ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 200/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC”T.D.”

SRL Bistrița împotriva deciziei nr.759 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ.

La apelul nominal se constată lipsa părților.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a referit de către magistratul asistent că

recursul este legal timbrat, formulat în termen și că recurenta a solicitat

judecarea în lipsă conform art.242.2 Cod procedură civilă.

Curtea constatând cauza în stare de judecată o

reține spre soluționare.

După închiderea ședinței se prezintă recurenta prin

delegatT.M..

C U R T E A

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 26 septembrie 1995,

reclamantul P.S.I.,domiciliat în Germania și cu domiciliul ales în localitatea

Dej, județul Cluj, a chemat în judecată pe pârâta SC „T.D.” SRL Bistrița,societate

de producție și servicii, solicitând a fi obligată la plata sumei de 15.376.000

lei, - sumă rezultată din: 1.936.000 lei reprezentând vânzarea unui număr de

530 contoare gaz,  anterior convenției și 13.440.000 lei reprezentând

contravaloarea a 1.200 contoare gaz vândute după semnarea convenției.

Prin cerere reconvențională pârâta a solicitat

obligarea reclamantului la plata sumei de 1.182.095 lei compusă din: 927.004

lei sumă încasată necuvenit, 255.091 lei dobânzi bancare de 0,18% pe an la

nivelul dobânzilor acordate de Banca comercială de la 11 iunie 1994, până la

restituirea sumei și diferența de daune rezultate din rata inflației aplicată

asupra sumei de 1.182.091 lei, pe perioada de la 11 iunie 1994 și până la

restituirea sumei al cărui cuantum îl va preciza ulterior.

Prin sentința civilă nr.29/C din 8 februarie 1996,

Tribunalul Bistrița – Năsăud a admis acțiunea reclamantuluiP.S.I., ca fiind

întemeiată, și în consecință a obligat-o pe pârâtă să plătească acestuia suma de

15.376.000 lei contravaloarea mărfurilor livrate și 2.482.600 lei cheltuieli de

judecată.

Cererea reconvențională a pârâtei a fost respinsă ca

nefondată.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a

reținut că pârâta a cumpărat de la reclamant 2.130 contoare gaz, din care 400

au fost oferite pârâtei fără plată, iar pentru restul pârâta nu a achitat

prețul cuvenit.

Cererea reconvențională formulată de pârâtă a fost

respinsă pentru că nu avea nici o legătură cu acțiunea principală.

Apelul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat

prin decizia civilă nr.78 din 27 ianuarie 1998 a Curții de Apel Cluj.

Prin decizia nr.2396 din 16 iunie 1999, a Curții

Supreme de Justiție – Secția comercială recursul pârâtei a fost admis, decizia

recurată fiind casată și cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe

de apel.

După casarea hotărârii mai sus arătate, cauza a fost

reînregistrată și, prin decizia civilă nr.759 din 27 iunie 2001, Curtea de Apel

Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâtă în contra sentinței civile nr.29 din 8 februarie 1996

a Tribunalului Bistrița – Năsăud, pe care a menținut-o în întregime.

În motivarea deciziei, curtea de apel a reținut că

excepțiile prematurității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune nu sunt

fondate, excluzându-se de altfel una pe cealaltă în raport de finalitatea lor,

iar pe fond, în mod corect instanța de fond a apreciat că pârâta datorează

prețul pretins prin acțiune deoarece era obligată să-și îndeplinească obligația

asumată contractual. Referitor la cererea reconvențională a reținut că aceasta

justificat a fost respinsă de către instanța de fond, convenția părților fiind

un contract de vânzare – cumpărare și nu un contract de mandat.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea

hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Fară a proceda la o sistematizare a criticilor

formulate împotriva deciziei instanței de apel, astfel cum impun motivele de

casare ale unei hotărâri, prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art.304

pct.1 – 10 din Codul de procedură civilă, recurenta – pârâtă susține în esență

următoarele:

Deși, după casare, pentru rejudecaee, instanța

supremă a dat îndrumări obligatorii, curtea de apel a urmat aceeași linie

greșită, interpretând greșit raportul juridic dintre părți, reținând greșit că

între părți s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, când de fapt

acesta a fost un contract de mandat, eronat s-a apreciat că prețul de desfacere

cu amănuntul de 20 DM/buc este un preț de vânzare – cumpărare  și nu s-a

abservat că neîndeplinirea obligațiilor contractuale s-a datorat culpei

reclamantului, care nu și-a executat obligația prevăzută sub condiție

rezolutorie a contractului.

Susține de asemenea că instanța nu a apreciat

obiectiv expertiza contabilă efectuată în cauză, au fost încălcate regulile de

competență materială și au fost soluționate greșit excepțiile de prematuritate

și prescripție a dreptului reclamantului la acțiune.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului se constată

următoarele:

Instanțele care s-au pronunțat în cauză au reținut

corect ca fiind nefondată excepția necompetenței materiale a secției civile,

având în vedere că litigiul a fost soluționat după regulile acțiunii comerciale

și de către judecători care soluționează în mod obișnuit astfel de cauze.

Corect și-au găsit soluționarea prin a fi respinse

și excepțiile privind prematuritatea acțiunii și prescripția dreptului la

acțiune al reclamantului, acestea neputând fi examinate decât odată cu fondul

cauzei, ocazie cu care s-au dovedit a fi neîntemeiate, fiind de altfel

formulate abia în al doilea ciclu procesual.

Pe fondul cauzei, s-a stabilit corect că, în speță,

raporturile juridice dintre părți s-au întemeiat și derulat în baza unui

contract de vânzare – cumpărare și nu a unui contract de mandat, așa cum eronat

susține recurenta – pârâtă, deoarece pârâta a avut raporturi juridice doar cu

reclamantul și acesta a achitat prețul contoarelor firmei germane și le-a

vândut apoi pârâtei.

Corectă este și reținerea potrivit căreia este

lipsită de interes în cauză modalitatea de formare a prețului, acesta fiind și

motivul pentru care expertiza contabilă efectuată de expertul contabil Crișan

Nicolae, deși avută în vedere nu a oferit  elemente fără de care cauza nu ar fi

putut fi soluționată.

Așa fiind, de vreme ce pârâta a cumpărat contoarele

de la reclamant, atât timp cât s-a obligat să vândă contoarele cu 20 DM, din

care reclamantului îi revenea un procent de 70%, pârâta trebuia să-și respecte

această obligație.

Or, s-a demonstrat că pârâta nu și-a îndeplinit

această obligație, de plată a prețului, până la acoperirea procentului de 70%

cuvenit reclamantului, iar excepția de neexecutare a contractului opusă

acestuia nu poate fi primită, fiind formulată în al doilea ciclu procesual și

fiind, oricum, nefondată, deoarece nu a putut fi dovedită.

În această împrejurare, se reține că și că cererea

reconvențională corect a fost respinsă și, având în vedere că pârâta nu a

formulat în recurs nici o critică în condițiile art.304 din Codul de procedură

civilă, de natură să conducă la casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi

menținută, ca fiind legală și teminică și se va respinge recursul declarat în

cauză de pârâta SC „T.D.”SRL Bistrița, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN N UMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC „T.D.”

SRL Bistrița împotriva deciziei nr.759 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie

2003.