispoziții motivate, dar nu și de obligația prevăzută de art. 26 din Legea nr.

10/2001 care se referă la îndatorirea primăriilor de a-i identifica pe

deținătorii imobilelor revendicate și de a comunica aceste informații

persoanelor care au adresat notificări.

Este de observat însă că, și într-o

asemenea abordare, adresele emise de pârâtă nu răspund cerințelor Legii nr.

10/2001 întrucât nu fac nici o referire la existența altor pretinși titulari ai

dreptului de proprietate.

Distinct de aceste aspecte, instanța de

trimitere urmează a pune în discuție și necesitatea precizării temeiului de

drept al acțiunii, dat fiind că menționarea generică a Legii nr. 10/2001, fără

indicarea precisă a articolelor acestui act normativ avute în vedere de

reclamant, a fost contrară dispozițiilor art. 112 pct. 4 C. proc. civ., punând

instanțele în imposibilitatea de a stabili limitele cadrului procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

B.G. prin mandatarul său, C.R., împotriva deciziei nr. 16 din 20 martie 2002 a

Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Casează decizia recurată precum și

sentința civilă nr. 34/D din 16 ianuarie 2002 a Tribunalului Bacău, secția

civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26

februarie 2003.