ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2003

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul B.G. prin mandatarul său, C.R., împotriva deciziei nr. 16 din 20 martie 2002 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, constată următoarele: La 31 octombrie 2001 pe rolul secției civile a Tribunalului Bacău a fost înregistrată acțiunea intitulată „ plângere - revendicare” formulată de reclamantul B.G. împotriva Primăriei (comunei) Faraoani din județul Bacău. În cuprinsul acțiunii se menționa că reclamantul a formulat două notificări succesive prin care solicita restituirea anumitor suprafețe de teren, cerere care a fost însă respinsă de către Primăria comunei Faraoani prin două adrese având numerele 2010 din 18 septembrie 2001 și respectiv 2270 din 24 septembrie 2001. Tot în motivarea acțiunii a fost inserată și o mențiune în sensul că demersul reclamantului se întemeia pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 34/D pronunțată la 16 ianuarie 2002 în dosarul nr. 8449/2001 instanța astfel sesizată a respins acțiunea ca inadmisibilă. În considerentele sentinței astfel pronunțate s-a reținut în esență că suprafețele de teren care formează obiectul litigiului nu urmează regimul juridic stabilit prin Legea nr. 10/2001, regim de la care sunt exceptate conform art. 8 din respectivul act normativ. Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 16 din 20 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, în dosarul nr. 892/2002. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut, la rândul său, că suprafețele de teren aflate în litigiu intră sub incidența prevederilor derogatorii conținute în art. 8 din Legea 10/2001, cu atât mai mult cu cât inițial respectivele bunuri imobile au format și obiectul unor demersuri făcute de B.G.

în temeiul Legii nr. 18/1991. S-a apreciat, de asemenea, că ceea ce îl nemulțumește de fapt pe apelant este că fratele său vitreg stăpânește terenurile menționate în Notificare. Totodată s-a reținut că în cauză nu a fost dovedită aserțiunea reclamantului potrivit căreia terenurile aflate în litigiu nu au fost la C.A.P. și au fost preluate abuziv de către stat. La 20 mai 2002 reclamantul B.G. reprezentat de mandatarul său, C.R., a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 2586/2002. În motivarea recursului s-a susținut în esență că decizia recurată este netemeinică, nelegală și abuzivă întrucât a fost pronunțată fără a se ține seama că dreptul de proprietate al familiei reclamantului asupra terenurilor aflate în litigiu subzistă și în prezent neputând fi afectat de operațiunile frauduloase inițiate de numiții D.I.

și D.M.G. În acest sens s-a menționat că înregistrarea respectivelor terenuri în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producție (C.A.P.) Faraoani s-a făcut în anul 1962 ca aport al lui D.I., persoana care nu avusese însă niciodată calitatea de proprietar al acelor bunuri. S-a relevat, de asemenea, că acest abuz inițial s-a perpetuat în anul 1991 când în favoarea lui D.M.G. (succesorul lui D.I.) a fost recunoscut, fără temei, un drept de proprietate reconstituit asupra acelorași terenuri. Printr-o altă critică formulată separat, recurentul a pus în discuție și caracterul intravilan al terenurilor revendicate afirmând în acest context că ele intră sub incidența art. 1, 2 și 6 din Legea nr. 10/2001 nefiindu-le aplicabile nici prevederile art. 8 din același act normativ și nici prevederile Legii nr. 18/1991.

În ceea ce o privește intimata-pârâtă Primăria comunei Faraoani - Bacău nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză. Având a se pronunța asupra recursului astfel declarat Curtea reține că, prin natura lor, argumentele aduse în susținerea lui corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Prin urmare, textele de lege amintite vor fi avute în vedere de către această Curte deși nu au fost invocate în mod expres în argumentarea recursului - ci doar prin concluziile scrise depuse ulterior în dosar - respectiva deficiență de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc.

civ. Odată făcută această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reține că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În acest sens se impune a fi subliniat faptul că, în timp ce reclamantul s-a conformat dispozițiilor Legii nr. 10/2001 notificând Primăriei comunei Faraoani - Bacău cererea sa de restituire în natură a terenurilor care formează obiectul litigiului, pârâta a ignorat numeroasele dispoziții cuprinse în aceeași lege care se referă la obligația pe care persoanele juridice notificate o au de a soluționa cererile petiționarilor prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată. În acest sens sunt de menționat prevederile - ca de pildă art. 20 alin. (1), art. 23 alin. (1) și alin. (3)-(6), art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1) teza a II-a, art. 28 alin. (1), art. 29 alin. (1) sau art. 32 alin. (6) din Legea nr. 10/2001.

În acest cadru legal pârâta nu era îndreptățită ca în locul actelor prevăzute expres de lege să soluționeze notificarea prin emiterea unor adrese așa cum s-a întâmplat în speță. În aceeași ordine de idei este de remarcat că în dosarul primei instanțe se află nu numai cele două adrese ci și o precizare expresă a pârâtei conform căreia în speță nu a fost emisă o decizie sau o dispoziție motivată. Mai mult decât atât, în cauză s-a făcut dovada că prin adresa nr. 101555 din 22 noiembrie 2001 Prefectura județului Bacău a apreciat, la rândul său, că, în lipsa unei dispoziții motivate asupra cererii de restituire în natură, nu se poate considera că respectiva cerere notificată ar fi fost soluționată.

Pe de altă parte, din cuprinsul cererii introductive intitulate „plângere-revendicare” nu rezultă cu certitudine care este obiectul acțiunii avut în vedere de B.G., fiind totuși de remarcat sublinierea pe care reclamantul a dat-o în text afirmației conform căreia pârâta „refuză discutarea Notificării”. În raport de toate aceste elemente instanța avea îndatorirea ca, în conformitate cu dispozițiile art. 129 C. proc. civ., să pună în discuție necesitatea precizării acțiunii pentru a se putea stabili cu certitudine în ce măsură demersurile reclamantului ar putea viza tocmai obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții sau a unei decizii care să răspundă cerințelor de ordin formal impuse de Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, Curtea reține că atât sentința cât și decizia - prin care hotărârea primei instanțe a fost menținută - sunt pronunțate cu încălcarea ori, după caz, cu greșita aplicare a dispozițiilor legale menționate, intrând prin urmare sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Urmează, deci, ca în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 C. proc. civ. să fie admis recursul, casându-se ambele hotărâri pronunțate în speță, cu consecința trimiteri cauzei la prima instanță în vederea judecării cauzei. Conform art. 315 C. proc. civ. instanța de trimitere va pune în discuția părților necesitatea precizării prealabile a obiectului acțiunii, conform art. 112 alin. (1) pct. 3 din același cod, în sensul mai sus analizat.

Referitor la acest aspect se impune a fi avută în vedere și împrejurarea că atât petițiile depuse la dosar de către reclamant cât și înscrisurile care însoțesc aceste petiții conțin indicii conform cărora terenurile aflate în litigiu ar figura în evidențele administrative ca aparținând altor persoane fizice. În măsura în care s-ar confirma, o astfel de ipoteză ar exonera-o pe pârâtă de obligația emiteri unei decizii sau a unei dispoziții motivate, dar nu și de obligația prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001 care se referă la îndatorirea primăriilor de a-i identifica pe deținătorii imobilelor revendicate și de a comunica aceste informații persoanelor care au adresat notificări. Este de observat însă că, și într-o asemenea abordare, adresele emise de pârâtă nu răspund cerințelor Legii nr. 10/2001 întrucât nu fac nici o referire la existența altor pretinși titulari ai dreptului de proprietate.

Distinct de aceste aspecte, instanța de trimitere urmează a pune în discuție și necesitatea precizării temeiului de drept al acțiunii, dat fiind că menționarea generică a Legii nr. 10/2001, fără indicarea precisă a articolelor acestui act normativ avute în vedere de reclamant, a fost contrară dispozițiilor art. 112 pct. 4 C. proc. civ., punând instanțele în imposibilitatea de a stabili limitele cadrului procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.G. prin mandatarul său, C.R., împotriva deciziei nr. 16 din 20 martie 2002 a Curții de Apel Bacău, secția civilă. Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 34/D din 16 ianuarie 2002 a Tribunalului Bacău, secția civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2003.