ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 321/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 321/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea formulată și înregistrată sub nr. 1848/2001 la Curtea de Apel
București, secția contencios administrativ, reclamanta S.C. „E.F.I.R.” S.R.L.
București a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice să se dispună anularea Deciziei 1403 din 19 septemebrie 2001 emisă de
pârât și admiterea contestației și anularea actelor de constatare nr. 1323 –
1328 din 8 iunie 2001 cu consecința exonerării de plata sumei de 337.927.779
lei și a majorărilor de întârziere aferente.
În
motivarea acțiunii sale reclamanta a susținut că în mod nelegal pârâtul și
organele de control au luat în considerare facturile cu valori mai mari găsite
în autotractorul B 82-MAK, aceste facturi fiind pentru altă firmă, nejustificat
fiind înlăturate facturile de import transmise la punctul vamal Oradea.
Curtea
de Apel București, secția contencios administrativ prin sentința nr. 297 din 6
martie 2003 a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând ca fiind legal constatată
și imputată ca datorie vamală suma de 337.927.779 lei și majorări de întârziere
de 59.306.365 lei.
Împotriva
acestei sentințe a declarat recurs reclamanta criticând hotărârea ca fiind
nelegală și anume:
- nu
există nici o dovadă ca facturile găsite în autotren erau destinate a fi folosite
pe teritoriul României de către recurentă;
- că
singurele facturi legale sunt cele pe care delegatul societății le-a primit de
la șoferul autotrenului în vederea întocmirii declarațiilor vamale, aceste
facturi de import fiind cele care corespund cu valorile prevăzute în contractul
încheiat cu furnizorul mărfii;
- declarațiile
furnizorului făcute în vama olandeză nu îi sunt opozabile;
- nu
s-a făcut dovada că a dorit sau a folosit documente falsificate;
- actele
constatatoare s-au întocmit cu încălcarea normelor pentru realizarea
supravegherii și controlului vamal ulterior, că instanța de fond a refuzat să
rețină motivul de nelegalitate invocat în privința aplicării art. VII din
Acordul GATT, că în evidențele contabile există identitate în ceea ce privește
valorile menționate în facturi și declarațiile vamale.
În
consecință recurentul a invocat ca motive de casare prevederile art. 304 pct. (7),
(8), (9) C. proc. civ.
Analizând
sentința sub aspectul celor trei motive de casare invocate, recursul se
constată a fi nefondat.
Potrivit
art. 40 din H.G. 626/1997 declarația vamală semnată de importator are valoarea
unei declarații pe proprie răspundere în ceeace privește exactitatea datelor
înscrise în declarația vamală și plasarea mărfurilor sub regimul vamal
solicitat.
Organele
de control vamale și instanța corect au reținut că valorile reale de achiziție
a florilor importate și care trebuiau declarate autorităților vamale române
sunt cele din facturile cu nr. 010485 și 010486 din 20 februarie 2001 găsite în
automărfar Vama Borș, așa cum a răspuns și Administrația Vamală olandeză
Direcției Generale a Vămilor.
În
conformitate cu dispozițiile art. 1 din H.G. 864/1995 și cele ale art. 1 , ale
art. VII din Acordul GATT, valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi
valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit al mărfurilor.
În
respectarea acestei prevederi, și a înlăturării oricărei suspiciuni, Direcția
Generală a Vămilor a solicitat precizări de la autoritatea vamală olandeză iar
răspunsul primit și anume realitatea valorii de tranzacție, adică prețul de
plătit pentru marfă a fost cel din facturile găsite la controlul vamal și nu
cele prezentate cu valori mult mai mici.
Curtea
de Apel București, secția contencios administrativ în mod judicios a stabilit
că actele contestatoare au fost întocmite cu respectarea normelor legale în
vigoare, motivând legal și aspectele privind legătura dintre marfă și setul de
facturi prezentate și cele reale care au fost găsite de organul vamal.
Apare
astfel nesusținută de probele cauzei afirmația recurentei că singurele facturi
legale ar trebui să fie numai cele prezentate de delegatul societății, în
raport de răspunsul Administrației Vamale din Olanda.
În
raport de aceste considerente se constată că motivele de casare invocate sunt
nefondate, sentința fiind legală, astfel că pe cale de consecință urmează a se
respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge
recursul declarat de SC. „E.F.I.R.” S.R.L. București împotriva sentinței
civile nr. 297 din 6 martie 2003 a Curții de Apel București, secția de
contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2004.