ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 200/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 26 septembrie 1995,

reclamantul P.S.I., domiciliat în Germania și cu domiciliul ales în localitatea

Dej, județul Cluj, a chemat în judecată pe pârâta SC T.D. SRL Bistrița,

societate de producție și servicii, solicitând a fi obligată la plata sumei de

15.376.000 lei, sumă rezultată din: 1.936.000 lei, reprezentând vânzarea unui

număr de 530 contoare gaz, anterior convenției și 13.440.000 lei, reprezentând

contravaloarea a 1.200 contoare gaz vândute după semnarea convenției.

Prin cerere reconvențională, pârâta a solicitat

obligarea reclamantului la plata sumei de 1.182.095 lei compusă din: 927.004

lei sumă încasată necuvenit, 255.091 lei dobânzi bancare de 0,18% pe an la

nivelul dobânzilor acordate de B.C.R. de la 11 iunie 1994, până la restituirea

sumei și diferența de daune rezultate din rata inflației aplicată asupra sumei

de 1.182.091 lei, pe perioada de la 11 iunie 1994 și până la restituirea sumei

al cărui cuantum îl va preciza ulterior.

Prin sentința civilă nr. 29/C din 8 februarie 1996,

Tribunalul Bistrița Năsăud a admis acțiunea reclamantului P.S.I. ca fiind

întemeiată și, în consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească acestuia suma

de 15.376.000 lei contravaloarea mărfurilor livrate și 2.482.600 lei cheltuieli

de judecată.

Cererea reconvențională a pârâtei a fost respinsă ca

nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a

reținut că pârâta a cumpărat de la reclamant 2.130 contoare gaz, din care 400

au fost oferite pârâtei fără plată, iar, pentru restul, pârâta nu a achitat

prețul cuvenit.

Cererea reconvențională formulată de pârâtă a fost

respinsă pentru că nu avea nici o legătură cu acțiunea principală.

Apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat,

prin decizia civilă nr. 78 din 27 ianuarie 1998 a Curții de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 2396 din 16 iunie 1999 a Curții

Supreme de Justiție, secția comercială, recursul pârâtei a fost admis, decizia

recurată fiind casată și cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiași

instanțe de apel.

După casarea hotărârii mai sus arătate, cauza a fost

reînregistrată și, prin decizia civilă nr. 759 din 27 iunie 2001, Curtea de

Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâtă în contra sentinței civile nr. 29 din 8

februarie 1996 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a menținut-o în

întregime.

În motivarea deciziei, curtea de apel a reținut că

excepțiile prematurității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune nu sunt

fondate, excluzându-se, de altfel, una pe cealaltă, în raport cu finalitatea

lor, iar pe fond, în mod corect, instanța de fond a apreciat că pârâta

datorează prețul pretins prin acțiune, deoarece era obligată să-și

îndeplinească obligația asumată contractual. Referitor la cererea

reconvențională a reținut că aceasta justificat a fost respinsă de către

instanța de fond, convenția părților fiind un contract de vânzare-cumpărare și

nu un contract de mandat.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea

hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Fără a proceda la o sistematizare a criticilor

formulate împotriva deciziei instanței de apel, astfel cum impun motivele de

casare ale unei hotărâri, prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304

pct. 1 – 10 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, următoarele:

Deși, după casare, pentru rejudecare, instanța

supremă a dat îndrumări obligatorii, curtea de apel a urmat aceeași linie

greșită, interpretând greșit raportul juridic dintre părți, reținând greșit că

între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, când, de fapt,

acesta a fost un contract de mandat, eronat s-a apreciat că prețul de desfacere

cu amănuntul de 20 de mărci germane pentru o bucată este un preț de vânzare-cumpărare

și nu s-a observat că neîndeplinirea obligațiilor contractuale s-a datorat

culpei reclamantului, care nu și-a executat obligația prevăzută sub condiție

rezolutorie a contractului.

Susține, de asemenea, că instanța nu a apreciat

obiectiv expertiza contabilă efectuată în cauză și că au fost încălcate

regulile de competență materială, fiind soluționate greșit excepțiile de

prematuritate și prescripție a dreptului reclamantului la acțiune.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului se constată

următoarele:

Instanțele, care s-au pronunțat în cauză, au reținut

corect ca fiind nefondată excepția necompetenței materiale a secției civile,

având în vedere că litigiul a fost soluționat după regulile acțiunii comerciale

și de către judecători care soluționează în mod obișnuit astfel de cauze.

Corect și-au găsit soluționarea prin a fi respinse și

excepțiile privind prematuritatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune

al reclamantului, acestea neputând fi examinate decât odată cu fondul cauzei,

ocazie cu care s-au dovedit a fi neîntemeiate, fiind, de altfel, formulate abia

în al doilea ciclu procesual.

Pe fondul cauzei, s-a stabilit corect că, în speță,

raporturile juridice dintre părți s-au întemeiat și derulat în baza unui

contract de vânzare-cumpărare și nu a unui contract de mandat, așa cum eronat

susține recurenta-pârâtă, deoarece pârâta a avut raporturi juridice doar cu

reclamantul și acesta a achitat prețul contoarelor firmei germane și le-a

vândut apoi pârâtei.

Corectă este și reținerea potrivit căreia este

lipsită de interes în cauză modalitatea de formare a prețului, acesta fiind și

motivul pentru care expertiza contabilă efectuată de expertul contabil C.N.,

deși avută în vedere nu a oferit elemente fără de care cauza nu ar fi putut fi

soluționată.

Așa fiind, de vreme ce pârâta a cumpărat contoarele

de la reclamant, atât timp cât s-a obligat să vândă contoarele cu 20 de mărci

germane, din care reclamantului îi revenea un procent de 70%, pârâta trebuia

să-și respecte această obligație.

Or, s-a demonstrat că pârâta nu și-a îndeplinit

această obligație, de plată a prețului, până la acoperirea procentului de 70%

cuvenit reclamantului, iar excepția de neexecutare a contractului, opusă

acestuia, nu poate fi primită, fiind formulată în al doilea ciclu procesual și

fiind, oricum, nefondată, deoarece nu a putut fi dovedită.

În această împrejurare, se reține că și cererea

reconvențională corect a fost respinsă și, având în vedere că pârâta nu a

formulat în recurs nici o critică, în condițiile art. 304 C. proc. civ., de

natură să conducă la casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută,

ca fiind legală și temeinică și se va respinge recursul declarat în cauză de

pârâta SC T.D. SRL Bistrița, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.D.

SRL Bistrița împotriva deciziei nr. 759 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie

2003.