ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 321/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată și înregistrată sub nr. 1848/2001 la Curtea de Apel

București, secția contencios administrativ, reclamanta S.C. „E.F.I.R.” S.R.L.

București a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice să se dispună anularea Deciziei 1403 din 19 septemebrie 2001 emisă de

pârât și admiterea contestației și anularea actelor de constatare nr. 1323 –

1328 din 8 iunie 2001 cu consecința exonerării de plata sumei de 337.927.779

lei  și a majorărilor de întârziere aferente.

În

motivarea acțiunii sale reclamanta a susținut că în mod nelegal pârâtul și

organele de control au luat în considerare  facturile cu valori mai mari găsite

în autotractorul B 82-MAK, aceste facturi fiind pentru altă firmă, nejustificat

fiind înlăturate facturile de import transmise la punctul vamal Oradea.

Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ prin sentința nr. 297 din 6

martie 2003 a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând ca fiind legal constatată

și imputată ca datorie vamală suma de 337.927.779 lei și majorări de întârziere

de 59.306.365 lei.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta criticând hotărârea ca fiind

nelegală și anume:

- nu

există nici o dovadă ca facturile găsite în autotren erau destinate a fi folosite

pe teritoriul României de către recurentă;

- că

singurele facturi legale sunt cele pe care delegatul societății le-a primit de

la șoferul autotrenului în vederea întocmirii declarațiilor vamale, aceste

facturi de import fiind cele care corespund cu valorile prevăzute în contractul

încheiat cu furnizorul mărfii;

- declarațiile

furnizorului făcute în vama olandeză nu îi sunt opozabile;

- nu

s-a făcut dovada că a dorit  sau a folosit documente falsificate;

- actele

constatatoare s-au întocmit cu încălcarea normelor pentru realizarea

supravegherii și controlului vamal ulterior, că instanța de fond a refuzat să

rețină motivul de nelegalitate invocat în privința aplicării art. VII din

Acordul GATT, că în evidențele contabile există identitate în ceea ce privește

valorile menționate în facturi și declarațiile vamale.

În

consecință recurentul a invocat ca motive de casare prevederile art. 304 pct. (7),

(8), (9) C. proc. civ.

Analizând

sentința sub aspectul celor trei motive de casare invocate, recursul se

constată a fi nefondat.

Potrivit

art. 40 din H.G.  626/1997 declarația vamală semnată de importator are valoarea

unei declarații pe proprie răspundere în ceeace privește exactitatea datelor

înscrise în declarația vamală și plasarea mărfurilor sub regimul vamal

solicitat.

Organele

de control vamale și instanța corect au reținut că valorile reale de achiziție

a florilor importate și care trebuiau declarate autorităților vamale române

sunt cele din facturile cu nr. 010485 și 010486 din 20 februarie 2001 găsite în

automărfar Vama Borș, așa cum a răspuns și Administrația Vamală olandeză

Direcției Generale a Vămilor.

În

conformitate cu dispozițiile art. 1 din H.G. 864/1995 și cele ale art. 1 , ale

art. VII din Acordul GATT, valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi

valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit al mărfurilor.

În

respectarea acestei prevederi, și a înlăturării oricărei suspiciuni, Direcția

Generală a Vămilor a solicitat precizări de la autoritatea vamală olandeză iar

răspunsul primit și anume realitatea valorii de tranzacție, adică prețul de

plătit pentru marfă a fost cel din facturile găsite la controlul vamal  și nu

cele prezentate cu valori mult mai mici.

Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ în mod judicios a stabilit

că actele contestatoare au fost întocmite cu respectarea normelor legale în

vigoare, motivând legal și aspectele privind legătura dintre marfă și setul de

facturi prezentate și cele reale care au fost găsite de organul vamal.

Apare

astfel nesusținută de probele cauzei afirmația recurentei că singurele facturi

legale ar trebui să fie numai cele  prezentate de delegatul societății, în

raport de răspunsul Administrației Vamale din Olanda.

În

raport de aceste considerente se constată că motivele de casare invocate sunt

nefondate, sentința fiind legală, astfel că pe cale de consecință urmează a se

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de SC. „E.F.I.R.” S.R.L. București împotriva sentinței

civile  nr. 297 din 6 martie 2003 a Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2004.