ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 204/2004

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea introdusă la Tribunalul Vâlcea la 28 decembrie 2000, reclamantul

Fondul Proprietății de Stat în contradictoriu cu pârâta S.C. “M.” S.A., a

solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la

plata sumei de 393.079.205 lei reprezentând daune interese moratorii pentru

plata cu întârziere a dividendelor datorate F.P.S. pentru exercițiul financiar

al anului 1997, calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la

depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de 1 an de la data de 7

aprilie 1999 și bonificate de Trezoreria Statului, începând cu 8 aprilie 1999

până la 16 decembrie 1999.

Tribunalul

Vâlcea, prin sentința nr.253/C din 12 martie 2001 a admis în parte cererea

formulată și a obligat pârâta la plata sumei de 380.616.000 lei daune moratorii

către reclamantă.

În

pronunțarea acestei soluții instanța de fond a reținut că plata cu întârziere a

dividendelor angajează răspunderea societății comerciale, că dividendele au

fost plătite succesiv fiind astfel încălcat principiul indivizibilității

plății.

Apelurile

declarate de ambele părți au fost respinse ca nefondate prin decizia nr.318/A-C

din 21 mai 2001 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ.

În

privința apelului reclamantei instanța a reținut că, în absența reglementării

legale dobânda datorată este dobânda pieței, cu raportare la taxa de scont a

B.N.R.- singurul criteriu obiectiv și în același timp flexibil.

În

privința apelului pârâtei instanța a reținut că – în ceea ce privește calitatea

procesuală activă – la data formulării acțiunii reclamantul F.P.S. avea

calitatea de acționar majoritar la societatea pârâtă și că, în această calitate

era îndreptățit să încaseze dividende.

A mai

reținut instanța de apel că acceptarea plății dividendelor nu înseamnă o

renunțare la daunele interese la care reclamantul era îndreptățit în baza legii

și care pot fi pretinse separat conform art.43 C. com., că deși statul nu este

comerciant, este în cazul de față îndreptățit la plata dividendelor și a

dobânzilor comerciale aferente, natura obligației fiind una comercială, că în

speță nu sunt aplicabile art.14 alin.5 și 6 din Legea 99/1999 de modificare și

completare a OUG nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale întrucât

acestea se referă la obligații bugetare și nu la dividende, că nici art.68 din

Legea 31/1990 nu este incident în speță întrucât reclamantul a solicitat

dobânzi comerciale calculate asupra dividendelor și nu asupra aportului

fostului F.P.S. la capitalul social al pârâtei.

Împotriva

hotărârii dată în apel reclamanta A.P.A.P.S. (fostă F.P.S.) și pârâta S.C. “M.”

S.A. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta

pârâtă a criticat decizia sub următoarele aspecte:

-

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantei de anulare în

totalitate a procedurii urmate de instanța de fond pentru netimbrarea acțiunii

reclamantei;

-

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra chestiunii prejudiciale invocată de

pârâtă în temeiul art.296 Cod procedură civilă.

Recurenta

reclamantă a criticat decizia atacată sub aspectul stabilirii de către instanța

de apel a nivelului de calcul al daunelor interese datorate de pârâtă

reclamantei.

Curtea

Supremă de Justiție, prin decizia nr.4224 din 18 iunie 2002, a admis

recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea

apelurilor aceleiași instanțe de apel.

În

pronunțarea acestei hotărâri instanța a reținut în esență greșita aplicare a

legii, în cauză impunându-se determinarea și calcularea daunelor interese

moratorii în două variante de calcul- dobânzile calculate la vedere B.R.D. mai

1998 – 7 aprilie 1999 și taxa de scont Trezorerie 8 aprilie 1999-16 decembrie

1999.

În

rejudecare, după casare, Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr.2/A-C din 15

ianuarie 2003, a respins apelul reclamantei A.P.A.P.S., a admis apelul pârâtei

S.C. „V.P.” S.A. (fostă S.C. “M.” S.A.), a schimbat sentința în sensul că a

obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de daune moratorii suma de

107.865.537 lei în loc de 380.616.000 lei și a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

În

pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut potrivit concluziilor

raportului de expertiză efectuat în cauză că suma ce i se datorează reclamantei

cu titlu de dobândă în baza art.43 C. com. este de 107.865,53 lei.

Împotriva

acestei decizii reclamanta A.P.A.P.S. a declarat recurs criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate, invocând ca temeiuri de drept dispozițiile

art.304 pct.8 și 9 C. proc. civ.

Criticile

aduse de reclamantă deciziei recurate vizează în esență, aspecte de drept

procedural și de drept material.

Sub

aspect procedural, recurenta precizează că hotărârea recurată a fost dată de

instanță cu nerespectarea principiului contradictorialității, reclamantei

A.P.A.P.S. încălcându-i-se dreptul la apărare, eludându-se dreptul acesteia de

a formula obiecțiuni la raportul de expertiză și privând-o de dreptul de a

formula concluzii sub acest aspect.

Din punct de vedere al dreptului material, criticile

recurentei vizează modul în care instanța a stabilit criteriul de cuantificare

al daunelor interese, arătând că în baza dispozițiilor legale în vigoare- art.5

din OUG nr.88/1997 astfel cum a fost modificată, reclamanta ar fi fost

îndreptățită la daune interese la nivelul dobânzilor bonificate la B.R.D.

Curtea,

analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat din considerentele ce urmează a fi dezvoltate.

Cu

privire la primul motiv de recurs, Curtea reține că raportul de expertiză

efectuat în cauză a fost depus la dosarul instanței la 9 decembrie 2002

potrivit mențiunii înscrise pe prima pagină, astfel că reclamanta avea

posibilitatea să îl studieze.

Deși

legal citată pentru termenul din 11 ianuarie 2002, reclamanta nu s-a prezentat

pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză întocmit în cauză.

De

altfel, din lucrările dosarului, se constată că, în rejudecarea apelului, deși

a primit dovezile de citare sub semnătură și ștampilă, reclamanta nu s-a

prezentat la niciunul dintre termenele fixate de instanță, ceea ce trădează

pasivitatea reclamantei pe tot parcursul procesual al cauzei.

În

acest context a imputa instanței de apel nerespectarea principiului

contradictorialității și pe cel al dreptului la apărare apare ca lipsită de

temei.

În ceea

ce privește cea de-a doua critică, este de reținut că în mod temeinic și legal

instanța de apel a folosit drept criteriu în stabilirea cuantumului daunelor

interese moratorii rata de scont a B.N.R., dobânda la nivelul taxei de scont a

B.N.R. considerându-se a fi cea mai stabilă și echitabilă într-o perioadă în

care dobânda legală nu mai era reglementată, Decretul nr.311/1954 fiind abrogat

la acea dată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Privatizarea și

Administrarea Participațiilor Statului împotriva deciziei nr.2/A-C din 15

ianuarie 2003 a Curții de Apel Pitești, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțata

în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2004.